Știri
Campania Israelului în Liban este prezentată ca o miză de politică internă pentru Netanyahu, nu ca o necesitate militară , într-un context în care premierul israelian ar căuta o „victorie” după eșecuri în raport cu Gaza și Iran, potrivit unei analize publicate de Al Jazeera . Textul descrie retorica israeliană despre războiul cu Hezbollah ca fiind „simplă” și repetitivă: Israel ar invoca o confruntare de durată (din 1982), amenințarea la adresa comunităților din nordul Israelului și obiectivul de a „curăța” sudul Libanului de infrastructura Hezbollah, punând presiune militară pe statul libanez pentru a dezarma gruparea. De ce contează: „victoria” ca obiectiv politic, după Gaza și Iran Autorul susține că aceste justificări „strategice” ar acoperi, de fapt, rațiunea principală a campaniei: nevoia urgentă a guvernului Netanyahu de a obține un rezultat care să poată fi prezentat drept victorie, pe fondul unor „eșecuri dramatice”. Analiza afirmă că guvernul nu ar fi reușit să garanteze „securitatea” cetățenilor în sensul unei victorii efective împotriva Hamas sau Iranului și că „anihilarea în masă” nu ar echivala cu triumful. În același timp, textul notează că aliatul apropiat al lui Netanyahu, președintele SUA Donald Trump, ar negocia direct cu Iranul, ceea ce ar reduce spațiul de manevră al Israelului. În paralel, discuțiile despre viitorul Palestinei ar fi blocate, iar Hamas ar continua să controleze părți din Gaza. Ce ar presupune obiectivul Israelului, potrivit analizei Analiza afirmă că Israelul ar cere „dezarmarea completă” a Hezbollah, similar cu cererea față de Hamas. Potrivit unor surse anonime din armata israeliană citate în presa israeliană (menționate de autor, fără a fi numite), acest lucru ar fi posibil doar dacă Libanul și Gaza ar fi complet ocupate. Textul insistă asupra diferenței dintre o „operațiune militară” și o ocupație, pe care o descrie ca război, cu costuri și riscuri pe termen lung. De ce Libanul ar fi o țintă „convenabilă” Autorul argumentează că Libanul ar fi un „țintă perfectă” din perspectiva sentimentelor israeliene, invocând: slăbiciunea militară a Libanului; instabilitatea aparatului de stat, pe fondul aranjamentelor de putere între comunități religioase; prezența Hezbollah la granița cu Israelul, ca adversar militar constant. În plus, analiza susține că, după evacuarea populației din nordul Israelului în urma atacurilor din 7 octombrie, ar fi circulat zvonuri despre o invazie iminentă a Hezbollah în Galileea, alimentate de discursuri din studiourile TV israeliene despre un plan de atac „din șapte fronturi” coordonat de la Teheran. Autorul afirmă că, în logica politică internă, „prevenirea” unei invazii descrise ca fictive ar fi promisiunea pe care Netanyahu ar spera să o poată livra alegătorilor. Ce urmează și care sunt limitele escaladării Spre final, analiza notează că, deși ar exista un număr necunoscut de trupe israeliene care operează în sudul Libanului, armata israeliană nu ar fi lansat încă o invazie la scară largă precum cea din 1982 (și, posibil, începută din nou în 2006). Autorul adaugă că nici SUA nu ar fi încercat o invazie terestră a teritoriului iranian, sugerând că ambele țări ar înțelege riscurile și „prețurile” imediate ale unei astfel de decizii. Materialul este un articol de opinie; punctele de vedere aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția editorială a Al Jazeera. [...]
