Un acord SUA–Iran care ignoră rețeaua de miliții susținute de Teheran ar risca să stabilizeze pe termen scurt piețele, dar să lase intactă principala pârghie de destabilizare regională, avertizează o analiză publicată de The Jerusalem Post, în contextul informațiilor potrivit cărora Washingtonul și Teheranul s-ar apropia de o înțelegere ce ar combina relaxarea sancțiunilor cu limitarea îmbogățirii uraniului și oprirea blocadelor reciproce din zona Strâmtorii Hormuz.

Potrivit textului semnat de Dan Perry, discuțiile ar putea duce, după circa o lună de negocieri, la o formulă asemănătoare acordului nuclear din era Obama (JCPOA), din care administrația Trump s-a retras în 2018. Miza imediată ar fi detensionarea situației din jurul Strâmtorii Hormuz, un punct-cheie pentru comerțul maritim, după ce blocajele au perturbat sever economia globală și au creat fracturi între SUA și aliații occidentali.

De ce contează: riscul unui „armistițiu economic” care nu taie finanțarea proxy-urilor

Analiza susține că o înțelegere limitată la dosarul nuclear și la navigația prin Hormuz ar oferi Iranului „oxigen” economic, fără a atinge a doua dimensiune considerată „indiscutabilă” a problemei: sprijinul de lungă durată pentru miliții și grupări armate din regiune. În această categorie sunt enumerate Hamas, Hezbollah, Houthi și miliții șiite din Irak, descrise ca instrumente prin care Iranul „subminează regiunea”.

Argumentul central este unul operațional și economic: dacă presiunea se reduce fără restricții asupra acestor rețele, Teheranul ar putea păstra capacitatea de a reaplica tactica de blocare a rutelor maritime atunci când este amenințat, ceea ce ar crea un precedent și ar putea încuraja imitatori în alte „gâturi de sticlă” ale comerțului global.

Ce ar include, potrivit analizei, cadrul unui posibil acord

Textul descrie parametrii care „par” să se contureze în spațiul public, cu precizarea că, în negocieri secrete, „orice se spune în public” trebuie privit cu prudență. În această logică, cadrul ar include:

• revenirea la situația de dinaintea conflictului în Strâmtoarea Hormuz, inclusiv încetarea blocadei SUA;
• angajamentul Iranului de a nu îmbogăți uraniul peste niveluri civile, cu verificări și inspecții extinse, pentru un număr de ani;
• deblocări semnificative de active și ridicări de sancțiuni.

Autorul apreciază că o astfel de formulă ar semăna, în esență, cu JCPOA, chiar dacă ar putea fi prezentată politic drept un regim de inspecții „mai bun”.

Condițiile „de victorie” propuse: proxy-uri, rachete și represiune internă

În contrapondere, analiza susține că SUA ar trebui să condiționeze orice relaxare majoră de sancțiuni de cerințe mai largi, în special:

• un angajament „de neclintit” de oprire a sprijinului pentru milițiile proxy;
• plafonarea programului de rachete;
• compensații pentru victimele ucise în timpul revoltelor, sancționarea oficialilor implicați și un angajament de a nu mai reprima protestele.

Textul notează și că, teoretic, îmbogățirea civilă ar putea fi acceptată, invocând statutul Iranului de semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleară, ceea ce ar face cererea de „zero îmbogățire” mai greu de susținut.

Ce urmează, dacă nu există acord: presiune economică prelungită și costuri globale

Dacă Iranul nu acceptă condiții care să includă proxy-urile și rachetele, analiza susține că SUA ar trebui să accepte absența unui acord nuclear (așa cum s-a întâmplat după 2018) și să mențină blocada totală, cu efectul de a „măcina” economia iraniană, chiar cu prețul unor consecințe economice mai largi.

În acest scenariu, autorul argumentează că Washingtonul ar avea nevoie de o coordonare mai strânsă cu aliații NATO și de refacerea relațiilor politice cu Europa pentru a susține o strategie de presiune pe termen lung, fără a reveni neapărat la o campanie de bombardamente.