Știri
Știri din categoria Știință
China a plasat pe orbită satelitul pakistanez PRSC-EO3, într-o misiune care consolidează cooperarea spațială China–Pakistan și extinde capacitatea Pakistanului de a obține date de teledetecție (observarea Pământului) cu utilizări economice directe, potrivit IT之家.
Lansarea a avut loc pe 25 aprilie 2026, la ora 20:15 (ora Beijingului), de la Centrul de lansare a sateliților Taiyuan, folosind racheta purtătoare Long March 6. Satelitul a intrat „cu succes” pe orbita planificată, iar misiunea a fost declarată încheiată fără incidente.
Un element relevant pentru ritmul operațional al programului spațial chinez este că aceasta a fost a 640-a misiune a familiei de rachete Long March, conform aceleiași surse.
PRSC-EO3 face parte din constelația pakistaneză de sateliți de teledetecție PRSC-EO, care, potrivit informațiilor publice citate, este alcătuită în prezent din trei sateliți. Platformele folosesc o concepție de proiectare unificată și sunt echipate cu încărcături optice de înaltă rezoluție (senzori care captează imagini detaliate).
Publicația notează că masa la lansare a fiecărui satelit depășește 500 kg, iar PRSC-EO este prezentat drept cel mai mare satelit dezvoltat autonom de Pakistan până acum.
Datele de teledetecție obținute de satelit ar urma să fie folosite pe scară largă în Pakistan, inclusiv pentru:
IT之家 amintește că precedenta lansare menționată în acest context a avut loc la 12 februarie 2026, când au fost trimiși pe orbită PRSC-EO2 și alți sateliți (în total șapte), într-o misiune desfășurată de la Taiyuan, din zona maritimă din apropierea Yangjiang (Guangdong), folosind racheta Jielong-3.
Recomandate
Anunțul SUA despre o armă pe orbită ridică miza securității sateliților , într-un moment în care marile puteri își testează tot mai des capacitățile de a se apropia, bruia sau scoate din funcțiune infrastructura spațială de care depind comunicațiile și operațiunile militare, potrivit Antena 3 , care citează BBC. Washingtonul a oferit puține detalii despre sistemul desfășurat. Troy Meink , secretarul Forțelor Aeriene, a spus că arma aflată „pe orbită” este necesară pentru protejarea forțelor americane împotriva acțiunilor inamice ostile, fără să precizeze capacitățile sau momentul plasării ei pe orbită. În context, analiza amintește că armatele avansate folosesc deja sateliți pentru comunicații securizate, recunoaștere, furnizarea de date de localizare pentru lovituri țintite și detectarea lansărilor de rachete. Pe măsură ce conflictele devin mai tehnologizate, analiștii se așteaptă la o utilizare mai intensă a echipamentelor militare în spațiu. Ce ar putea fi „arma” despre care au vorbit SUA Dr. Bleddyn Bowen ( Royal United Services Institute / Universitatea Durham) spune că poate doar să emită ipoteze privind arma anunțată de SUA, iar scenariul cel mai probabil ar fi unul „non-distructiv”, axat pe perturbarea funcționării sateliților. Ipotezele menționate: platformă de război electronic sau bruiaj radio , care ar putea perturba comunicațiile prin satelit; Bowen explică faptul că, dacă legăturile radio sunt întrerupte, satelitul devine „practic inutil”; satelit pentru inspecție de aproape și capturare , adică un aparat capabil să se apropie de alți sateliți pentru a-i verifica sau a interacționa cu ei. Bowen nu exclude însă existența unor arme „mai periculoase”, care ar putea produce deșeuri spațiale și distrugeri semnificative, dar consideră mai puțin probabil un „vehicul de distrugere cinetică” (un dispozitiv care lovește direct un satelit pentru a-l distruge). De ce contează: operațiunile RPO și riscul de escaladare Materialul descrie intensificarea manevrelor spațiale ale Rusiei și Chinei din ultimul deceniu, cunoscute ca operațiuni de întâlnire și proximitate (RPO) – zboruri foarte apropiate de sateliții occidentali. În teorie, astfel de sateliți manevrabili pot deveni „vânător-ucigaș”, fie prin coliziune, fie prin împingerea țintei în afara orbitei, potrivit dr. Rod Thornton (King’s College Londra), citat de BBC. Bowen adaugă că partea chineză a demonstrat capacități de „remorcare spațială”: un vehicul se poate apropia de un satelit, îl poate prinde și îl poate muta pe o altă orbită. Aceeași capacitate poate avea o utilizare pozitivă (îndepărtarea deșeurilor spațiale), dar și una ofensivă (scoaterea din uz a sateliților funcționali). Ce capacități sunt atribuite Rusiei Thornton susține că Rusia ar compensa lipsurile la capitolul armament spațial și sateliți prin rachete: sisteme lansate de la sol care pot lovi sateliți pe orbita joasă a Pământului și rachete antisatelit (ASAT) lansate de la mare altitudine cu ajutorul aeronavelor. Tot el avertizează că, „ca ultimă soluție”, Rusia ar putea lansa arme nucleare în spațiu, iar unda de șoc electromagnetică ar „prăji” sateliții neprotejați pe o suprafață vastă. Într-un astfel de scenariu, afirmă Thornton, Rusia – având mai puțini sateliți – ar putea ieși „marea câștigătoare” dintr-un conflict spațial. Informațiile despre arma americană rămân, deocamdată, limitate, iar evaluările se bazează pe ipoteze și pe tiparele de capabilități deja demonstrate de marile puteri în operațiuni de proximitate și în sisteme antisatelit. [...]
China își poate reduce costurile și riscurile tehnice în cursa pentru aducerea pe Pământ a probelor de pe Marte , mizând pe o arhitectură de misiune mai simplă decât planul NASA, potrivit Notebookcheck . Misiunea Tianwen-3 este programată pentru lansare în 2028 și vizează returnarea probelor în 2031, în timp ce programul american Mars Sample Return rămâne fără un calendar ferm, pe fondul incertitudinilor de finanțare. Șeful de proiect științific al Tianwen-3, Hou Zengqian, a declarat pentru presa de stat din China că misiunea este „pe drumul cel bun” pentru țintele 2028/2031 și că intră în etapa de prototipare, deși persistă provocări tehnice semnificative înainte ca nava să fie considerată pregătită de lansare. O arhitectură mai simplă, cu două lansări și un lander staționar Conform planului descris, Tianwen-3 ar urma să folosească două rachete Long March 5 : una pentru un modul de asolizare (lander) și alta pentru un orbiter. După sosirea la Marte, landerul staționar ar urma să foreze aproximativ șapte picioare (circa 2,1 metri) în sol, să colecteze aproximativ 18 uncii (aprox. 500 grame) de roci și sol și să lanseze containerul cu probe direct pe orbită marțiană. Orbiterul ar urma să captureze containerul și să îl aducă pe Pământ. Misiunea de la suprafață este estimată să dureze aproximativ două luni. De ce contează: comparația implicită cu NASA și presiunea bugetară Publicația notează că această abordare este „considerabil mai simplă” decât conceptul NASA pentru Mars Sample Return. Roverul Perseverance colectează și depozitează probe încă din 2021, însă planul de aducere pe Pământ ar necesita o misiune separată de recuperare, lansarea probelor de pe Marte și transferul lor către o altă navă pentru drumul spre Terra. Prin faptul că își colectează și își lansează propriile probe de la un lander staționar, Tianwen-3 ar evita etapa de recuperare a unui „depozit” de probe lăsat de rover (cache-retrieval), reducând complexitatea operațională — și, potențial, costurile. În paralel, programul NASA s-a confruntat cu estimări de 7–11 miliarde de dolari (aprox. 32–50 miliarde lei), pe fondul temerilor că bugetul ar putea crește și mai mult, ceea ce a alimentat incertitudinea privind finanțarea și calendarul. Miza științifică și geopolitică Tianwen-3 este așteptată să caute indicii ale vieții trecute sau prezente pe Marte. Dacă China ar reuși să aducă probe în 2031, ar fi un reper științific major și un nou episod relevant în competiția SUA–China pentru explorarea Lunii și a spațiului îndepărtat. [...]
NASA a încheiat o simulare de 378 de zile care testează, operațional, cum funcționează un echipaj izolat când comunicarea cu „Pământul” are întârzieri , un scenariu-cheie pentru viitoare misiuni cu oameni pe Lună și, ulterior, pe Marte , potrivit Mediafax . Experimentul s-a desfășurat la Centrul Spațial Johnson din Houston, Texas, unde participanții au intrat pe 19 octombrie 2025, relatează Reuters. Ellen Ellis, responsabilă de asistența medicală a echipajului, a descris misiunea drept un test dur al rezistenței și disciplinei într-un cadru controlat. Cum a fost replicată „viața pe Marte” în habitat Cei patru au locuit într-o construcție realizată prin imprimare 3D, cu o suprafață de aproximativ 158 de metri pătrați, și au urmat un program apropiat de cel pregătit pentru expedițiile marțiene. Activitățile au inclus: cultivarea plantelor în sol care imită condițiile de pe Marte; exerciții fizice și operațiuni de întreținere; ieșiri simulate pe suprafața planetei. O provocare centrală a fost comunicarea cu exteriorul: NASA a introdus întârzieri între trimiterea mesajelor și primirea răspunsurilor, pentru a reproduce distanța dintre Pământ și Marte. În acest context, participanții au fost nevoiți să ia decizii fără a putea cere permanent instrucțiuni sau ajutor imediat în situații neprevăzute. Cine a fost în echipaj și ce se întâmplă după ieșirea din izolare Echipajul a fost format din comandantul Ross Elder, responsabilul științific Matthew Montgomery, inginerul de zbor James Spicer și medicul Ellen Ellis. Toți patru au acceptat voluntar să petreacă 378 de zile fără contact fizic cu lumea exterioară. „Pentru Marte, riscurile sunt mari”, a declarat Ross Elder după ieșirea din habitat. După încheierea misiunii, participanții vor trece prin două săptămâni de evaluări medicale și psihologice și discuții cu cercetătorii NASA. Specialiștii vor analiza efectele izolării prelungite, ale activităților repetitive și ale accesului limitat la resurse asupra sănătății și performanței. De ce contează: date pentru misiuni cu echipaj uman Misiunea este a doua din programul CHAPEA. Primul echipaj a încheiat un experiment similar în 2024, tot după 378 de zile de izolare. Conform informațiilor prezentate, datele obținute sunt destinate pregătirii viitoarelor misiuni cu echipaj uman, mai întâi pe Lună și apoi pe Marte. [...]
O fotografie inclusă într-un raport al serviciilor militare de informații din SUA oferă, pentru prima dată, o imagine clară a avionului spațial chinezesc Shenlong , un vehicul orbital reutilizabil asociat cu lansarea repetată de obiecte neidentificate pe orbita joasă a Pământului, potrivit Digi24 . Informația contează prin prisma implicațiilor de securitate și a faptului că apariția imaginii într-un document oficial american ridică miza monitorizării activităților Chinei în spațiu. Fotografia apare în cea mai recentă versiune a raportului „Challenges to Security in Space” publicat de Agenția de Informații pentru Apărare (DIA) a SUA. Imaginea, realizată în 2024 de un satelit al companiei private Maxar Technologies (astăzi Vantor), a fost observată și distribuită pe platforma X de jurnalistul Andrew Jones, specializat în programul spațial al Chinei. Ce schimbă fotografia: indicii despre design și rol Până acum, imaginile directe ale vehiculului erau neclare și nu permiteau concluzii despre design, capabilități sau scop. China nu a publicat fotografii și nu a oferit detalii cheie despre proiect. Noua imagine sugerează că Shenlong seamănă puternic cu X-37B, avionul spațial al Forțelor Spațiale ale SUA aflat și el pe orbită. În interpretarea publicațiilor de specialitate citate de Digi24, apar elemente de design care indică o platformă reutilizabilă, cu posibilă capacitate de transport și operare de încărcături. Obiecte „neidentificate” și manevre la distanțe mici În ultimii patru ani, Shenlong ar fi lansat cel puțin nouă obiecte neidentificate deasupra Pământului, despre care se presupune că ar putea fi sateliți mici de tip „cubesat” (sateliți miniaturali), însă scopul lor rămâne neclar. Raportul DIA mai notează că, în a doua misiune (noiembrie 2022), vehiculul „a părut să manevreze alături de un satelit însoțitor”, apropiindu-se până la 100 de metri și posibil capturându-l și eliberându-l ulterior. Acest tip de activitate este relevant pentru așa-numitele operațiuni de „întâlnire și proximitate” (manevre de apropiere controlată între vehicule spațiale), care pot avea utilizări civile, dar și militare. Context: misiuni tot mai lungi și evaluarea SUA asupra riscurilor Digi24 trece în revistă istoricul misiunilor: după o primă misiune de două zile în septembrie 2020, Shenlong a avut două misiuni mai lungi — opt luni (august 2022–mai 2023) și nouă luni (decembrie 2023–septembrie 2024), fotografia fiind realizată în această ultimă perioadă. Vehiculul se află în a patra misiune, lansată pe 7 februarie cu o rachetă Long March 2F, de la Centrul de Lansare a Sateliților Jiuquan. În total, Shenlong ar fi acumulat peste 800 de zile pe orbită, însă nu este clar dacă a fost folosit același aparat în toate misiunile sau există mai multe vehicule de acest tip. Într-o secțiune separată a raportului, DIA susține că China dezvoltă arme destinate utilizării împotriva sateliților, cu scopul de a „perturba, deteriora și distruge” capabilitățile spațiale ale altor țări, adăugând că Beijingul urmărește să devină lider în spațiu. În același context, Digi24 menționează și referirea la arme „pe orbită” ale americanilor, confirmate recent de secretarul Forțelor Aeriene ale SUA, Troy E. Meink. Ce urmează rămâne, deocamdată, limitat de lipsa datelor publice: fotografia aduce mai multă vizibilitate asupra platformei, dar nu lămurește încă rolul exact al obiectelor lansate și nici natura completă a misiunilor, într-un domeniu în care transparența este redusă, iar interpretările sunt inevitabil prudente. [...]
Japonia a lansat misiunea MMX, care vizează aducerea pe Pământ a unor probe de pe Phobos , un pas cu miză operațională majoră pentru cercetarea planetară și pentru cooperarea internațională în explorarea spațiului, potrivit Space . Martian Moons eXploration (MMX), condusă de agenția spațială japoneză JAXA , a decolat pe 19 octombrie de la Tanegashima Space Center , la bordul unei rachete H3. Lansarea a avut loc la 3:41 p.m. EDT (ora României: 22:41), iar separarea navei de treapta superioară a rachetei a fost confirmată la circa 71 de minute după decolare. De ce contează: o misiune de „sample return” cu calendar pe termen lung Dacă va decurge conform planului, MMX ar urma să devină prima misiune care aterizează pe Phobos și aduce probe pe Pământ . Obiectivul este să ajute la rezolvarea unei întrebări vechi de decenii privind originea lui Phobos și Deimos și să ofere indicii despre formarea timpurie a Sistemului Solar. Tranzitul interplanetar este estimat la aproximativ 10 luni, cu sosire la Marte programată pentru august 2027. Nava ar urma să petreacă aproximativ trei ani în sistemul marțian. Cum este planificată operațiunea pe Phobos și Deimos După intrarea pe orbită, MMX va intra într-o „orbită cvasi-satelit” în jurul lui Phobos (o traiectorie care o menține în proximitatea lunii în timp ce ambele orbitează Marte). Planul operațional include: o campanie de cartografiere pentru alegerea zonelor de aterizare; două atingeri ale suprafeței lui Phobos pentru colectarea și stocarea probelor într-o capsulă de întoarcere; transferul pe o orbită mai alungită în jurul lui Marte, care intersectează traiectoria lui Deimos; o serie de survoluri ale lui Deimos în ultimele luni ale misiunii în sistemul marțian. Plecarea spre Pământ este programată pentru noiembrie 2030, iar capsula cu probe ar urma să aterizeze în Australia în 2031, dacă misiunea își atinge etapele planificate. MMX transportă și roverul IDEFIX, un proiect comun al agențiilor spațiale din Franța și Germania, care ar urma să fie desfășurat pe Phobos la final de 2028 sau început de 2029. Componenta internațională și miza pentru NASA Deși JAXA conduce misiunea, MMX este descrisă ca un efort internațional, cu parteneriate între JAXA, NASA și Agenția Spațială Europeană (ESA), plus contribuții de la companii din SUA și Europa pentru echipamente științifice și de comunicații. NASA contribuie, între altele, cu instrumentul MEGANE (un spectrometru de raze gamma și neutroni), un prelevator pneumatic construit de Honeybee Robotics și suport de comunicații prin rețeaua Deep Space Network. Agenția a investit aproximativ 87 milioane de dolari (aprox. 400 milioane lei) până la finalul misiunii, sumă care include finanțarea cercetătorilor americani implicați. În schimb, cel puțin 15% din proba planificată de 10 grame de material de pe Phobos va fi rezervată pentru studiul NASA; materialele ar urma să fie transferate și păstrate la Johnson Space Center din Houston. Context: o încercare anterioară a eșuat Space amintește că Rusia a mai încercat o misiune de aducere de probe de pe Phobos: Phobos-Grunt, lansată în noiembrie 2011, care nu a reușit să părăsească orbita Pământului din cauza unei probleme la rachetă și s-a prăbușit în Pacific în ianuarie 2012. [...]
Un semnal luminos detectat de două ori de James Webb, dar absent din observații anterioare, pune sub semnul întrebării cât de „complet” este inventarul obiectelor din câmpurile cosmice intens studiate , potrivit Mediafax . Astronomii au găsit o linie de emisie izolată în infraroșu, într-o zonă celebră pentru densitatea de galaxii observate, fără să poată identifica sursa cu datele disponibile. Descoperirea vine din regiunea Ultra Deep Field (în constelația Fornax), un petic minuscul de cer care include aproape 10.000 de galaxii. Echipa a folosit o metodă de analiză a luminii menită să scoată la iveală obiecte îndepărtate care pot trece neobservate în imagini obișnuite, relatează Science Alert. Ce a văzut James Webb și de ce nu e ușor de explicat Cercetătorii au detectat șapte semnale: șase au putut fi asociate unor galaxii cunoscute, însă al șaptelea a rămas fără explicație. Acesta constă într-o singură linie de emisie în infraroșu apropiat, la o lungime de undă de aproximativ 1,6 micrometri. Observațiile au fost realizate în august și noiembrie 2023, la 88 de zile distanță și din unghiuri diferite, tocmai pentru a verifica dacă semnalele ar putea fi erori instrumentale. Semnalul neobișnuit a apărut în ambele serii și în toate cele patru seturi de expuneri combinate, ceea ce face mai dificilă atribuirea lui unei probleme tehnice. Context: o zonă „bătută” de Hubble, revizitată cu instrumentele Webb Regiunea este cunoscută drept Hubble Ultra Deep Field . Telescopul Hubble a urmărit-o peste 270 de ore, obținând imagini cu mii de galaxii aflate la distanțe de miliarde de ani-lumină. După lansarea James Webb, astronomii au revenit asupra aceleiași zone, folosind observațiile în infraroșu pentru a identifica obiecte foarte îndepărtate sau prea slabe pentru a fi detectate anterior. Echipa coordonată de astrofizicianul Mason Huberty (Universitatea din Minnesota) a testat o metodă prin care telescopul ar putea găsi obiecte necunoscute fără a le selecta dinainte ca ținte. Pentru asta, cercetătorii au folosit instrumentul Near-Infrared Spectrograph (NIRSpec), deschizând aproape toate obturatoarele sale minuscule și închizându-le doar pe cele corespunzătoare obiectelor din prim-plan deja cunoscute, astfel încât să analizeze lumina dintr-o zonă extinsă. De ce o singură „linie” spectrală nu ajunge Liniile de emisie apar când atomii sau moleculele eliberează energie sub formă de lumină la anumite lungimi de undă; analiza lor (spectroscopia) ajută la determinarea compoziției și proprietăților unui obiect. În acest caz, existența unei singure linii de emisie nu oferă suficiente informații pentru a stabili sigur distanța și procesul fizic care a produs semnalul. În plus, fără o măsurare sigură a „deplasării spre roșu” (efectul prin care expansiunea Universului mută lumina spre lungimi de undă mai mari), astronomii nu pot spune dacă semnalul vine dintr-o galaxie extrem de îndepărtată sau de la un obiect mai apropiat. Un element suplimentar complică interpretarea: semnalul nu a fost identificat în observații anterioare cu James Webb și Hubble. Potrivit autorilor, intensitatea ar fi trebuit să permită detectarea în imaginile James Webb din programul JADES (octombrie 2022), dacă sursa ar fi fost prezentă în aceeași stare. Diferența sugerează fie o creștere temporară a luminozității, fie un fenomen apărut ulterior. Ipotezele luate în calcul și ce nu se potrivește Cercetătorii au analizat patru explicații, fără ca vreuna să se potrivească complet cu observațiile: Galaxie din Universul timpuriu : ar putea avea dificultăți în a „trece” prin hidrogenul neutru din primele etape ale Universului, iar semnalul ar fi trebuit să apară și în observațiile JADES. Galaxie mai apropiată : ar fi de așteptat să existe și alte linii de emisie, nu doar cea de la 1,6 micrometri. Supernovă (explozia unei stele): ar fi trebuit să producă și alte semnale spectrale, care nu au fost detectate. Eveniment în care o gaură neagră dezintegrează o stea : poate genera o emisie luminoasă puternică, chiar dacă alte radiații sunt prea slabe pentru a fi observate; însă datele actuale nu permit confirmarea. Ce urmează Studiul a fost publicat în The Astrophysical Journal , iar autorii spun că sunt necesare observații suplimentare, cu instrumente capabile să măsoare spectrul la o sensibilitate mai mare, pentru a identifica eventuale linii de emisie suplimentare și a stabili distanța până la sursă. „Observațiile de urmărire sunt esențiale pentru a confirma deplasarea spre roșu și pentru a determina originea fizică a emisiei”, au scris cercetătorii în studiu. Deocamdată, semnalul nu demonstrează existența unui obiect cosmic necunoscut și nu confirmă una dintre ipoteze, dar indică faptul că inclusiv în regiuni observate intens de decenii pot apărea fenomene care cer investigații noi. [...]
