Știri
Știri din categoria Apărare
Trecerea SUA de la donații la vânzări de interceptoare Patriot, pe fondul consumului accelerat de stocuri, riscă să lase Ucraina cu un deficit critic de apărare antiaeriană, arată informațiile sintetizate de Adevărul. În evaluările de la Washington și din capitale europene, capacitatea Kievului de a rezista fără asistență americană este privită cu prudență, inclusiv din cauza noilor priorități globale ale SUA.
Miza imediată este fluxul de rachete pentru sistemele Patriot, considerate vitale pentru interceptarea rachetelor balistice rusești. Potrivit unei analize Foreign Policy citate în material, Ucraina și aliații europeni urmăresc cu îngrijorare dacă escaladarea din jurul Iranului va redirecționa resursele americane. Un diplomat european, sub protecția anonimatului, a spus:
„Totul va depinde de evoluția situației din jurul Iranului”.
Din iulie 2025, sub administrația președintelui Donald Trump, livrările gratuite de rachete Patriot ar fi fost înlocuite cu un mecanism comercial numit Prioritized Ukraine Requirements List (PURL): SUA vând rachete statelor NATO, care le transferă apoi Ucrainei.
În practică, mecanismul este descris ca insuficient. Președintele Volodimir Zelenski a semnalat repetat penuria de interceptoare, iar diferența dintre necesar și livrări rămâne mare: nevoile Ucrainei sunt estimate la 2.000 de rachete pe an, în timp ce Kievul a primit 600 în ultimii patru ani, potrivit textului.
Un factor major este consumul de stocuri al SUA după declanșarea conflictului cu Iranul la sfârșitul lunii februarie: Washingtonul ar fi folosit aproape jumătate din stocul propriu de rachete Patriot, aproximativ 2.330 de unități, pentru apărarea proprie. În paralel, Pentagonul trebuie să păstreze rezerve și pentru alte teatre, inclusiv Taiwan.
Extinderea producției nu ar rezolva rapid problema. Conform materialului, fabricarea unei rachete PAC-3 MSE durează circa 42 de luni, iar ritmul de producție al SUA este sub 200 de unități anual.
Mesajele politice de la Casa Albă sunt prezentate ca neuniforme. Vicepreședintele J.D. Vance a declarat recent că suspendarea ajutorului militar pentru Ucraina a fost unul dintre pașii de care administrația este „cea mai mândră”, potrivit articolului.
În același timp, există temeri că președintele Trump ar putea folosi PURL ca pârghie de negociere, condiționând sprijinul pentru Ucraina de implicarea Europei în securizarea Strâmtorii Ormuz. Analiștii citați observă însă și un posibil stimulent pentru Washington: europenii plătesc acum pentru armamentul american care ajunge la Kiev.
Ucraina lucrează la un sistem propriu antirachetă, dar acesta nu ar urma să fie operațional înainte de sfârșitul lui 2027. Varianta europeană SAMP/T se confruntă, la rândul ei, cu constrângeri de producție, sub 300 de rachete pe an, conform textului.
Deși unii oficiali americani ar fi avansat scenarii pesimiste potrivit cărora Ucraina nu ar rezista mai mult de două zile fără sprijin extern, diplomați europeni invocă reziliența demonstrată de Kiev în ultimii ani. Între timp, Pentagonul a deblocat 400 de milioane de dolari (aprox. 1,8 miliarde lei) pentru contracte de armament destinate Ucrainei, însă termenele de livrare rămân incerte, potrivit materialului.
Recomandate
Armata israeliană a trecut la „nivel maxim de alertă” pe fondul unui nou schimb de amenințări între SUA și Iran, o decizie care ridică miza operațională în regiune și crește riscul unei escaladări rapide, potrivit G4Media . Șeful armatei israeliene, general-locotenentul Eyal Zamir , a spus, într-o întâlnire cu comandanții, că Israelul a „lovit și slăbit Iranul și întreaga axă (pro-iraniană) în mod sistematic, puternic și metodic” și că va continua acțiunile „atât pe fronturile apropiate, cât și pe cele îndepărtate”. „La ora actuală, armata se află la nivelul maxim de alertă și este pregătită pentru orice evoluție.” Ce indică trecerea la „nivel maxim de alertă” Din informațiile prezentate, măsura semnalează o postură de pregătire extinsă a armatei israeliene, în contextul în care tensiunile dintre Washington și Teheran se reaprind la nivel declarativ. În practică, un astfel de nivel de alertă sugerează că armata își adaptează dispozitivul pentru scenarii multiple, inclusiv pe direcții mai îndepărtate, așa cum reiese din formularea folosită de conducerea militară. Poziția iraniană: acuzații la adresa SUA În același timp, Mohammad Bagher Ghalibaf , prezentat ca principal negociator iranian și președinte al parlamentului iranian, a acuzat SUA că ar urmări reluarea războiului și că ar spera ca Republica islamică „să capituleze”. El a susținut, într-un mesaj audio difuzat de media iraniene, că „manevrele” adversarului ar arăta că acesta nu a renunțat la obiective militare și încearcă să declanșeze „un nou război”, în pofida presiunilor economice și politice. Informațiile sunt relatate de AFP și transmise de Agerpres, conform materialului citat. [...]
NATO analizează o posibilă misiune de securizare a Strâmtorii Ormuz, dar fără planificare până la o decizie politică , într-un context în care blocarea rutei de către Iran pune presiune pe libertatea navigației și pe fluxurile energetice globale, potrivit Digi24 . Comandantul suprem al forțelor aliate, generalul american Alexus Grynkewich , a spus că Alianța „ia în considerare” o contribuție la o operațiune care vizează securizarea strâmtorii, însă a insistat că nu există încă planificare formală în lipsa unui mandat politic. „Iau în considerare acest lucru? Absolut. Dar nu există încă nicio planificare până când nu se va lua o decizie politică.” Miza operațională: libertatea navigației într-un punct-cheie pentru petrol Strâmtoarea Ormuz este prezentată drept o rută critică: înainte de blocarea sa de către Teheran, pe aici trecea aproximativ 20% din petrolul mondial. În acest context, Grynkewich a argumentat că există un interes comun al statelor aliate pentru menținerea libertății de navigație în apele internaționale. „Suntem cu toții de acord că este în interesul nostru să garantăm libertatea navigației în apele internaționale.” Cine se mișcă deja în regiune și ce lipsește pentru un rol NATO Generalul a indicat că mai multe state, între care Belgia, Franța, Germania, Italia și Regatul Unit, trimit nave în regiune, în timp ce Franța și Marea Britanie ar fi preluat conducerea într-o coaliție internațională pentru securizarea strâmtorii, dar condiționat de încheierea războiului din Orientul Mijlociu. Pe linie NATO, mesajul rămâne că o eventuală implicare a Alianței depinde de o decizie politică ce nu a fost luată. Grynkewich a rezumat succesiunea pașilor: impulsul politic trebuie să vină înaintea planificării formale. Context politic: presiune din partea SUA asupra europenilor În același tablou, președintele american Donald Trump a criticat țările europene din NATO pentru refuzul de a se implica în războiul lansat împreună cu Israelul împotriva Iranului și le-a cerut să își asume responsabilitatea pentru redeschiderea Strâmtorii Ormuz. Secretarul general al NATO, Mark Rutte , a indicat la începutul lunii mai că statele europene au înțeles mesajul de frustrare al lui Trump, însă până acum a rămas neclar ce rol ar putea avea NATO într-o operațiune de restabilire a securității în zonă. [...]
Rusia ridică miza militară în regiune după ce Serviciul rus de Informații Externe (SVR) a acuzat Ucraina că pregătește atacuri cu drone asupra unor regiuni ruse „din spatele frontului”, inclusiv prin lansări de pe teritoriul Letoniei, și a amenințat cu lovituri de represalii, potrivit Biziday . În paralel, Moscova a anunțat exerciții militare de amploare, care includ și scenarii legate de utilizarea forțelor nucleare. SVR susține că autoritățile de la Kiev ar fi „convins” Riga să accepte operațiunea și avertizează că apartenența Letoniei la NATO „nu va proteja” țara de represalii, în formularea instituției ruse. „Apartenența acesteia la NATO nu va proteja complicii teroriștilor ucraineni de juste represalii.” Acuzațiile SVR: drone lansate din Letonia și infrastructură „cunoscută” Moscovei În comunicatul citat, SVR afirmă că forțe armate ucrainene ar fi deja staționate la mai multe baze militare din Letonia. Totodată, serviciul rus susține că „noile tehnologii moderne de recunoaștere” ar permite identificarea precisă a locurilor de lansare a dronelor și că infrastructura de comandă de pe teritoriul Letoniei ar fi cunoscută Moscovei. Potrivit SVR, obiectivul conducerii ucrainene ar fi dublu: să demonstreze aliaților europeni că își menține capacitatea de luptă și, în același timp, să provoace Rusiei pierderi economice suplimentare. Aceste afirmații sunt prezentate ca poziție a autorităților ruse, fără elemente independente de verificare în materialul citat. Exerciții ruse „în condițiile unei amenințări de agresiune”, cu rachete și componentă nucleară Separat, Ministerul rus al Apărării a anunțat exerciții de „pregătire și utilizare a forțelor nucleare”, programate în perioada 19–21 mai, care includ lansări de rachete balistice și de croazieră la distanță, „în condițiile unei amenințări de agresiune”. Conform datelor comunicate de autoritățile ruse, manevrele includ: aproximativ 64.000 de militari; peste 7.800 de echipamente militare; peste 200 de lansatoare de rachete; mai mult de 140 de aeronave; 73 de nave de suprafață; 13 submarine, dintre care opt submarine strategice. Moscova afirmă că exercițiile au loc pe fondul unor „amenințări externe” și implică mai multe componente ale armatei ruse. Context: Belarus anunță exerciții pentru arme nucleare tactice, împreună cu Rusia Anunțul Rusiei vine la scurt timp după ce Belarus a informat că a început, în cooperare cu armata rusă, exerciții pentru antrenarea unităților în utilizarea armelor nucleare tactice. Ministerul Apărării din Belarus a precizat că, în timpul exercițiilor, este avută în vedere „rezolvarea problemelor legate de livrarea munițiilor nucleare și pregătirea acestora pentru utilizare”. În ansamblu, mesajele publice ale Moscovei combină acuzații privind extinderea operațiunilor ucrainene către teritoriul unui stat NATO cu o demonstrație de forță prin exerciții de mare amploare, inclusiv cu componentă nucleară, ceea ce amplifică riscul de escaladare în plan regional. [...]
Marina SUA mizează pe propulsie nucleară pentru viitoarea clasă de cuirasate, o decizie care împinge nota de plată peste 17 miliarde de dolari pe navă și poate schimba semnificativ profilul de costuri și mentenanță al flotei pe termen lung, potrivit Adevărul . Mutarea vine după ce, cu doar o lună în urmă, oficiali ai Marinei americane considerau puțin probabilă utilizarea propulsiei nucleare pentru acest program. Anunțul a fost făcut de amiralul Daryl Caudle , șeful Operațiunilor Navale, în timpul unei audieri în Congresul SUA. El a indicat că alegerea a fost între livrare mai rapidă cu propulsie convențională și varianta nucleară, care a fost preferată în final. „Sunt încântat că în sfârșit am căzut de acord că această propulsie va fi una nucleară. Dezbaterea a fost de genul: ori îl livrăm mai repede, și atunci va avea propulsie convențională, dar în cele din urmă, am zis să fie nucleară”, a declarat oficialul american, potrivit Axios . Ce tehnologie intră pe navă și de ce contează pentru costuri Noul cuirasat ar urma să fie echipat cu reactorul nuclear A1B, același sistem folosit pe portavioanele din clasa Gerald R. Ford. În material se menționează că un portavion Ford are un cost estimat de aproximativ 13 miliarde de dolari (aprox. 59,8 miliarde lei). Potrivit amiralului Caudle, tehnologia de la bordul noii nave se va inspira din cea a portavioanelor moderne americane, de la reactor până la sisteme radar, armament și sisteme de luptă. Dimensiunea programului: 15 nave până în 2056 Planul Marinei SUA prevede construirea a 15 cuirasate din clasa „Trump” până în 2056. Pentru primele trei nave, costurile ar urma să depășească 43 de miliarde de dolari (aprox. 197,8 miliarde lei), conform informațiilor prezentate. Controverse: utilitate operațională vs. „abordare depășită” Proiectul a stârnit critici în rândul experților militari: analiști citați de Axios susțin că revenirea la nave de suprafață foarte mari ar fi o abordare depășită în războiul naval modern, unde accentul se mută pe dispersarea forțelor și flexibilitate operațională. În prezent, singurele nave de suprafață cu propulsie nucleară aflate în serviciul Marinei SUA sunt portavioanele, mai notează materialul. [...]
România riscă să rămână fără „pârghii” militare în relația cu Berlinul , deși Germania își extinde implicarea pe flancul estic al NATO printr-o baterie Patriot în Turcia și o misiune de circa 150 de militari, potrivit Adevărul . În analiza citată, experți români indică atât motivele invocate de Germania pentru refuzul de a disloca trupe în România, cât și opțiunile Bucureștiului pentru a-și crește relevanța în arhitectura de apărare aliată. De ce contează: prezența militară se negociază și prin costuri și contracte Berlinul a refuzat anterior solicitarea Bucureștiului privind o prezență militară germană în România, invocând „situația economică grea” și costurile detașării de trupe, în contextul în care Germania are deja angajamente în alte zone (țările baltice) și își pregătește o contribuție în Turcia. În acest tablou, România ar putea încerca să lege mai strâns discuția despre prezență militară de cooperarea industrială și de achizițiile de apărare: generalul (r) Virgil Bălăceanu afirmă că noile contracte de „miliarde de euro” semnate de România cu Germania în cadrul SAFE, inclusiv cu Rheinmetall , ar putea deveni un argument într-un demers viitor pentru atragerea de trupe germane. De ce trimite Germania Patriot în Turcia, dar nu trupe în România Potrivit materialului, Turcia a devenit un punct-cheie pentru apărarea flancului sud-estic al NATO, inclusiv după ce a fost vizată de rachete și drone iraniene în lunile trecute. Germania urmează să trimită în „următoarele săptămâni” o unitate Patriot și, suplimentar, să constituie o forță operativă de apărare aeriană și antirachetă care va opera în coordonare cu forțele turce. Misiunea menționată ar avea aproximativ 150 de militari și rolul de a înlocui o unitate americană desfășurată în prezent în Turcia, în perioada iunie–septembrie 2026. În paralel, SUA își păstrează o prezență importantă în Turcia, inclusiv prin baza de la Incirlik, unde sunt găzduite rachete nucleare americane, notează publicația. Pentru contextul regional, Adevărul indică și planurile Berlinului privind o forță operativă de apărare aeriană și antirachetă, într-un material separat despre rolul Turciei în strategia NATO: Adevărul . „Apărarea României începe din Turcia”: argumentul operațional Generalul (r) Virgil Bălăceanu susține că, în cazul unui atac dinspre Iran sau Orientul Mijlociu, apărarea României și a flancului estic începe din Turcia, unde se află componente esențiale ale arhitecturii NATO. Un exemplu este stația radar Kürecik (operațională din 2012), administrată de Armata SUA, care detectează amenințări cu rachete balistice și transmite date către baze NATO, inclusiv Deveselu, Kogălniceanu și Câmpia Turzii, dar și către navele Aegis din Marea Mediterană. „Apărarea României și a flancului Estic al NATO începe din Turcia, în cazul unui atac dinspre Iran sau Orientul Mijlociu.” În același registru, Bălăceanu descrie apărarea ca fiind „pe mai multe aliniamente”, cu capabilități navale în Mediterana de Est și cu participarea unor state europene. Ce opțiuni are Bucureștiul: Franța, apoi Germania „pe filieră” economică În analiza citată, Bălăceanu indică drept miză principală pentru România convingerea Franței să disloce permanent o brigadă în România, după modelul brigăzii blindate pe care Germania o va disloca în Lituania anul viitor. Abia apoi, spune el, Bucureștiul ar putea încerca să obțină și o participare germană la Grupul de Luptă din România, folosind inclusiv argumentul contractelor de înzestrare. „În momentul în care vom semna contractele — și asta va înseamna că mulți bani din România vor merge către economia germană — putem să cerem Germaniei să aibă o participare și la Grupul de Luptă din România.” Separat, analistul politic internațional Ștefan Popescu apreciază că România nu reușește să strângă relațiile cu Turcia pentru a întări sudul flancului estic și compară situația cu Polonia, care ar fi construit, prin acțiuni coerente, un sistem defensiv la Marea Baltică împreună cu țările nordice. În acest context, el sugerează că o abordare mai realistă ar fi fost propunerea unui „hub” Uniunea Europeană–Turcia, în care România să ceară leadership și să găzduiască elemente în domenii unde are „o excelență incontestabilă”, precum securitatea cibernetică. Materialul mai notează, prin vocea turcologului Tasin Gemil, importanța relației bilaterale româno-turce și faptul că, deși există un parteneriat strategic, rămân dosare unde pozițiile nu sunt încă armonizate. Textul este trunchiat în sursa furnizată, astfel că detaliile finale despre implicațiile la Marea Neagră nu pot fi redate integral. [...]
O simulare strategică desfășurată în Germania indică faptul că o reacție politică europeană întârziată poate face NATO vulnerabilă pe flancul estic , în special într-o criză rapidă în statele baltice, potrivit Adevărul . Exercițiul a testat în primul rând procesul decizional din interiorul alianței, nu tactici de luptă, iar concluzia centrală a fost una politică: ezitarea și divizarea pot cântări mai mult decât diferențele de capabilități pe termen scurt. Exercițiul a avut loc în decembrie 2025, la Universitatea Helmut Schmidt a Bundeswehrului din Hamburg , și a pornit de la un scenariu în care Rusia și Ucraina ajung la un armistițiu în vara lui 2026. În paralel cu o ofertă către Germania de reluare a relațiilor economice și a cooperării de dinainte de război, Moscova ar intensifica presiunile asupra statelor baltice, invocând o presupusă criză umanitară în Kaliningrad. Scenariul: atac rapid asupra Lituaniei și blocarea deciziei NATO În jocul de război, participantul care a jucat rolul conducerii militare ruse a ales o ofensivă rapidă asupra Lituaniei, cu un obiectiv declarat diferit de o ocupație pe termen lung: paralizarea procesului de decizie al NATO și testarea voinței politice europene. Planul a presupus un atac simultan din Belarus și Kaliningrad pentru controlul coridorului Suwalki, fâșia strategică ce leagă Polonia de statele baltice. Forțele ruse simulate au inclus aproximativ 100.000 de militari în întreg teatrul de operațiuni, dintre care circa 12.000 au reprezentat forța principală de atac din Belarus, sprijinită de unități aeropurtate, artilerie, sisteme antiaeriene și drone. „Fapt împlinit” înainte de răspunsul alianței Potrivit simulării, viteza a fost elementul-cheie: Rusia ar avea deja trupe în regiune, în timp ce NATO ar avea nevoie de timp pentru a aduce întăriri. În scenariu, forțele ruse au reușit să creeze rapid un „fapt împlinit” pe teren înainte ca alianța să poată organiza o contraofensivă coerentă. Analistul care relatează exercițiul susține că liderii europeni, în special cei germani, ar fi fost blocați de perspectiva unui conflict direct cu Rusia și de riscul escaladării nucleare. În joc, SUA nu au intervenit imediat, iar această întârziere a fost suficientă pentru consolidarea pozițiilor ruse și transformarea coridorului Suwalki într-o zonă controlată prin drone, artilerie și lovituri de precizie cu rază lungă. Scenariul a inclus și posibilitatea unei escaladări nucleare tactice, prin activarea armelor nucleare din Belarus și Kaliningrad pentru descurajarea unei contraofensive NATO. De ce contează: vulnerabilitatea e politică, nu doar militară Mesajul principal rezultat din exercițiu este că descurajarea depinde nu doar de capabilități, ci și de percepția adversarului asupra voinței politice a NATO. Analistul avertizează că un eventual sfârșit al războiului din Ucraina ar putea deschide pentru Europa o perioadă de vulnerabilitate strategică, în care Rusia ar ieși cu efective mai numeroase, experiență de luptă și avantaje tehnologice în domenii precum războiul la distanță, dronele și „țintirea dinamică” (identificarea și lovirea rapidă a țintelor pe baza datelor actualizate din teren). În același timp, potrivit aceleiași relatări, statele europene ar avea nevoie de ani pentru a recupera decalaje în apărarea aeriană, muniții de precizie și capacități de neutralizare a sistemelor antiaeriene rusești. „Întrebarea fundamentală este dacă Germania și Europa sunt cu adevărat pregătite să intre într-un război cu Rusia pentru apărarea statelor baltice, chiar și fără sprijin imediat american.” Concluzia autorului exercițiului este că, în simulare, partea care a jucat Rusia a mizat pe ezitarea Germaniei, iar această presupunere a fost suficientă pentru a „câștiga” prin blocarea reacției politice într-o criză rapidă. [...]
