Știri
Știri din categoria Apărare
Războiul din Iran este urmărit la Beijing ca un exercițiu practic pentru scenarii din jurul Taiwanului, inclusiv pentru o posibilă „carantină” maritimă sau blocadă, potrivit unei analize publicate de Economica, care citează comentarii EFE preluate de Agerpres. În timp ce conflictul rămâne într-o fază incertă, cu armistițiul prelungit și cu refuzul Iranului de a redeschide complet Strâmtoarea Ormuz, China ar extrage lecții operaționale și strategice despre cum reacționează SUA într-un război prelungit.
Unul dintre punctele centrale pentru analiști este modul în care Iranul ar fi transformat controlul asupra Strâmtorii Ormuz într-o armă politică și militară. William Yang, analist la Crisis Group, spune că această experiență ar întări la Beijing ideea de a continua dezvoltarea mijloacelor pentru „un control eficient asupra Strâmtorii Taiwan” și a altor rute maritime din jurul insulei.
În declarații pentru EFE, Yang apreciază că armata chineză s-ar putea concentra pe dezvoltarea capacităților de a impune o „carantină” maritimă eficientă sau o blocadă în jurul Taiwanului.
Analiști chinezi citați în material susțin că războiul ar oferi Chinei un „avantaj strategic uriaș” prin observarea, în timp real, a răspunsului Statelor Unite la un conflict de durată, a tensiunilor din aparatul militar american și a capacității Washingtonului de a gestiona mai multe crize simultan.
Zhu Zhaoyi, director executiv al Institutului de Studii din Orientul Mijlociu de la Universitatea din Beijing, a declarat într-un interviu publicat de South China Morning Post că acest conflict are valoare pentru China „în special în plan militar”, argumentând că prelungirea luptelor ar reduce „decalajul generațional” dintre armata americană și cea chineză.
Separat, Tian Wenlin, profesor la Universitatea Renmin, a afirmat – potrivit Phoenix TV – că amploarea globală a bazelor SUA ar însemna și „multe puncte slabe”, iar instalațiile americane din statele din Golf ar fi devenit „ținte sigure” pentru rachetele iraniene. În aceeași linie, Song Zhongping, citat de Global Times, susține că „pregătirea reală de luptă” a armatei americane ar fi sub nivelul proiectat public.
Yang mai avertizează că folosirea dronelor și rachetelor de către Iran împotriva instalațiilor și obiectivelor americane din Golf ar funcționa și ca semnal de prudență pentru China, în condițiile în care Taiwanul încearcă să dezvolte „capacități de luptă asimetrice” (adică mijloace mai ieftine și mai flexibile, menite să compenseze inferioritatea numerică sau tehnologică).
Wing Lok Hung, profesor la Universitatea Chineză din Hong Kong, a declarat pentru EFE că Beijingul ar putea învăța și cum să evite sabotaje și scurgeri de informații sensibile către presupuse rețele de spionaj străine, inclusiv date despre locația liderilor politici și militari de rang înalt.
În acest context, Hung leagă eliminarea la începutul războiului din Iran a liderului suprem iranian Ali Khamenei și a altor oficiali de rang înalt de existența unor informații secrete și operațiuni coordonate, ceea ce ar muta atenția asupra vulnerabilităților din structura de comandă.
Pe tema accesului la tehnologie americană recuperată de Iran, expertul se declară rezervat: consideră „puțin probabil” ca China să obțină astfel de tehnologii, deși ar putea beneficia din analizarea „rămășițelor de drone sau rachete americane interceptate”. În schimb, spune el, ar fi „mai probabil” ca Rusia să primească tehnologie americană recuperată de Iran.
În evaluarea lui Yang pentru EFE, Beijingul va continua să monitorizeze îndeaproape operațiunile militare ale SUA și Iranului și va încerca să includă „lecții utile” în strategiile sale privind Taiwanul și vecinătatea imediată. Pentru companii și piețe, miza rămâne legată de riscul de blocaje maritime în strâmtori strategice, care pot deveni rapid instrumente de presiune și negociere în crize regionale.
Recomandate
SUA a atribuit un contract de 196 milioane de dolari (aprox. 902 milioane lei) către Electric Boat , primul acord major legat de livrarea de submarine nucleare în cadrul AUKUS , potrivit Economica . Contractul a fost anunțat joi de guvernul SUA și marchează un pas operațional și financiar concret într-un program care, în paralel, rămâne sub presiune politică în Regatul Unit. AUKUS este un acord de securitate semnat în 2021, prin care Australia urmează să achiziționeze submarine cu propulsie nucleară, cu sprijinul Regatului Unit și al Statelor Unite, alături de cooperarea în tehnologie militară, notează Agerpres. Ce înseamnă contractul pentru programul AUKUS Atribuirea contractului către compania americană Electric Boat indică trecerea de la angajamente politice la execuție contractuală, cu finanțare alocată. În contextul AUKUS, astfel de contracte sunt relevante deoarece susțin efectiv capacitatea industrială și calendarul de livrare asociat submarinelor cu propulsie nucleară destinate Australiei. Presiuni politice în Regatul Unit Anunțul vine într-un moment în care, potrivit sursei, există presiuni politice în Regatul Unit privind unele elemente ale parteneriatului. În această lună, șefa executivului local galez, Eluned Morgan, a cerut guvernului britanic să oprească implicarea într-un alt proiect legat de AUKUS. „Cred în alianţe internaţionale, cred în securitatea colectivă, dar există o diferenţă clară între a fi alături de partenerii noştri şi a da permis de liberă trecere unui preşedinte al SUA care a arătat dispreţ faţă de ţara noastră”, a spus Morgan. Context: radarul DARC și evaluarea SUA asupra AUKUS Economica mai arată că programul DARC (Deep Space Advanced Radar Capability) vizează o rețea de radare dezvoltate în Australia, SUA și Regatul Unit pentru monitorizarea globală a cerului, cu scopul de a crește capacitatea celor trei țări de a urmări obiecte în spațiu. La finalul anului trecut, SUA au încheiat o analiză a acordului AUKUS, menită să asigure succesul pe termen lung și alinierea cu agenda președintelui „America First”. Ulterior, secretarul apărării american John Healey a declarat că parteneriatul funcționează „la capacitate deplină”, după discuții între Londra și Washington. [...]
Eșecul Operațiunii „Gheara de Vultur ” a forțat armata SUA să-și refacă modul de coordonare și execuție a operațiunilor speciale , după ce o misiune de salvare a ostaticilor din Iran s-a prăbușit în deșert, cu pierderi de vieți și un impact politic major la Washington, potrivit HotNews . Misiunea, considerată la acel moment cea mai ambițioasă operațiune americană de salvare a ostaticilor, a fost declanșată pe fondul crizei începute în noiembrie 1979, când studenți iranieni au ocupat ambasada SUA din Teheran și au luat zeci de diplomați ostatici. Criza prelungită a pus o presiune politică uriașă pe administrația președintelui Jimmy Carter , iar negocierile au stagnat, ceea ce a împins Washingtonul spre o opțiune militară secretă. Un plan „aproape excesiv de ambițios”, dependent de sincronizare perfectă Planul operațional descris în material presupunea o succesiune de pași care trebuiau să funcționeze fără erori: trupe transportate cu avioane către o locație secretă („Desert One”), elicoptere plecate de pe un portavion din Golful Persic, întâlnirea celor două grupuri în deșert și apoi deplasarea spre Teheran pentru salvare. Miza era ridicată, iar marja de improvizație practic inexistentă. Furtuni de nisip, retrageri forțate și anularea misiunii În câteva ore, operațiunea a început să se destrame: elicopterele au intrat în furtuni de nisip violente, cu vizibilitate aproape nulă, iar motoarele au început să funcționeze defectuos. Unele aparate s-au întors, altele au rămas blocate, iar numărul elicopterelor a coborât sub minimul necesar pentru continuarea planului. În aceste condiții, comandanții au decis anularea misiunii. Retragerea a transformat eșecul într-o tragedie: în haosul nopții, un elicopter și un avion de transport s-au ciocnit, provocând o explozie. Opt soldați americani au murit pe loc, iar resturile aeronavelor au rămas împrăștiate în zona „Desert One”. Impactul: șoc public și reforme în operațiunile speciale Imaginile cu aeronavele arse au circulat rapid la nivel global și au lovit puternic opinia publică americană, episodul fiind perceput ca o umilință publică și o lovitură politică și militară pentru Washington. Materialul notează că președinția lui Jimmy Carter a fost afectată semnificativ. Dincolo de costul imediat, eșecul a funcționat ca „un catalizator” pentru schimbări în armata americană: coordonarea între structuri, considerată insuficientă în acea noapte, a devenit punct central al unei revizuiri, cu noi structuri, instruire consolidată și protocoale redefinite. În contextul reaprinderii tensiunilor dintre Washington și Teheran, amintirea operațiunii revine în atenția publică drept avertisment privind limitele puterii și riscurile operațiunilor extrem de complexe în medii ostile, mai arată articolul. [...]
Marina SUA a reluat folosirea tunului de punte în luptă , un semnal de schimbare operațională în modul în care își impune blocada în apropierea Iranului, potrivit Libertatea . Distrugătorul USS Spruance a deschis focul pe 19 aprilie asupra unei nave iraniene, într-un incident descris ca prima utilizare a unui tun de punte al Marinei SUA împotriva unei alte nave în aproape patru decenii. Ținta a fost legată de un episod produs în apropierea porturilor iraniene, unde nava cargo Touska ar fi încercat să evite blocada impusă de SUA. În acest context, folosirea tunului de punte (armament naval clasic, cu tragere directă) indică o escaladare a mijloacelor folosite pe mare, dincolo de avertismente și interceptări. De ce contează: revenirea la „forța de suprafață” în misiuni de blocadă În termeni operaționali, incidentul sugerează că Marina SUA ia în calcul din nou utilizarea armamentului convențional de pe navele de luptă în situații de contact direct, nu doar rachete sau mijloace aeriene. În același timp, cazul Touska arată că astfel de acțiuni pot viza și nave civile implicate în încălcarea unei blocade, nu doar unități militare. Libertatea notează că Touska, descrisă drept navă cargo civilă neînarmată, a fost avariată în sala motoarelor, nu s-a scufundat și a fost capturată ulterior. Ultimul precedent: 1988, Operațiunea „Praying Mantis ” Ultima utilizare comparabilă a unui tun de punte împotriva unei alte nave, menționată în material, datează din 18 aprilie 1988, în timpul Operațiunii „Praying Mantis” din Golful Persic. Atunci, potrivit declarațiilor unui oficial al Marinei SUA pentru TWZ, a fost „ultima instanță dovedită” în care o navă americană a deschis focul cu tunurile asupra unui alt vas. În episodul din 1988, crucișătorul USS Wainwright, distrugătorul USS Bagley și fregata USS Simpson au atacat nava iraniană IRIS Joshan, după ce aceasta a ignorat avertismentele și a lansat un proiectil Harpoon care a ratat ținta. Materialul mai arată că, în cadrul operațiunii, SUA au distrus două platforme de supraveghere iraniene, au scufundat două nave și au avariat grav o a treia, istoria oficială a Marinei SUA descriind acțiunea drept cea mai mare bătălie navală americană de după al Doilea Război Mondial. Ce urmează: efect de descurajare sau risc de escaladare Libertatea indică faptul că rămâne de văzut dacă intervenția asupra Touska va avea consecințe similare cu cele din 1988, când, potrivit Modern Warfare Institute de la West Point, Iranul și-a redus atacurile asupra navelor comerciale după răspunsurile SUA. În același timp, publicația notează că, spre deosebire de 1988, marina iraniană ar fi acum mult slăbită, majoritatea navelor mari fiind distruse în timpul operațiunii recente „Epic Fury” — un element de context care poate influența atât calculul de descurajare, cât și probabilitatea unor reacții asimetrice în regiune. [...]
Prima fotografie aeriană cu bombardierul stealth B-21 Raider scoate la vedere opțiuni de proiectare care vizează costuri și operare mai eficiente , într-un program pe care SUA îl tratează ca investiție-cheie pentru modernizarea flotei de atac la distanță, potrivit Libertatea . Imaginea, surprinsă în timpul unei realimentări în aer, oferă indicii despre arhitectura aeronavei de generația a șasea, gândită să înlocuiască B-2 și B-1 Lancer. Ce arată fotografia: simplificare tehnică, miză pe „invizibilitate” Fotografia publicată de Forum Militar indică faptul că B-21 are două motoare , spre deosebire de B-2, care are patru. Conform specialiștilor citați, această alegere ar reduce greutatea și complexitatea mecanică și ar diminua consumul de combustibil, cu efect asupra autonomiei. Publicația franceză notează și un design „discret” al intrărilor de aer și al evacuărilor, elemente care ar reduce semnătura radar și infraroșie (amprenta după care aeronava poate fi detectată de senzori). Eficiență operațională: autonomie mai mare, dependență mai mică de realimentare În aceeași logică de eficientizare, cockpitul pare mai compact, într-o configurație care ar urmări integrare digitală și siguranță sporită. Potrivit Capital.fr , Northrop Grumman susține că B-21 este „cel mai eficient bombardier” creat până acum și că poate opera pe distanțe lungi cu o dependență minimă de realimentare aeriană. B-21 păstrează forma de „aripă zburătoare” a B-2 și este proiectat să poată livra atât armament convențional, cât și nuclear, la nivel global, cu sprijinul capabilităților de realimentare în aer. Costuri și calendar: peste 800 milioane euro pe unitate, livrări din 2027 Libertatea menționează un cost estimat de peste 800 de milioane de euro per unitate (aprox. 4,0 miliarde lei), ceea ce poziționează B-21 ca investiție majoră în modernizarea flotei SUA. Primele unități sunt programate pentru livrare în 2027 , conform articolului. Context: competiția tehnologică și „zgomotul” informațional La începutul lunii aprilie 2026, cercetători chinezi au susținut că aeronava ar avea două defecte legate de aerodinamică și semnătura radar; Libertatea notează că astfel de afirmații pot fi încadrate la propagandă, însă apariția imaginii poate aduce informații noi într-un domeniu atent monitorizat. În paralel, articolul plasează programul B-21 în competiția strategică cu China, menționând și evoluțiile Beijingului în zona avioanelor de generația a șasea, pe fondul evaluărilor atribuite Pentagonului privind schimbarea echilibrului de putere în securitatea regională. [...]
SUA testează pentru 2027 o dronă maritimă de 52 m, cu rol de atac și recunoaștere, mizând pe platforme autonome care pot lansa rachete și acoperi distanțe intercontinentale , potrivit Adevărul . Miza operațională este extinderea prezenței navale cu sisteme fără echipaj, modulare, care pot fi adaptate rapid de la supraveghere la lovituri cu armament greu. Spectre: două variante, aceeași idee – autonomie mare și roluri multiple Platforma se numește Spectre și este dezvoltată de compania americană Saildrone . Proiectul include două versiuni: Spectre Stealth Strike : variantă de atac, concepută ca platformă mai compactă și mai greu de observat, cu lansatoare integrate într-o structură protejată; poate lansa rachete de croazieră Tomahawk , dar și alte tipuri de armament naval. Spectre Silent Endurance : variantă de recunoaștere, dotată cu o velă de aproximativ 43 de metri (echivalentul unui bloc de 15 etaje), pentru deplasare pe distanțe foarte mari, în mod silențios. Potrivit datelor publicate de analiștii Defense Express, drona are 52 de metri lungime și poate transporta până la 70 de tone . În varianta de atac, platforma ar putea lansa inclusiv rachete SM-6 sau sisteme antisubmarin ASROC , ceea ce îi extinde utilizarea de la lovituri la misiuni de război antisubmarin. Autonomie și compromisuri: viteză de reacție vs. detectabilitate Un punct central este autonomia: versiunea cu velă ar putea parcurge până la 14.800 km fără oprire. Propulsia combină motoare electrice și diesel, iar nava poate naviga și exclusiv cu ajutorul vântului. În același timp, sursa notează un compromis: deși configurația cu velă este silențioasă, dimensiunea acesteia o poate face mai ușor de detectat . În oglindă, varianta de atac este gândită să reducă vizibilitatea, printr-o structură mai compactă și lansatoare integrate. De ce contează: lecții din incidente și planificare pentru producție Dezvoltarea vine și pe fondul unor incidente anterioare: în 2022, un model mai mic al companiei, Saildrone Explorer, a fost aproape capturat de forțe iraniene, experiență care ar fi influențat redesignul și întărirea capabilităților defensive și ofensive ale noilor drone. Spectre este descrisă ca modulară , adică poate fi reconfigurată pentru misiuni diferite – de la patrulare și supraveghere la atac. Conform informațiilor disponibile, primele teste ar urma să aibă loc în 2027 , iar dacă rezultatele sunt conforme așteptărilor, producția ar putea ajunge la câteva unități pe an . În paralel, competiția pe segmentul dronelor maritime se intensifică, în contextul în care atât Ucraina, cât și Rusia dezvoltă sisteme similare, pe fondul unei dependențe tot mai mari a războiului naval de platforme autonome. În paralel: indicii despre F/A-XX , avionul de generația a șasea pentru portavioane Separat, Northrop Grumman a publicat un material video cu indicii despre viitorul avion de luptă de generația a șasea pentru portavioanele marinei SUA, cunoscut ca F/A-XX . Conceptul prezentat sugerează o aeronavă fără coadă, orientată spre reducerea vizibilității radar și creșterea autonomiei, cu compartimente interne pentru armament și aripi pliabile (necesare operării pe portavioane). Programul urmărește înlocuirea F/A-18E/F Super Hornet și completarea flotei de F-35C . Cerințele menționate includ o rază de luptă de cel puțin 1.500 km și compatibilitate cu sistemele existente de lansare și aterizare de pe portavioane. Northrop Grumman concurează cu Boeing, iar decizia privind proiectul final este așteptată până la sfârșitul verii 2026 ; compania nu a oferit detalii tehnice suplimentare, iar unele elemente pot fi modificate sau omise din motive de securitate. [...]
România își conturează o posibilă contribuție militară la o misiune internațională în Strâmtoarea Ormuz , aflată încă în fază de planificare, cu opțiuni care merg de la ofițeri de stat major până la capabilități de deminare, potrivit Antena 3 . Miza operațională este că Bucureștiul încearcă să intre din timp în arhitectura unei misiuni conduse de Marea Britanie și Franța, dar activarea ei ar urma să depindă de încheierea conflictului SUA–Israel vs. Iran. Discuțiile au loc miercuri și joi, la Londra, și reunesc ofițeri și experți în apărare din peste 30 de țări. Scopul este crearea unei misiuni militare care să asigure libera circulație în Strâmtoarea Ormuz. Potrivit sursei citate, misiunea este „pregătită”, însă ar urma să fie activată și trimisă în zonă doar după încheierea conflictului dintre SUA și Israel, pe de o parte, și Iran, pe de altă parte. Ce pune România pe masă și în ce stadiu este oferta Conform unor surse oficiale din Ministerul Apărării Naționale (MApN) , România participă la discuții cu doi ofițeri: unul de la Statul Major al Forțelor Terestre și unul de la Comandamentul Forțelor Întrunite. Aceleași surse indică faptul că posibila contribuție a României este într-o fază incipientă. În funcție de nevoile misiunii conduse de Marea Britanie și Franța, variantele pe care România le poate oferi prin MApN includ: ofițeri de stat major cu experiență în planificarea misiunilor navale; scafandri de mare adâncime; echipaj pentru deminare, cu navă și militari; ofițeri de informații militare, pe fondul experienței DGIA în teatre precum Afganistan, Irak și Cornul Africii; ofițeri specializați în comunicații și procesare de date. Materialul mai arată că Marea Britanie și Franța vor lua în evidență oferta României și o vor avea în vedere la constituirea formatului misiunii. Care este obiectivul politic al discuțiilor Ministrul britanic al apărării, John Healey, a declarat: „Obiectivul de azi și mâine este de a traduce consensul diplomatic într-un plan comun pentru a garanta libertatea de navigație în strâmtoare și a sprijini un armistițiu durabil.” [...]
