Știri
Știri din categoria Știință
Planurile NASA și SpaceX de a permanentiza prezența umană pe Lună în cel mult 10 ani riscă să fie împinse înaintea datelor și tehnologiilor disponibile, avertizează mai mulți cercetători citați de HotNews. Miza nu este doar una de explorare, ci și una operațională: fără soluții testate pentru praf, radiații și gravitație redusă, o „bază selenară” poate rămâne, în cel mai bun caz, un obiectiv amânat.
La 24 martie, administratorul NASA, Jared Isaacman, a prezentat planuri pentru „o prezență umană susținută” pe Lună și amenajarea unei baze permanente, cu posibil start al construcției încă din 2027. Anunțul a venit la circa o lună după ce Elon Musk, CEO SpaceX, a spus că pune pe pauză, temporar, planurile de colonizare a lui Marte pentru a se concentra pe un „oraș selenar care să se autodezvolte” în următorii 10 ani.
Unul dintre riscurile majore ține de praful selenar, descris ca fiind electrizat și „ascuțit ca briciul”. Fără vânt și apă lichidă, particulele nu se rotunjesc în timp, rămânând foarte abrazive. Cercetătoarea Caitlin Ahrens (Universitatea din Maryland și Centrul Goddard al NASA), citată de Live Science, spune că simplul mers ridică praf, iar experiența roverelor din era Apollo arată că acesta poate levita și se poate lipi de echipamente.
Consecințele sunt concrete pentru funcționarea unei baze:
În paralel, expunerea la radiații este constantă, în lipsa atmosferei și a scutului magnetic terestru. Dr. Emmanuel Urquieta (medicină aerospațială, Universitatea din Florida Centrală) spune că radiația cosmică este omniprezentă în spațiu și „incredibil de dificil” de contracarat. Riscul de cancer este menționat ca posibil, dar efectele ar deveni cuantificabile abia după șederi mai lungi, ceea ce înseamnă că primele echipaje ar funcționa, inevitabil, și ca „subiecți de testare”, potrivit aceluiași cercetător.
Pentru protecție, sunt luate în calcul mai multe variante: cupole metalice sau de sticlă, habitate subterane și locuințe realizate din sol selenar imprimat 3D. Totuși, Ahrens avertizează că planificarea este prematură în lipsa unor răspunsuri tehnice de bază; exemplul dat este cel al habitatelor subterane, considerate potențial cele mai sigure contra radiațiilor, dar pentru care cercetătorii „încă nu au nicio idee” cum ar putea săpa efectiv pe Lună.
Gravitația Lunii, de aproximativ o șesime din cea a Pământului, poate afecta oasele și mușchii, care ar necesita exerciții semnificative pentru a preveni atrofierea. Urquieta notează însă că nu ar fi practic să fie transportate pe Lună echipamente grele, precum benzile de alergare folosite pe Stația Spațială Internațională.
Mai mult, redistribuția fluidelor în organism ar putea avea efecte severe: pierderi de sânge pe măsură ce corpul se reechilibrează, umflarea părții din spate a ochilor și tromboză a venei jugulare (cheaguri de sânge potențial fatale). Potrivit lui Urquieta, nu este clar dacă gravitația parțială selenară produce riscuri similare cu gravitația zero, iar răspunsul depinde de șederi mai lungi.
O parte din justificarea unei prezențe permanente se leagă de gheața selenară, care ar putea furniza apă, combustibil pentru rachete și metale rare, în funcție de adâncime și compoziție. Problema, subliniată de Ahrens, este că oamenii de știință nu au prelevat încă o mostră din această gheață, iar cunoștințele despre compoziția ei chimică sunt „foarte limitate”.
În acest context, Giuseppe Reibaldi, președintele Moon Village Association, avertizează asupra riscului de a construi așteptări economice înainte de confirmarea resurselor:
„Trebuie să fim foarte atenți să nu vindem ceva ce nu avem.”
Reibaldi spune că ceea ce se va găsi în gheața selenară ar putea face diferența între un scenariu de tip „goană după aur” (așezări care apar ca răspuns la oportunități miniere) și un model apropiat de Antarctica, cu prezență umană limitată, în principal pentru cercetare.
Cercetătorii indică nevoia de mai multe date, care ar urma să fie obținute prin misiuni precum programul Artemis al NASA, ce vizează readucerea oamenilor pe Lună încă din 2028. În același timp, Ahrens anticipează un calendar mai lent decât cel avansat de Musk și Isaacman, tocmai din cauza necunoscutelor tehnice și medicale care, deocamdată, nu au răspunsuri verificabile în condiții reale.
Recomandate
SpaceX a executat a 13-a testare a sistemului Starship , iar boosterul „Super Heavy” a avut o „amerizare dură” în Golful Mexic după o anomalie la aprinderea motoarelor , potrivit IT之家 . Zborul a decolat pe 24 iulie (ora centrală a SUA) de la baza din sudul Texasului, iar miza operațională a fost validarea performanțelor noii generații Starship și, în premieră, desfășurarea a 20 de sateliți Starlink de nouă generație. Conform planului de misiune descris de SpaceX, treapta întâi „Super Heavy” urma să nu se întoarcă la rampa de lansare pentru recuperare, ci să execute o „amerizare controlată” (splashdown) în apropiere de Golful Mexic. Treapta a doua, nava Starship, urma să amerizeze ulterior în zona prestabilită din Oceanul Indian, după încheierea testului. În timpul zborului, boosterul „Super Heavy” (B20) s-a separat de Starship (S40) și a ajuns în zona vizată pentru amerizare în Golful Mexic, însă înainte de contactul cu apa a apărut o problemă la aprinderea motoarelor: o parte dintre motoare nu au pornit, viteza de coborâre a depășit așteptările, iar rezultatul a fost o „amerizare dură” („hard splashdown”), notează publicația. Într-o actualizare inclusă în material, IT之家 precizează că Starship a ajuns în spațiu și a început să elibereze, pe rând, sateliți Starlink de generația a treia, iar misiunea era în desfășurare la momentul publicării. [...]
Sonda New Horizons își prelungește viața operațională prin hibernare și poate ajunge la marginea heliosferei , într-o etapă care ar putea furniza date relevante despre mediul cosmic și riscurile pentru viitoare misiuni umane, potrivit Mediafax . Nava NASA a ieșit din hibernare pe 23 iunie, după ce intrase în acest mod pe 7 august 2025, iar echipa de la Johns Hopkins University Applied Physics Laboratory a confirmat că funcționează în parametri. La aproximativ 9,5 miliarde de kilometri de Pământ, operarea sondei este constrânsă de întârzierile de comunicație: chiar și un semnal radio care se propagă cu viteza luminii are nevoie de aproape nouă ore pentru a ajunge la sol. Următorul pas este transmiterea către Pământ a datelor științifice colectate în lunile de hibernare. De ce contează: hibernarea ține misiunea „în viață” până cel puțin în 2029 Hibernarea repetată este prezentată ca element-cheie pentru longevitatea sondei: în acest mod, consumul de resurse scade, computerul de bord continuă să monitorizeze sistemele, iar New Horizons trimite periodic semnale de „stare” către Pământ. Din 2007, sonda a intrat în hibernare de peste 20 de ori. Etapa extinsă a misiunii este programată să continue până în 2029. Dacă starea tehnică rămâne bună și datele rămân valoroase, misiunea ar putea fi prelungită, pe o traiectorie care o conduce spre exteriorul heliosferei (bula creată de vântul solar în jurul Sistemului Solar). Ce date urmărește New Horizons acum, dincolo de Pluto După survolul istoric al lui Pluto din 2015 și întâlnirea cu Arrokoth în 2019, sonda traversează regiunile îndepărtate asociate Centurii Kuiper, populate de corpuri înghețate rămase din formarea Sistemului Solar. Printre observațiile cu potențial impact științific se află măsurători ale particulelor de praf: echipa se aștepta ca densitatea prafului să scadă după depășirea limitelor cunoscute ale Centurii Kuiper, însă sonda detectează în continuare o cantitate neașteptată. O explicație posibilă este că Centura Kuiper s-ar putea întinde mai departe decât estimările anterioare, iar în aceste regiuni ar putea exista sute de planete pitice neexplorate și mii de corpuri mai mici. Sonda studiază și forma, orientarea și rotația obiectelor înghețate întâlnite, inclusiv frecvența aparent ridicată a corpurilor „binare de contact” (două componente unite), similare lui Arrokoth, care ar putea oferi indicii despre formarea planetelor în Sistemul Solar timpuriu. Următorul prag: periferia heliosferei și, eventual, spațiul interstelar New Horizons măsoară mediul de la periferia heliosferei și analizează inclusiv razele cosmice galactice (particule foarte energetice provenite, între altele, din explozii stelare). Acestea sunt descrise ca un risc important pentru viitoare misiuni umane de lungă durată. Dacă misiunea va fi prelungită și traiectoria rămâne neschimbată, sonda ar putea urma, într-un viitor îndepărtat, drumul sondelor Voyager și ar putea pătrunde în spațiul interstelar, dincolo de influența directă a vântului solar. [...]
Lansarea Soyuz MS-29 duce pe ISS un astronaut NASA și doi cosmonauți, menținând rotația mixtă a echipajelor SUA–Rusia , un aranjament operațional care continuă să funcționeze în pofida tensiunilor geopolitice, potrivit Space . Misiunea îi are la bord pe astronautul NASA Anil Menon și pe cosmonauții ruși Piotr Dubrov și Anna Kikina. Lansarea este programată pentru marți, 14 iulie, la ora 10:47 a.m. EDT, adică 17:47 ora României, de la cosmodromul Baikonur din Kazahstan, cu o rachetă Soyuz. După decolare, capsula Soyuz MS-29 ar urma să ajungă la Stația Spațială Internațională (ISS) după doar două orbite, cu andocare estimată la 1:56 p.m. EDT (20:56 ora României). Publicația indică și ferestrele de transmisie: acoperirea lansării începe la 9:45 a.m. EDT (16:45 ora României), iar pentru întâlnirea și andocarea cu ISS transmisiunea începe la 1:10 p.m. EDT (20:10 ora României). După andocare, acoperirea se reia la 3:30 p.m. EDT (22:30 ora României), înainte de deschiderea trapei, așteptată în jurul orei 3:55 p.m. EDT (22:55 ora României). Transmisia este disponibilă pe YouTube, prin acest link . Ce înseamnă operațional pentru ISS Cei trei se vor alătura celor șapte astronauți deja aflați pe stație: Jessica Meir, Jack Hathaway și Chris Williams (NASA), Sophie Adenot (Agenția Spațială Europeană) și Sergey Kud-Sverchkov, Sergei Mikaev, Andrey Fedyaev (Roscosmos). Echipajul MS-29 va petrece aproximativ opt luni pe laboratorul orbital. Pentru NASA, zborul este primul al lui Anil Menon, selectat ca astronaut candidat în decembrie 2021 (Group 23). Pentru Dubrov și Kikina, misiunea este a doua: Dubrov a stat pe ISS între aprilie 2021 și martie 2022, iar Kikina a petrecut cinci luni pe stație între octombrie 2022 și martie 2023. Context: schimbul de locuri și precedentul Kikina Anna Kikina este singura femeie din corpul activ de astronauți al Rusiei, iar în 2022 a zburat către și de la ISS cu misiunea SpaceX Crew-5 — un moment notabil, fiind prima rusoaică ce a zburat pe o navă spațială privată americană și primul cosmonaut pe un vehicul spațial american după decembrie 2002, când Valeri Korzun și Serghei Treșciov s-au întors de pe ISS cu naveta Endeavour. Ce va face Menon pe stație: experimente cu miză tehnologică și medicală Potrivit unui comunicat NASA citat de publicație, Menon va lucra la experimente care vizează: rafinarea producției în spațiu a cristalelor semiconductoare, cu scopul de a permite fabricarea la scară mare a componentelor necesare pentru computere de înaltă performanță, inteligență artificială și dispozitive medicale îmbunătățite; utilizarea ecografiei cu metode de realitate augmentată și inteligență artificială, care ar putea reduce sau elimina nevoia de suport medical de la sol în misiuni spațiale viitoare. În ansamblu, lansarea Soyuz MS-29 este relevantă mai ales prin continuitatea practică a cooperării operaționale pe ISS: rotația echipajelor rămâne dependentă de un mix de vehicule și agenții, iar menținerea acestui mecanism reduce riscul ca stația să rămână fără personal sau cu capacitate limitată de operare. [...]
Rusia mizează pe „pământurile rare” ca argument economic , după ce a anunțat identificarea unui mineral nou, care conține itriu – element folosit în electronice, lasere și industria aerospațială – și pe care autoritățile îl prezintă drept „mai valoros decât aurul”, potrivit Mediafax . Mineralul, denumit Kola Ashcroftine , a fost găsit în masivul Hibini, pe Peninsula Kola (nord-vestul Rusiei), într-o zonă cunoscută pentru diversitatea resurselor minerale. Conform Ministerului rus al Științei și Învățământului Superior, citat de news.by, descoperirea ar putea avea aplicații importante în cercetare și industrie. Ce conține mineralul și de ce contează Potrivit oficialilor ruși, Kola Ashcroftine conține itriu (din categoria „pământurilor rare”), alături de siliciu, potasiu, sodiu, calciu, mangan și fluor. Itriul este utilizat în: electronică; tehnologii laser; industria aerospațială; fabricarea unor materiale avansate. În același timp, cercetătorii implicați în proiect indică faptul că importanța imediată a mineralului este mai ales științifică, nu industrială: acesta este descris ca o „arhivă chimică a scoarței terestre”, prin informațiile pe care compoziția sa le poate oferi despre procesele geologice de formare. „Mai valoros decât aurul”: estimarea invocată și limita ei Specialiștii ruși susțin că pelicula care acoperă roca în care a fost descoperit mineralul ar avea o valoare estimată la 145 de dolari pe milimetru (aprox. 660 lei), nivel despre care afirmă că ar depăși valoarea aurului. Publicația notează însă că unitatea de măsură folosită în această evaluare nu este explicată în detaliu, ceea ce limitează comparabilitatea directă cu prețurile standard de pe piețele de metale prețioase. Cine a făcut descoperirea și unde a fost identificat mineralul Descoperirea este atribuită unei colaborări între: Centrul Științific Kola al Academiei Ruse de Științe; Universitatea de Stat din Sankt Petersburg ; Muzeul Mineralogic A.E. Fersman. Mineralul a fost identificat în mina Kirovski, din masivul Hibini. Cercetătorii mai arată că acesta se diferențiază de Ashcroftine-(Y) (un mineral cunoscut anterior) prin prezența calciului, manganului și fluorului în structura chimică și printr-o structură cristalină descrisă drept una dintre cele mai complexe întâlnite până acum. În context, masivul Hibini este prezentat ca unul dintre cele mai importante centre mineralogice din lume, unde sunt descoperite periodic noi specii minerale, pe fondul condițiilor geochimice specifice zonei. [...]
O nouă metodă de analiză genomică identifică urme de ADN de la doi „strămoși fantomă” , sugerând că amestecul dintre populații umane înrudite a fost mai răspândit decât se putea demonstra până acum doar din fosile, potrivit Science Daily . Cercetătorii spun că au găsit în genomul oamenilor de azi regiuni provenite de la două linii arhaice neidentificate, una comună tuturor oamenilor moderni și alta mult mai veche, transmisă indirect prin denisovani. Descoperirea are o miză operațională pentru cercetare: arată că se pot detecta contribuții genetice de la populații dispărute chiar și atunci când nu există ADN antic secvențiat din fosilele lor, prin reconstruirea legăturilor genealogice dintre segmentele de ADN din genomurile actuale. Ce au găsit: două linii arhaice fără nume, dar cu „semnătură” în genom Prima linie, descrisă drept un „strămoș fantomă”, ar fi interacționat genetic cu Homo sapiens în Africa cu mai mult de 50.000 de ani în urmă, înainte de ultima migrație majoră „din Africa” către Europa și Asia. ADN-ul moștenit de la această linie ar reprezenta aproximativ 1% din genomul uman modern, un nivel comparabil cu ponderea atribuită neanderthalienilor. „Am reușit să găsim și să cartografiem locații genomice la oamenii moderni care provin din această linie fantomă și să arătăm că această ascendență fantomă este prezentă la toți oamenii moderni, nu doar la africani.” (Yulin Zhang, UC Berkeley ) A doua contribuție provine dintr-o populație și mai veche, numită de autori „super-arhaică”, derivată dintr-o linie de circa 1,8 milioane de ani. Aceasta ar fi ajuns în genomul oamenilor de azi printr-un „lanț” de amestec: mai întâi ar fi contribuit genetic la denisovani în Eurasia (probabil cu peste 200.000 de ani în urmă), iar ulterior o parte din ADN-ul denisovan a intrat în genomul Homo sapiens. „Descoperirea super-arhaică este deosebit de interesantă deoarece dezvăluie contribuții genetice dintr-o linie umană care a trăit cu peste un milion de ani în urmă, în ciuda absenței oricărui ADN secvențiat din acea populație.” (Arjun Biddanda, Johns Hopkins University) Cum au ajuns la rezultat: TRACE și „graful de recombinare ancestrală” Echipa de la UC Berkeley a folosit o tehnică numită TRACE (TRacking Archaic Contributions via ARG Estimation), care analizează sute de genomuri ale oamenilor din prezent și reconstruiește conexiunile genealogice dintre segmentele de ADN. Instrumentul-cheie este un „graf de recombinare ancestrală” (ARG) — o reconstrucție a felului în care fragmentele de ADN sunt legate prin strămoși comuni de-a lungul multor generații. Ideea este că segmentele cu o origine „neobișnuit de veche” pot indica aport de la populații dispărute, chiar dacă nu există fosile cu ADN utilizabil. De ce contează: evoluția umană, mai degrabă „rețea” decât arbore Rezultatele susțin o interpretare în care evoluția umană nu este doar o succesiune de ramuri separate, ci o istorie cu episoade repetate de migrație și amestec între populații înrudite, în Africa și Eurasia, pe parcursul ultimului milion de ani. „Adesea ne gândim la evoluția umană ca la un arbore care se ramifică, dar noile date genomice și metode analitice dezvăluie o istorie mult mai interconectată — mai degrabă ca o rețea complexă de populații legate prin episoade repetate de migrație și amestec.” (Priya Moorjani, UC Berkeley) Autorii notează că identitățile exacte ale celor două populații rămân necunoscute. Totuși, estimările privind separarea lor de alte linii umane se suprapun cu perioade în care ar fi trăit grupuri Homo din Pleistocenul Mijlociu în Africa (în jur de 800.000 de ani în urmă) și populații Homo erectus în Eurasia (în jur de 1,8 milioane de ani în urmă). Studiul a fost publicat online pe 30 iulie în revista Science, conform aceleiași surse. [...]
Recuperarea rămășițelor de „mamut” de pe malul Dunării a devenit o cursă contra degradării , după ce oasele, ținute mult timp în apă, încep să se deterioreze rapid la contactul cu aerul, potrivit Antena 3 . Specialiștii din Bulgaria au început deja lucrările de recuperare și transport, urmând ca piesele să fie conservate și analizate la muzeu. Descoperirea a fost făcută pe malul Dunării, lângă satul Riakovo (regiunea Ruse), după scăderea nivelului fluviului. Un localnic a semnalat inițial oasele, iar autoritățile și Muzeul Regional de Istorie din Ruse au trimis o echipă pentru verificări la fața locului. Ce au găsit cercetătorii și ce urmează Până acum, echipa a identificat o mandibulă inferioară, colți, o omoplată, coaste și alte fragmente osoase. Există posibilitatea ca o parte importantă a scheletului să fie încă îngropată în sol. Ipoteza preliminară de lucru este că rămășițele aparțin unui mamut lânos (Mammuthus primigenius). Expertul citat de Antena 3 spune că datarea este dificilă, dar specia ar fi existat până acum aproximativ 7.000–10.000 de ani și ar fi apărut în urmă cu aproximativ 500.000–800.000 de ani. După conservare și examinare, rămășițele ar urma să fie expuse la Muzeul Eco cu Acvariu al Muzeului Regional de Istorie din Ruse, dacă starea lor va permite. Ipoteze: aduse de fluviu sau animalul a murit acolo Krasimir Kirov, curator în secția de natură a muzeului, ia în calcul varianta ca Dunărea să fi transportat și acumulat în zonă rămășițe de animale, nu doar de mamut, într-un fel de „bancă de depozitare” creată de particularitățile terenului. În același timp, directorul Muzeului Regional de Istorie, Nikolai Nenov, a indicat pentru BTA că există și semne preliminare că rămășițele s-ar putea să nu fi fost aduse de fluviu. Un argument este că, spre deosebire de alte descoperiri similare din sedimentele fluviului (recuperate cu dragare), de această dată oasele sunt concentrate într-un singur loc, ceea ce ar putea sugera că animalul a murit acolo. O ipoteză menționată este că zona ar fi fost, cu mii de ani în urmă, o mlaștină. De ce contează conservarea: oasele se degradează la aer Potrivit specialistului citat, oasele nu sunt într-o stare bună, deoarece după o perioadă îndelungată în mediul acvatic încep să se degradeze când sunt expuse la aer. Din acest motiv, recuperarea se face cu grijă, pentru a permite transportul și conservarea. Un indiciu discutat de echipă este culoarea foarte închisă a oaselor (aproape negru sau maro închis), care poate sugera un mediu mlăștinos, însă, deocamdată, aceasta rămâne „doar o teorie de lucru”, conform declarațiilor din articol. În paralel, cercetătorii se așteaptă la noi descoperiri în zonă, despre care spun că este cunoscută și pentru copaci fosilizați, unii vechi de câteva milioane de ani. [...]
