Concentrarea puterii de decizie în jurul Casei Albe, în detrimentul Departamentului de Stat, începe să erodeze capacitatea SUA de a gestiona crizele externe, iar Marco Rubio pare tot mai marginal în ambele roluri pe care le deține, potrivit unei analize din Politico.

Rubio a mers la Roma „ieri”, cu miza de a repara relațiile cu Papa și cu guvernul italian după tensiuni legate de războiul cu Iranul. Misiunea este una tipică pentru un secretar de stat, însă analiza ridică întrebarea centrală: de ce nu conduce Rubio eforturile diplomatice majore – de la încetarea războiului cu Iranul și gestionarea conflictului Israel–vecini, până la Ucraina și relația cu China – în condițiile în care alți oficiali americani ar fi preluat inițiativa.

Un secretar de stat „absent” și o diplomație împinsă în plan secund

Politico notează că Rubio este „în mare parte” absent din dosarele-cheie, inclusiv prin comparație cu predecesori care au investit masiv în diplomația de navetă (vizite repetate și prezență constantă în regiuni de criză). În termeni de activitate externă, analiza indică un bilanț mai modest: 18 deplasări ca secretar de stat, aproximativ 75 de zile pe drum și 31 de țări vizitate. Prin comparație, Hillary Clinton ar fi avut, în primele 16 luni de mandat, 28 de deplasări, 130 de zile pe drum și peste 60 de țări vizitate.

În paralel, Departamentul de Stat ar fi fost „marginalizat”: diplomați de rang înalt ar fi fost concediați sau ar fi demisionat, iar moralul ar fi fost puternic afectat. Rubio însuși ar fi minimalizat relația cu instituția, spunând că trece pe la sediul departamentului „aproape în fiecare zi”, fără ca asta să se traducă, potrivit autorului, într-o revenire a departamentului în centrul procesului decizional.

Negocieri mutate la emisari politici, fără infrastructură diplomatică

În locul secretarului de stat, rolul de negociator principal ar fi fost preluat de Steve Witkoff (apropiat al președintelui) și de Jared Kushner (ginerele lui Donald Trump), care ar fi condus discuțiile pentru „o pace durabilă” în mai multe conflicte. Analiza susține că abordarea lor seamănă cu tranzacții imobiliare, cu „term sheets” (liste de condiții) – 28 de puncte pentru Ucraina, 20 pentru Gaza și 14 pentru Iran – însă cu formulări vagi și ușor de interpretat, ceea ce ar explica de ce niciun conflict nu ar fi fost, de fapt, încheiat.

În același timp, contextul descris este unul de deteriorare a mediului de securitate: războiul din Ucraina s-ar fi intensificat după instalarea lui Trump, armistițiile din jurul Israelului ar fi fragile, iar Iranul ar fi atacat vecini și ar fi închis Strâmtoarea Hormuz ca reacție la decizia SUA și Israelului de a intra în război.

Problema de fond: două funcții „prea mari” pentru o singură persoană

Miza operațională, în lectura Politico, este că Rubio nu este doar secretar de stat, ci și consilier pentru securitate națională – funcție care, în mod normal, coordonează procesul interinstituțional și pregătește opțiuni coerente pentru președinte, cu costuri, beneficii și pași de implementare.

Analiza afirmă că dovezile unui astfel de proces funcțional sunt slabe. Un exemplu: după instalarea la Casa Albă, Rubio ar fi concediat jumătate din personalul Consiliului Național de Securitate (NSC), iar rezultatul ar fi fost o echipă frustrată și confuzie internă, potrivit diplomaților și oficialilor străini citați de autor.

În dosarul Iran, această disfuncție ar fi devenit vizibilă: Rubio ar fi oferit explicații multiple și uneori contradictorii despre război și obiectivele lui și ar fi părut tot mai des în dezacord cu președintele. Politico dă un exemplu punctual: Rubio a declarat marți că războiul este „terminat”, iar a doua zi Trump ar fi amenințat cu reluarea lui.

Concluzia analizei este că suprapunerea celor două roluri nu le face „în sincron”, ci crește probabilitatea ca niciunul să nu fie îndeplinit bine – cu efect direct asupra capacității SUA de a conduce diplomația și de a coordona coerent politica externă în crize simultane.