Știri
Știri din categoria Știință
O echipă de cercetători de la Universitatea Fudan din China a dezvoltat primul „cip pe fibră” din lume, integrând circuite de înaltă densitate în fibre polimerice moi, mai subțiri decât un fir de păr uman, potrivit DIGITIMES, citând publicarea rezultatelor în revista Nature. Această inovație vine pe fondul limitărilor fizice și de fabricație ale arhitecturilor tradiționale pe bază de siliciu și marchează un pas semnificativ către electronica flexibilă și purtabilă.
Cipul este realizat folosind o arhitectură inovatoare de tip multilayer spin stack, permițând încorporarea directă a circuitelor integrate în fibre textile. Cu o densitate de până la 100.000 de tranzistori pe centimetru, această tehnologie deschide noi perspective în domenii precum interfețele creier-calculator, dispozitivele medicale implantabile sau hainele inteligente.
Spre deosebire de plăcile rigide din siliciu, cipurile pe fibră sunt flexibile și compatibile cu țesături, putând fi împletite direct în materiale textile. Potrivit Yicai Global, avantajele lor cheie includ:
Cercetarea, condusă de profesorii Peng Huisheng și Chen Peining, vine în continuarea unor rezultate anterioare obținute de Universitatea Fudan, precum cipurile hibride 2D-siliciu (2024, Nature Electronics) și memoria flash 2D (2025, Nature Communications).
Deși nu există încă o echivalență clară cu „wafer-ele optice pe fibră”, noua tehnologie se aliniază cu obiectivul global de a dezvolta semiconductori flexibili și conformabili. Cipul pe fibră ar putea deveni o alternativă viabilă pentru electronica portabilă de nouă generație, care necesită flexibilitate, miniaturizare și integrare în materiale moi.
Publicarea în Nature, sub titlul „Fiber Integrated Circuits Based on Multilayer Spin Stack Architecture”, subliniază caracterul revoluționar al acestei realizări. Autorii subliniază potențialul integrării acestor cipuri în textile pentru a crea haine inteligente cu funcții electronice complete.
Recomandate
China își extinde capacitatea operațională de cercetare la mare adâncime prin lansarea, la Shanghai, a unei platforme plutitoare de 78.000 de tone, proiectată să susțină misiuni până la aproximativ 10.000 de metri adâncime, potrivit Antena 3 . Dincolo de componenta științifică, proiectul ridică miza practică: o infrastructură mobilă, de lungă durată, care poate accelera atât testarea tehnologiilor offshore, cât și cartografierea fundului mării, un domeniu cu utilizări potențial „dual-use” (civil și militar). Platforma este descrisă ca fiind prima „ultra-mare” de cercetare de mare adâncime, destinată activităților care merg de la studierea ecosistemelor marine la testarea echipamentelor offshore avansate. Conform materialului, ar fi concepută pentru explorarea „la întreaga adâncime a oceanelor”, până la circa 10.000 de metri. Cum este gândită platforma și ce autonomie are Proiectul este dezvoltat de Universitatea Jiao Tong din Shanghai și folosește un design semi-submersibil cu două corpuri, o configurație asociată cu stabilitate mai bună în ape agitate. Ideea operațională: să funcționeze ca un laborator pe termen lung, capabil să se deplaseze către mări îndepărtate și să rămână stabil pentru cercetări extinse. Datele prezentate în articol indică: masă de 78.000 de tone metrice ; spațiu de locuit pentru până la 238 de persoane ; autonomie de aproape patru luni fără reaprovizionare; finalizarea proiectului general ar urma să fie în jurul anului 2030 , potrivit presei chineze citate. De ce contează: între cercetare, cartografiere și utilizări strategice Materialul plasează lansarea în contextul unei investigații Reuters, publicată cu câteva zile înainte, despre ani de cartografiere a fundului mării de către China în Pacific, Indian și Arctic. Experți navali citați de Reuters susțin că astfel de date ar putea ajuta și la pregătirea unor conflicte submarine, ceea ce pune presiune pe „încrederea și transparența” necesare cooperării internaționale în cercetarea oceanică. Reuters ar fi urmărit activitatea a 42 de nave de cercetare pe o perioadă de peste cinci ani și ar fi raportat tipare compatibile cu o cartografiere sistematică în zone considerate strategice, inclusiv misiuni repetate ale navei Dong Fang Hong 3 în apropierea Taiwanului și a teritoriului american Guam în 2024 și 2025. Într-o mărturie citată de Reuters, contraamiralul american Mike Brookes ar fi spus că extinderea sondărilor furnizează date care „permit navigația submarinelor, camuflarea acestora și amplasarea senzorilor sau armelor pe fundul mării”. Beijingul afirmă, potrivit articolului, că expedițiile oceanice servesc obiective civile (explorarea mineralelor, pescuit, cercetare climatică), iar Reuters ar fi notat că unele activități acoperă într-adevăr zone de pescuit și contracte de prospectare minerală. Totuși, investigația ar fi descris preocupări legate de „fuziunea civil-militară” și valoarea cu dublă utilizare a datelor hidrografice și a celor obținute prin senzori. Legătura cu mineritul de mare adâncime și presiunea pe reguli Presa chineză citată susține că platforma ar urma să fie folosită ca teren de testare în larg pentru: sisteme de minerit de mare adâncime, echipamente marine critice, instalații offshore de petrol și gaze. În paralel, articolul notează că reglementările globale sunt încă în lucru: proiectul de reguli privind exploatarea, elaborat de Autoritatea Internațională pentru Fundul Mărilor, este în negociere, iar exploatarea comercială nu ar fi fost încă aprobată cât timp regulile sunt în curs de dezvoltare. Ca semnal de risc de mediu, este menționată o analiză din 2025 în Frontiers in Marine Science , care sintetizează preocupări precum distrugerea habitatelor, norii de sedimente și zgomotul subacvatic. Ce promite partea științifică Articolul leagă proiectul și de climat: IPCC arată că oceanul a absorbit peste 90% din excesul de căldură din sistemul climatic și între 20% și 30% din emisiile de dioxid de carbon produse de activitatea umană începând din anii 1980. În plus, relatările din presa chineză invocă beneficii precum îmbunătățirea prognozării taifunurilor și consolidarea capacității de prevenire și reducere a dezastrelor. Separat, NOAA este citată cu ideea că oceanul acoperă aproximativ 70% din suprafața Pământului, însă o parte importantă a fundului oceanic nu este încă mapată în detaliu prin metode moderne. Un detaliu care alimentează întrebările despre „dublă utilizare” Un articol din South China Morning Post este menționat pentru că ar fi citat o lucrare științifică evaluată inter pares despre proiect, în care apar măsuri de protecție împotriva exploziilor nucleare pentru compartimente critice și panouri tip „sandwich” din metamateriale, menite să absoarbă undele de șoc. Antena 3 nu oferă detalii suplimentare despre aplicarea practică a acestor elemente, dar includerea lor în descriere indică o proiectare orientată și către scenarii de risc extrem. În ansamblu, platforma adaugă Chinei o infrastructură care poate susține cercetare și testare offshore pe durate lungi, într-un moment în care cartografierea fundului mării și mineritul de mare adâncime avansează mai repede decât consensul internațional privind transparența și garanțiile de mediu. [...]
Clasamentele IQ pe țări rămân un indicator fragil, dar setul de date din 2026 arată mutări vizibile în top 10 , cu Asia în continuare dominantă și cu creșteri/scăderi care pot ține mai degrabă de eșantionare și context decât de „inteligență” ca trăsătură fixă, potrivit Antena 3 . Publicația notează că datele sunt preluate dintr-un material Times of India și provin din eșantioane de participanți testați prin metode standardizate, ceea ce impune prudență în interpretare. În esență, clasamentul compară scoruri medii ale testelor cognitive între țări, însă specialiștii citați în material atrag atenția că rezultatele pot fi influențate de factori culturali, educaționali și socio-economici. Cu alte cuvinte, valorile reflectă medii de dezvoltare și contexte sistemice, nu diferențe „inerente” ale potențialului cognitiv. Ce măsoară, de fapt, IQ-ul IQ-ul (coeficientul de inteligență) este un scor obținut din teste standardizate care urmăresc abilități precum gândirea logică, rezolvarea de probleme, memoria și înțelegerea verbală. Scorul este raportat la o medie a populației stabilită la 100. Antena 3 subliniază însă limita majoră: IQ-ul nu acoperă creativitatea, inteligența emoțională sau abilitățile sociale și poate fi influențat de educație, mediu și cultură. Prin urmare, este un indicator parțial, nu o măsură completă a „inteligenței”. Top 10 în 2026: Asia conduce, iar unele țări au variații mari În 2026, primele trei poziții sunt ocupate de Coreea de Sud, China și Japonia, cu scoruri foarte apropiate. Materialul evidențiază și mișcări notabile în interiorul topului, în special creșterile din Vietnam și Australia, respectiv scăderile din Singapore și Iran. Topul și scorurile medii prezentate: Coreea de Sud – 106,97 (peste 26.999 participanți) China – 106,48 (peste 229.000 participanți; în scădere față de 107,19 anul trecut) Japonia – 106,30 (aprox. 56.000 participanți; variație -0,10) Iran – 104,80 (peste 10.000 participanți; scădere -1,50) Australia – 104,45 (sub 4.000 participanți; creștere +1,88) Rusia – 103,78 (29.170 participanți; creștere +0,62) Singapore – 103,56 (6.880 participanți; scădere -1,58) Mongolia – 102,61 (2.437 participanți; variație -0,25) Noua Zeelandă – 102,35 (1.184 participanți; creștere +0,27) Vietnam – 102,26 (14.915 participanți; creștere +2,14) De ce contează: mărimea eșantionului și „salturile” pot schimba lectura Un detaliu cu impact asupra credibilității comparațiilor este dimensiunea eșantioanelor, care variază puternic între țări (de la peste 229.000 în China la 1.184 în Noua Zeelandă). În acest context, variațiile anuale – mai ales cele mari – pot reflecta și diferențe de selecție a participanților sau condiții de testare, nu neapărat schimbări structurale rapide. Materialul indică explicit această limitare în cazul Iranului, unde declinul ar putea fi legat de eșantionare sau de condițiile de testare, „fără o cauză clar identificată”. [...]
China a plasat pe orbită satelitul pakistanez PRSC-EO3 , într-o misiune care consolidează cooperarea spațială China–Pakistan și extinde capacitatea Pakistanului de a obține date de teledetecție (observarea Pământului) cu utilizări economice directe, potrivit IT之家 . Lansarea a avut loc pe 25 aprilie 2026, la ora 20:15 (ora Beijingului), de la Centrul de lansare a sateliților Taiyuan, folosind racheta purtătoare Long March 6 . Satelitul a intrat „cu succes” pe orbita planificată, iar misiunea a fost declarată încheiată fără incidente. Un element relevant pentru ritmul operațional al programului spațial chinez este că aceasta a fost a 640-a misiune a familiei de rachete Long March, conform aceleiași surse. Ce este PRSC-EO3 și de ce contează pentru utilizarea civilă PRSC-EO3 face parte din constelația pakistaneză de sateliți de teledetecție PRSC-EO, care, potrivit informațiilor publice citate, este alcătuită în prezent din trei sateliți. Platformele folosesc o concepție de proiectare unificată și sunt echipate cu încărcături optice de înaltă rezoluție (senzori care captează imagini detaliate). Publicația notează că masa la lansare a fiecărui satelit depășește 500 kg, iar PRSC-EO este prezentat drept cel mai mare satelit dezvoltat autonom de Pakistan până acum. Datele de teledetecție obținute de satelit ar urma să fie folosite pe scară largă în Pakistan, inclusiv pentru: evaluări în agricultură; planificare urbană și rurală; monitorizarea mediului. Context: lansarea anterioară a unei misiuni pakistaneze IT之家 amintește că precedenta lansare menționată în acest context a avut loc la 12 februarie 2026, când au fost trimiși pe orbită PRSC-EO2 și alți sateliți (în total șapte), într-o misiune desfășurată de la Taiyuan, din zona maritimă din apropierea Yangjiang (Guangdong), folosind racheta Jielong-3. [...]
O treaptă superioară de Falcon 9, rămasă pe orbită, este pe curs de coliziune cu Luna pe 5 august , un episod care readuce în discuție problema gestionării deșeurilor spațiale, pe fondul creșterii numărului de lansări comerciale, potrivit Antena 3 . Treapta superioară a rachetei Falcon 9 provine dintr-o lansare comercială din ianuarie 2025 și, conform planului misiunii, ar fi trebuit să revină pe Pământ. În schimb, a rămas blocată pe o orbită extrem de eliptică în jurul Terrei timp de peste un an, iar acum a intrat pe o traiectorie care o va duce spre suprafața Lunii. Estimarea privind impactul îi aparține lui Bill Gray , specialist independent și creator al programului Project Pluto (software de urmărire a obiectelor spațiale). El apreciază că obiectul se va prăbuși cu 8.700 km/h, adică de șapte ori viteza sunetului în aer. Momentul impactului este prognozat pentru 5 august, la 2:44 a.m. ora Coastei de Est a SUA (9:44, ora României). „Prăbușirea nu prezintă niciun pericol pentru nimeni, deși evidențiază o anumită neglijență în ceea ce privește modul în care sunt gestionate deșeurile spațiale.” Ce s-a întâmplat cu misiunea din 2025 Pe 15 ianuarie 2025, o rachetă Falcon 9 a fost lansată de la Centrul Spațial Kennedy al NASA, transportând două module lunare: Blue Ghost (Firefly Aerospace), care a aterizat cu succes și a transmis imagini cu apusul pe Lună înainte de oprirea planificată; Resilience (ispace), care s-a prăbușit pe suprafața Lunii, încheind prematur misiunea. După separarea de încărcătura utilă, treapta superioară a propulsorului nu a reușit să reintre în atmosfera terestră și a rămas pe o orbită „largă și dezechilibrată”, cu o perioadă de aproximativ 26 de zile pentru o rotație completă în jurul Pământului. Conform observațiilor menționate, obiectul ajunge la circa 220.000 km de Terra în punctul cel mai apropiat și la aproximativ 510.000 km în punctul cel mai îndepărtat. De ce contează: deșeurile spațiale devin o problemă operațională Gray explică faptul că orbitele Lunii și ale acestui obiect „se intersectează” și, de regulă, cele două corpuri nu ajung simultan în același punct. Pe 5 august, însă, ar urma să se întâlnească în același loc, în același timp. Specialistul anticipează că impactul ar putea avea loc pe partea vizibilă a Lunii, „la limită”, dar spune că își propune să îmbunătățească precizia estimării până în august, pe măsură ce se acumulează date. Chiar și în scenariul în care lovitura are loc pe fața vizibilă, este puțin probabil ca impactul să poată fi observat de pe Pământ. Antena 3 amintește un precedent din 2009, când NASA a izbit deliberat o rachetă de Lună, iar telescoapele terestre nu au putut vedea prăbușirea. În evaluarea lui Gray, cazul scoate în evidență nevoia de a trata mai serios problema deșeurilor spațiale: numărul de obiecte trimise în spațiu crește, cu efecte asupra astronomiei și calității aerului, iar în cazuri rare și asupra siguranței umane, atunci când fragmente reintră în atmosferă fără să ardă complet și ajung în zone locuite. În acest context, el notează că este preferabil ca astfel de resturi să lovească Luna, nu Pământul. [...]
Mutarea Artemis 3 spre finalul lui 2027 comprimă calendarul tehnic al aselenizării din 2028 , pentru că NASA condiționează misiunile cu echipaj de o listă lungă de demonstrații încă netestate în spațiu, de la realimentare criogenică la aselenizări fără echipaj. Potrivit Space , administratorul NASA Jared Isaacman a indicat că Artemis 3 vizează acum un rendezvous și o andocare în orbită terestră la sfârșitul lui 2027, ca pregătire pentru o încercare de aselenizare cu astronauți în 2028. În cadrul unei audieri în fața House Appropriations Committee , Isaacman a spus că a primit răspunsuri de la cei doi furnizori ai sistemului de aselenizare (Human Landing System – HLS) că pot acoperi nevoile NASA pentru o demonstrație de interoperabilitate în 2027. Bugetul Casei Albe pentru 2027, discutat în acest context, ar aloca 2,8 miliarde de dolari (aprox. 12,9 miliarde lei) pentru contractele HLS. De ce contează: „Artemis 3” devine un test de integrare, dar presiunea rămâne pe 2028 În arhitectura actuală, Artemis 3 nu mai este prezentată ca prima aselenizare a programului, ci ca o misiune de demonstrație în orbită terestră: întâlnire și andocare între capsula Orion și landerele dezvoltate privat. NASA lucrează cu SpaceX (Starship) și cu Blue Origin (Blue Moon) pentru aceste vehicule. Isaacman a indicat că NASA ar fi dispusă să zboare cu „orice navă este gata” când vine momentul pentru Artemis 3, însă ținta „târziu în 2027” strânge fereastra de timp pentru ca unul dintre landere să fie certificat pentru transportul astronauților în 2028. Blocajele operaționale: realimentare, combustibil criogenic, testări fără echipaj Publicația notează că andocarea cu Orion este doar unul dintre pragurile pe care NASA le cere înainte de a aproba un zbor cu echipaj. Printre capabilitățile și demonstrațiile încă necesare se află: gestionarea combustibililor criogenici (răciți la temperaturi foarte joase), care „fierb” și se pierd în timp dacă nu sunt refrigerați corespunzător; misiuni mai lungi decât cele din era Apollo, ceea ce amplifică cerințele de stocare și operare; realimentare în orbită terestră prin lansări multiple , pentru a umple rezervoarele înainte de plecarea spre Lună; transfer de combustibil criogenic între vehicule , o capacitate pe care „nicio navă nu a testat-o vreodată în spațiu”, potrivit textului; aselenizări și decolări fără echipaj (atingerea suprafeței Lunii și revenirea în orbită lunară) înainte ca NASA să accepte astronauți la bord. Un alt element menționat este lipsa sistemelor de susținere a vieții pe configurațiile actuale: nici Starship, nici varianta Blue Moon Mk1 descrisă în articol nu sunt, în forma curentă, pregătite să transporte echipaj. Unde sunt programele industriale acum SpaceX se apropie de primul zbor al prototipului Starship „Version 3”, care ar fi al 12-lea test al vehiculului, cu motorul Raptor 3 și îmbunătățiri după rezultate mixte în testele din anul precedent, potrivit articolului. Blue Origin, în schimb, are Blue Moon Mk1 încă nelansat, dar cu testare în cameră de vid la NASA Johnson Space Center ; vehiculul se află la Cape Canaveral pentru lucrări finale înaintea unui zbor de test „mai târziu în acest an”. Totuși, există o incertitudine suplimentară: o „anomalie” la racheta New Glenn (care ar urma să lanseze Mk1) și lipsa unei date clare pentru reluarea zborurilor. Mesajul politic: „avem o șansă”, fără garanții La o conferință de presă în Biroul Oval, președintele Donald Trump a spus că o aselenizare cu echipaj în mandatul său (care se încheie în ianuarie 2029) „are o șansă”, evitând însă o promisiune fermă. „Nu ne place să spunem «cu siguranță», pentru că apoi veți spune «am eșuat, am eșuat».” Isaacman a susținut public că NASA are „un plan realizabil” și că agenția va „proteja două oportunități în 2028” pentru a readuce astronauți pe suprafața Lunii, în timp ce Artemis 3 ar urma să zboare în 2027. În esență, amânarea către finalul lui 2027 mută centrul de greutate pe execuția industrială și pe demonstrațiile tehnice rămase: cu cât Artemis 3 se apropie mai mult de 2028, cu atât scade marja de timp pentru certificarea unui lander capabil să ducă oameni pe Lună în același an. [...]
Planurile NASA și SpaceX de a permanentiza prezența umană pe Lună în cel mult 10 ani riscă să fie împinse înaintea datelor și tehnologiilor disponibile , avertizează mai mulți cercetători citați de HotNews . Miza nu este doar una de explorare, ci și una operațională: fără soluții testate pentru praf, radiații și gravitație redusă, o „bază selenară” poate rămâne, în cel mai bun caz, un obiectiv amânat. La 24 martie, administratorul NASA, Jared Isaacman , a prezentat planuri pentru „o prezență umană susținută” pe Lună și amenajarea unei baze permanente, cu posibil start al construcției încă din 2027. Anunțul a venit la circa o lună după ce Elon Musk, CEO SpaceX, a spus că pune pe pauză, temporar, planurile de colonizare a lui Marte pentru a se concentra pe un „oraș selenar care să se autodezvolte” în următorii 10 ani. Obstacole operaționale: praf agresiv și radiații greu de ecranat Unul dintre riscurile majore ține de praful selenar, descris ca fiind electrizat și „ascuțit ca briciul”. Fără vânt și apă lichidă, particulele nu se rotunjesc în timp, rămânând foarte abrazive. Cercetătoarea Caitlin Ahrens (Universitatea din Maryland și Centrul Goddard al NASA), citată de Live Science, spune că simplul mers ridică praf, iar experiența roverelor din era Apollo arată că acesta poate levita și se poate lipi de echipamente. Consecințele sunt concrete pentru funcționarea unei baze: poate bloca orificii de ventilație ale spațiilor de locuit; poate degrada costumele spațiale; poate acoperi panourile solare, ducând la supraîncălzire și deteriorare. În paralel, expunerea la radiații este constantă, în lipsa atmosferei și a scutului magnetic terestru. Dr. Emmanuel Urquieta (medicină aerospațială, Universitatea din Florida Centrală) spune că radiația cosmică este omniprezentă în spațiu și „incredibil de dificil” de contracarat. Riscul de cancer este menționat ca posibil, dar efectele ar deveni cuantificabile abia după șederi mai lungi, ceea ce înseamnă că primele echipaje ar funcționa, inevitabil, și ca „subiecți de testare”, potrivit aceluiași cercetător. Construcția habitatelor: opțiuni pe hârtie, incertitudini în teren Pentru protecție, sunt luate în calcul mai multe variante: cupole metalice sau de sticlă, habitate subterane și locuințe realizate din sol selenar imprimat 3D. Totuși, Ahrens avertizează că planificarea este prematură în lipsa unor răspunsuri tehnice de bază; exemplul dat este cel al habitatelor subterane, considerate potențial cele mai sigure contra radiațiilor, dar pentru care cercetătorii „încă nu au nicio idee” cum ar putea săpa efectiv pe Lună. Gravitația redusă: efecte medicale încă insuficient înțelese Gravitația Lunii, de aproximativ o șesime din cea a Pământului, poate afecta oasele și mușchii, care ar necesita exerciții semnificative pentru a preveni atrofierea. Urquieta notează însă că nu ar fi practic să fie transportate pe Lună echipamente grele, precum benzile de alergare folosite pe Stația Spațială Internațională. Mai mult, redistribuția fluidelor în organism ar putea avea efecte severe: pierderi de sânge pe măsură ce corpul se reechilibrează, umflarea părții din spate a ochilor și tromboză a venei jugulare (cheaguri de sânge potențial fatale). Potrivit lui Urquieta, nu este clar dacă gravitația parțială selenară produce riscuri similare cu gravitația zero, iar răspunsul depinde de șederi mai lungi. Gheața selenară, resursa-cheie, rămâne neconfirmată prin probe O parte din justificarea unei prezențe permanente se leagă de gheața selenară, care ar putea furniza apă, combustibil pentru rachete și metale rare, în funcție de adâncime și compoziție. Problema, subliniată de Ahrens, este că oamenii de știință nu au prelevat încă o mostră din această gheață, iar cunoștințele despre compoziția ei chimică sunt „foarte limitate”. În acest context, Giuseppe Reibaldi, președintele Moon Village Association, avertizează asupra riscului de a construi așteptări economice înainte de confirmarea resurselor: „Trebuie să fim foarte atenți să nu vindem ceva ce nu avem.” Reibaldi spune că ceea ce se va găsi în gheața selenară ar putea face diferența între un scenariu de tip „goană după aur” (așezări care apar ca răspuns la oportunități miniere) și un model apropiat de Antarctica, cu prezență umană limitată, în principal pentru cercetare. Ce urmează: Artemis aduce date, dar calendarul rămâne disputat Cercetătorii indică nevoia de mai multe date, care ar urma să fie obținute prin misiuni precum programul Artemis al NASA , ce vizează readucerea oamenilor pe Lună încă din 2028. În același timp, Ahrens anticipează un calendar mai lent decât cel avansat de Musk și Isaacman, tocmai din cauza necunoscutelor tehnice și medicale care, deocamdată, nu au răspunsuri verificabile în condiții reale. [...]
