Știri
Știri din categoria Externe
Consiliul European transmite disponibilitatea de a lucra cu noul guvern de la Budapesta, după victoria partidului Tisza și preluarea funcției de prim-ministru de către Peter Magyar, un semnal politic care poate influența relația Ungariei cu instituțiile UE în perioada următoare, potrivit Agerpres.
Președintele Consiliului European, Antonio Costa, a declarat la Bruxelles, cu ocazia Zilei Europei, că salută „un nou capitol în istoria Ungariei”, cu câteva ore înainte ca Peter Magyar să preia oficial funcția, după o „victorie clară” a formațiunii sale în alegerile parlamentare, în fața naționalistului Viktor Orban. Informația este transmisă de AFP.
În declarațiile făcute presei, Antonio Costa a indicat că instituțiile europene sunt pregătite să colaboreze cu noua conducere de la Budapesta.
„Le doresc tot binele lui Peter Magyar și Ungariei.”
„Suntem pregătiți să lucrăm cu noul guvern ungar.”
Mesajul președintelui Consiliului European fixează, încă din primele ore ale tranziției politice de la Budapesta, o linie de lucru pragmatică între UE și viitorul executiv ungar. Din informațiile disponibile în material, nu sunt oferite detalii despre prioritățile noului guvern sau despre eventuale dosare concrete care ar urma să fie discutate cu Bruxelles-ul.
Recomandate
Planul lui Péter Magyar de a-și începe mandatul cu o vizită la Varșovia indică o posibilă recalibrare diplomatică între Ungaria și Polonia , pe fondul tensiunilor acumulate în ultimii ani în relația bilaterală, potrivit Mediafax . Premierul ungar este așteptat să efectueze în luna mai prima sa vizită oficială externă în calitate de prim-ministru, iar destinația ar urma să fie Polonia, relatează publicația ungară 24.hu, citată de Mediafax. Informația a fost confirmată sâmbătă de vice-ministrul polonez de Externe, Ignacy Niemczycki, într-o declarație pentru postul de radio RMF FM. Anunțul vine după informații apărute anterior în presa internațională despre planurile noului premier de la Budapesta. Miza vizitei: refacerea relațiilor Budapesta–Varșovia Péter Magyar a spus în repetate rânduri în campania electorală că prima sa deplasare externă ca premier va fi la Varșovia, obiectivul declarat fiind relansarea relațiilor dintre Ungaria și Polonia. El a reiterat această intenție inclusiv în discursul de victorie de după alegeri, când a vorbit despre importanța refacerii cooperării dintre cele două state. Contextul deteriorării relațiilor Agenția poloneză de presă PAP a amintit că relațiile dintre Budapesta și Varșovia s-au deteriorat în ultimii ani, în special din cauza politicii considerate pro-ruse a fostului premier Viktor Orbán și a apropierii acestuia de președintele rus Vladimir Putin. Potrivit sursei citate, tensiunile au afectat colaborarea bilaterală în contextul diferențelor de poziție privind războiul din Ucraina și relația cu Moscova. [...]
Noul premier al Ungariei, Péter Magyar , a fixat un termen-limită pentru demisia președintelui Tamás Sulyok , într-o mișcare care deschide un posibil conflict instituțional la vârful statului și poate complica relația Budapestei cu partenerii europeni, potrivit Digi24 . Magyar a folosit primul său discurs după depunerea jurământului pentru a cere retragerea lui Sulyok, acordându-i acestuia și altor înalți oficiali termenul de 31 mai pentru a demisiona. Discursul a avut loc în sesiunea inaugurală a noului parlament. Data de 9 mai, Ziua Europei, a fost folosită de noul premier pentru a-și prezenta guvernul ca o ruptură față de perioada fostului prim-ministru Viktor Orbán și față de anii de confruntare ai Ungariei cu instituțiile europene. Potrivit site-ului maghiar Index.hu , citat în material, Magyar a transmis explicit: „Demisionează astăzi, dar nu mai târziu de 31 mai.” Acuzațiile aduse președintelui și miza politică În discurs, Magyar l-a acuzat pe Tamás Sulyok că nu a apărat statul de drept și grupurile vulnerabile în ultimii ani ai guvernării Orbán. El a susținut că președintele ar trebui să „dea un exemplu” prin demisie și a cerut investigarea unor nereguli din trecut, inclusiv în gestionarea bunurilor publice și în privința abuzurilor electorale. Sulyok a fost ales președinte de parlament în 2024, cu sprijinul majorității Fidesz aflate la guvernare, notează articolul. Ce urmează Materialul nu precizează reacția lui Tamás Sulyok sau un calendar procedural pentru o eventuală demisie. Cert este că ultimatumul până la 31 mai ridică presiunea asupra instituției prezidențiale și testează rapid capacitatea noului guvern de a-și impune agenda într-un sistem politic dominat în ultimii ani de Fidesz. [...]
Acuzațiile Moscovei privind mii de „încălcări” ale armistițiului de trei zile ridică semne de întrebare asupra aplicării acordului mediat de SUA , într-un moment în care Rusia susține că a fost nevoită să răspundă „simetric”, potrivit Adevărul . Ministerul rus al Apărării a transmis, într-un comunicat citat de Agerpres, că forțele ucrainene ar fi atacat pozițiile trupelor ruse „cu drone și artilerie”, în pofida armistițiului instituit de Ziua Victoriei. Potrivit aceleiași versiuni, armata ucraineană ar fi avut 12 tentative de a avansa spre poziții deținute de armata rusă în mai multe sectoare ale frontului. Ce susține Rusia că s-a întâmplat în timpul armistițiului Autoritățile ruse afirmă că au fost vizate inclusiv obiective de infrastructură civilă din: Crimeea (peninsula anexată de Rusia); regiuni de frontieră; Caucaz; alte zone, inclusiv Moscova și Perm (în regiunea Uralilor). În plus, Moscova estimează că ar fi avut loc 8.900 de încălcări ale armistițiului de la intrarea acestuia în vigoare, la miezul nopții. În această cifră, potrivit Ministerului rus al Apărării, ar intra peste 7.000 de atacuri cu drone și peste 1.000 de atacuri cu tancuri, artilerie, lansatoare de rachete și mortiere. Pe acest fond, ministerul susține că trupele ruse au fost nevoite să răspundă „simetric”. Context: armistițiul anunțat de Trump și mesajele de la Kremlin Vineri seară, președintele american Donald Trump a anunțat că Rusia și Ucraina au ajuns la un acord pentru un armistițiu de trei zile, valabil de sâmbătă până luni, informație confirmată ulterior atât de Kremlin, cât și de președintele ucrainean Volodimir Zelenski (menționat de publicație și într-un material separat: Adevărul ). Anterior acuzațiilor privind încălcarea armistițiului, Kremlinul a negat că Ucraina ar fi încercat să saboteze parada militară din Piața Roșie. Purtătorul de cuvânt Dmitri Peskov a declarat presei locale: „Nu au încercat nimic. Totul a decurs bine.” [...]
Un acord SUA–Iran care ignoră rețeaua de miliții susținute de Teheran ar risca să stabilizeze pe termen scurt piețele, dar să lase intactă principala pârghie de destabilizare regională , avertizează o analiză publicată de The Jerusalem Post , în contextul informațiilor potrivit cărora Washingtonul și Teheranul s-ar apropia de o înțelegere ce ar combina relaxarea sancțiunilor cu limitarea îmbogățirii uraniului și oprirea blocadelor reciproce din zona Strâmtorii Hormuz . Potrivit textului semnat de Dan Perry, discuțiile ar putea duce, după circa o lună de negocieri, la o formulă asemănătoare acordului nuclear din era Obama ( JCPOA ), din care administrația Trump s-a retras în 2018. Miza imediată ar fi detensionarea situației din jurul Strâmtorii Hormuz, un punct-cheie pentru comerțul maritim, după ce blocajele au perturbat sever economia globală și au creat fracturi între SUA și aliații occidentali. De ce contează: riscul unui „armistițiu economic” care nu taie finanțarea proxy-urilor Analiza susține că o înțelegere limitată la dosarul nuclear și la navigația prin Hormuz ar oferi Iranului „oxigen” economic, fără a atinge a doua dimensiune considerată „indiscutabilă” a problemei: sprijinul de lungă durată pentru miliții și grupări armate din regiune. În această categorie sunt enumerate Hamas, Hezbollah, Houthi și miliții șiite din Irak, descrise ca instrumente prin care Iranul „subminează regiunea”. Argumentul central este unul operațional și economic: dacă presiunea se reduce fără restricții asupra acestor rețele, Teheranul ar putea păstra capacitatea de a reaplica tactica de blocare a rutelor maritime atunci când este amenințat, ceea ce ar crea un precedent și ar putea încuraja imitatori în alte „gâturi de sticlă” ale comerțului global. Ce ar include, potrivit analizei, cadrul unui posibil acord Textul descrie parametrii care „par” să se contureze în spațiul public, cu precizarea că, în negocieri secrete, „orice se spune în public” trebuie privit cu prudență. În această logică, cadrul ar include: revenirea la situația de dinaintea conflictului în Strâmtoarea Hormuz, inclusiv încetarea blocadei SUA; angajamentul Iranului de a nu îmbogăți uraniul peste niveluri civile, cu verificări și inspecții extinse, pentru un număr de ani; deblocări semnificative de active și ridicări de sancțiuni. Autorul apreciază că o astfel de formulă ar semăna, în esență, cu JCPOA, chiar dacă ar putea fi prezentată politic drept un regim de inspecții „mai bun”. Condițiile „de victorie” propuse: proxy-uri, rachete și represiune internă În contrapondere, analiza susține că SUA ar trebui să condiționeze orice relaxare majoră de sancțiuni de cerințe mai largi, în special: un angajament „de neclintit” de oprire a sprijinului pentru milițiile proxy; plafonarea programului de rachete; compensații pentru victimele ucise în timpul revoltelor, sancționarea oficialilor implicați și un angajament de a nu mai reprima protestele. Textul notează și că, teoretic, îmbogățirea civilă ar putea fi acceptată, invocând statutul Iranului de semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleară, ceea ce ar face cererea de „zero îmbogățire” mai greu de susținut. Ce urmează, dacă nu există acord: presiune economică prelungită și costuri globale Dacă Iranul nu acceptă condiții care să includă proxy-urile și rachetele, analiza susține că SUA ar trebui să accepte absența unui acord nuclear (așa cum s-a întâmplat după 2018) și să mențină blocada totală, cu efectul de a „măcina” economia iraniană, chiar cu prețul unor consecințe economice mai largi. În acest scenariu, autorul argumentează că Washingtonul ar avea nevoie de o coordonare mai strânsă cu aliații NATO și de refacerea relațiilor politice cu Europa pentru a susține o strategie de presiune pe termen lung, fără a reveni neapărat la o campanie de bombardamente. [...]
Riscul de blocaj în Strâmtoarea Hormuz rămâne un șoc major pentru energie și lanțuri de aprovizionare , într-un context în care presa arabă descrie atât fragmentarea deciziei la Teheran după dispariția liderului suprem, cât și dificultatea de a transforma o încetare a focului într-o stabilizare durabilă, potrivit unei sinteze publicate de The Jerusalem Post . Într-un comentariu preluat din Al-Masry Al-Youm (Egipt), autorul leagă prelungirea încetării focului de „absența” ayatollahului Ali Khamenei și de incertitudinea succesiunii, pe care o descrie drept un test structural pentru sistemul construit după 1979. În această logică, slăbirea autorității centrale ar alimenta apariția mai multor centre de putere, cu efecte directe asupra coeziunii interne și a predictibilității strategice. Hormuz, „punctul de strangulare” cu efecte globale Analiza notează că tensiunea se vede cel mai bine în Strâmtoarea Hormuz, unde amenințările Iranului la adresa navigației se intersectează cu eforturile SUA de a limita veniturile petroliere ale Teheranului. Consecința invocată este creșterea prețurilor la energie și destabilizarea lanțurilor de aprovizionare, într-un „punct de strangulare” (chokepoint) care poate produce episoade recurente de escaladare. O a doua perspectivă, din Asharq Al-Awsat (Marea Britanie), cuantifică miza economică și descrie o aproape oprire a navigației după izbucnirea războiului din 28 februarie: prin strâmtoare ar trece aproximativ 30% din exporturile globale de petrol și 20% din gazul natural lichefiat, alături de volume importante de îngrășăminte și produse petrochimice. Textul mai arată că în 2025 au tranzitat zona circa 30.000 de nave, transportând exporturi energetice de peste 600 miliarde dolari (aprox. 2.760 miliarde lei), iar o închidere prelungită ar putea împinge pierderile globale dincolo de 8 trilioane dolari anual (aprox. 36.800 miliarde lei). De ce e greu de „închis” criza prin negocieri În lectura din Al-Masry Al-Youm, ascensiunea Gardienilor Revoluției este prezentată ca probabilă, inclusiv prin rolul lor de rețea securitară și economică, dar nu neapărat ca factor de stabilizare: fragmentarea autorității ar putea complica mandatul negociatorilor și implementarea oricărui acord, mai ales în raport cu cererile SUA privind îmbogățirea uraniului, programele de rachete și activele strategice. Asharq Al-Awsat susține că statele afectate ar trebui să urmărească o acțiune internațională coordonată pentru redeschiderea rutei, pentru a evita ca strâmtoarea să rămână „ostatică” negocierilor SUA–Iran. Textul menționează și o propunere de rezoluție în Consiliul de Securitate al ONU, blocată de Rusia și China, precum și inițiative alternative, precum o coaliție condusă de Regatul Unit și Franța, condiționată de o încetare a focului durabilă. Implicația pentru economie: volatilitate prelungită, nu „revenire la normal” În ansamblu, sinteza indică un scenariu în care obiectivul realist pe termen scurt ar fi redeschiderea strâmtorii, nu o pace cuprinzătoare, ceea ce ar menține o ecuație de securitate cu efecte economice cumulative: presiune pe prețurile energiei, risc pentru transportul maritim și incertitudine pentru lanțurile globale de aprovizionare. [...]
Oboseala de război și slăbirea Hezbollah schimbă calculele Libanului față de Israel , iar tot mai mulți libanezi ajung să vadă un acord de pace nu ca pe o „trădare”, ci ca pe o necesitate pentru stabilitate și, potențial, pentru relansare economică, potrivit unei analize din The Jerusalem Post . Miza practică a acestei schimbări este una operațional-politică: dacă sprijinul public pentru „rezistență” se erodează, iar Hezbollah își pierde legitimitatea, crește spațiul pentru negocieri directe cu Israel, dar și presiunea asupra statului libanez – în special asupra armatei – de a gestiona problema dezarmării miliției, fără a declanșa o nouă criză internă. De ce se schimbă opinia publică: costul social al conflictului Jurnalista libaneză Hanin Ghaddar , cercetător la Washington Institute, susține că, mai ales după 7 octombrie și intrarea Hezbollah într-un nou război cu Israel, inclusiv în comunitatea șiită se conturează o ruptură: unii nu mai vor ca viitorul lor să fie legat de Hezbollah și de ideea de „rezistență”, asociată acum cu războaie repetate, pierderi și strămutări. Ghaddar spune că atitudinile față de pace nu urmează strict liniile confesionale (șiți, sunniți, creștini, druzi), ci mai degrabă ideologice. În această logică, opoziția față de pace ar veni în principal din două zone: afiliați Hezbollah și „stângiști” anti-Israel, inclusiv voci pro-palestiniene. Chiar și așa, ea notează că mulți evită să-și exprime public pozițiile, discuțiile având loc mai ales în privat. Pacea ca instrument de stabilitate, nu „normalizare” rapidă În lectura prezentată, sprijinul pentru pace nu înseamnă automat normalizare completă și imediată. Pentru mulți, „pace” înseamnă în primul rând încetarea războiului și obținerea unui minim de calm. O parte vede însă pacea și ca pe o cale către dezvoltare economică și comerț – un argument care capătă greutate într-o țară afectată de crize succesive. Nodul politic: dezarmarea Hezbollah și rolul armatei Pierre Diab, jurnalist și analist pe probleme libaneze, afirmă că „punctul de cotitură” a fost războiul recent, când Hezbollah ar fi intrat în luptă „în sprijinul Iranului”, iar populația ar fi resimțit din nou distrugeri și deplasări. El estimează că „mai mult de jumătate” dintre libanezi ar dori încetarea conflictului cu Israel, inclusiv „aproximativ o treime” dintre șiiți (estimare personală, nu un sondaj prezentat în text). Atât Diab, cât și Ghaddar consideră că, în pofida amenințărilor, Hezbollah nu mai are în prezent puterea sau legitimitatea de a împinge Libanul într-un nou război civil. Totuși, organizația ar fi „neliniștită” de perspectiva negocierilor directe cu Israel și ar încerca să incite împotriva liderilor libanezi, acuzându-i de trădare și amenințând cu represalii. În acest context, dezarmarea Hezbollah apare ca o decizie politică ce ar trebui implementată de armata libaneză. Diab descrie o polarizare mai puțin sectară și mai mult instituțională: Hezbollah versus armată, susținând că armata ar putea dezarma organizația dacă primește ordinul. Ghaddar ridică însă semne de întrebare privind disponibilitatea actualului șef al armatei, Rodolphe Haykal , de a confrunta Hezbollah și argumentează că ar fi o greșeală ca procesul de pace să fie condiționat de dezarmarea completă, propunând derularea simultană a celor două procese. Ce urmează: negocieri, dar cu risc de blocaj intern Analiza indică faptul că discuțiile diplomatice Israel–Liban au început, însă traiectoria lor depinde de echilibrul intern de putere din Liban și de capacitatea instituțiilor statului de a gestiona dosarul Hezbollah. Chiar dacă „oboseala de război” împinge societatea spre o soluție, implementarea rămâne legată de decizii politice sensibile și de riscul ca presiunile interne să frâneze sau să deturneze procesul. [...]
