Statul continuă să plătească anual 27.960 de euro (aprox. 139.800 lei) pentru terenurile de sub o conductă care nu mai există fizic, din cauza unei radieri administrative care nu a fost făcută, arată Adevărul, în cazul companiei de stat Petrotrans SA. Miza economică este dublă: costuri recurente fără contraprestație și blocarea în timp a unei proceduri de faliment care ține „în viață” juridic o companie inactivă de două decenii.

Vicepremierul Oana Gheorghiu a folosit Petrotrans ca exemplu de disfuncționalitate administrativă, susținând că lipsa de decizie, transparență și responsabilitate poate produce pierderi mari pentru stat. Potrivit acesteia, Petrotrans nu a fost niciodată listată la bursă și a rămas permanent în proprietatea statului, „ferită de mecanismele pieței” și de control extern.

În centrul cazului este o rețea de circa 1.800 km de conducte pentru transportul produselor petroliere, infrastructură care nu mai este funcțională de aproape 20 de ani și care, în mare parte, a fost dezmembrată prin furturi. Cu toate acestea, plățile anuale către proprietarii terenurilor continuă, deoarece conducta nu a fost radiată din inventarul domeniului public.

„Și totuși, în fiecare an, statul român plătește 27.960 de euro proprietarilor terenului de sub ea. De ce? Pentru că nimeni nu a semnat o hârtie ca să o radieze definitiv din inventarul domeniului public.”

Cronologia care a dus la blocajul din 2026

Cazul descris urmărește o succesiune de decizii (sau lipsa lor) și episoade de furt care au golit compania de conținut operațional, dar au lăsat-o să existe în acte:

• 1996: Guvernul desființează entitatea care opera conductele și o absoarbe în Petrom, însă nu o scoate din lista privatizărilor în masă; pe RASDAQ ajung să se tranzacționeze acțiuni ale unei entități descrise ca „inexistentă”.
• 2000–2004: sunt semnalate furturi din conducte, care escaladează până la o „industrie organizată”; în 2004, hoții montează o instalație de 250 de metri sub canalul Dunăre–Marea Neagră pentru alimentarea barjelor; în acel an sunt menționate peste 100.000 de tone furate, cu o pagubă estimată la peste 80 milioane euro (aprox. 400 milioane lei).
• 2005: o ordonanță reorganizează sectorul; Petrotrans este desemnat operator licențiat, dar nu primește concesiunea, ceea ce o împiedică să opereze; compania este obligată să cedeze o parte din patrimoniu către o altă companie de stat, fără compensație; în august 2005, activitatea încetează.
• 2007: intră în faliment, în condițiile în care nu mai are angajați, rețeaua este distrusă fizic, iar stocul de produse este nevandabil.
• 2012: Înalta Curte condamnă 56 de persoane (inclusiv 34 de polițiști și 2 jandarmi) pentru complicitate la furt; paguba declarată oficial este de 150.000 euro (aprox. 750.000 lei), sumă pe care vicepremierul o compară cu „zecile de milioane” invocate pentru anii de vârf.
• 2019: lichidatorul depune raportul final și cere închiderea procedurii, dar aceasta este blocată la ședința creditorilor printr-un vot împotrivă, atribuit Autorității pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), care ar avea de recuperat 6.959 lei, adică 0,0021% din creanțe.

Ce înseamnă, practic, pentru bani publici

În 2026, compania încă există juridic, procedura de faliment continuă, iar statul plătește în continuare 27.960 euro/an (aprox. 139.800 lei) pentru terenurile de sub o conductă dispărută, în lipsa unei radieri din inventarul public.

În paralel, articolul indică faptul că, după 19 ani de procedură de faliment, creditorii ar fi primit 0 lei, iar creanțele nerecuperate sunt de 329 milioane lei (mențiune în text: „probabil dublu, dacă am ajusta la valoarea de azi”, fără un calcul prezentat).

Vicepremierul sintetizează situația spunând că Petrotrans „a murit de trei ori” — în 2005 (oprirea operării fără compensație), în 2007 (falimentul) și în 2019 (blocarea lichidării) — însă, în acte, compania continuă să existe în 2026, cu efecte financiare care se rostogolesc anual.