Știri
Știri din categoria Știință
NASA a revizuit programul lunar Artemis și a introdus o misiune suplimentară de testare, înaintea primei aselenizări cu astronauți americani după mai bine de 50 de ani, potrivit Agerpres, care citează Reuters. Ajustarea vine pe fondul intensificării competiției spațiale cu China și al avertismentelor interne privind necesitatea unor verificări suplimentare de siguranță.
Modificarea centrală este introducerea, în cadrul Artemis III, a unui test de andocare (cuplare în spațiu) pe orbita joasă a Pământului între capsula Orion și unul sau chiar ambele module de aselenizare aflate în dezvoltare. Misiunea Artemis III este planificată pentru 2027 și ar urma să includă astronauți la bordul capsulei Orion, tocmai pentru a demonstra, în condiții reale, că procedura de andocare poate fi realizată înainte de etapa de coborâre spre Lună.
În noua arhitectură a programului, aselenizarea cu echipaj, care anterior era asociată cu Artemis III, este împinsă în cadrul Artemis IV, programată pentru 2028. Reuters notează că decizia este legată și de evaluările experților americani în siguranța zborurilor, care au indicat că sunt necesare mai multe teste înainte ca NASA să încerce trimiterea unui echipaj pe suprafața Lunii, în timp ce China își menține obiectivul de a trimite astronauți pe Lună în 2030.
Revizuirea include și o schimbare de direcție pentru racheta Space Launch System (SLS): NASA renunță la planul de modernizare pentru a se concentra pe creșterea producției și a frecvenței lansărilor, care a fost până acum relativ redusă față de rachete mai noi. Decizia afectează un contract de 2 miliarde de dolari cu Boeing pentru dezvoltarea unei trepte superioare mai puternice a SLS, plan care a fost anulat, conform informațiilor transmise.
În paralel, programul Artemis rămâne dependent de un lanț industrial complex: SpaceX (Elon Musk) și Blue Origin (Jeff Bezos) dezvoltă module de aselenizare concurente, în timp ce Boeing și Northrop Grumman construiesc SLS, iar Lockheed Martin produce capsula Orion. NASA a efectuat deja un zbor de test fără echipaj cu SLS și Orion în 2022, iar pentru Artemis II are în vedere luna aprilie 2026, misiune care ar urma să ducă patru astronauți în jurul Lunii și înapoi pe Pământ. În acest context, noul test de andocare din Artemis III este prezentat ca un pas intermediar menit să reducă riscurile înaintea aselenizării propriu-zise.
Recomandate
SpaceX a executat a 13-a testare a sistemului Starship , iar boosterul „Super Heavy” a avut o „amerizare dură” în Golful Mexic după o anomalie la aprinderea motoarelor , potrivit IT之家 . Zborul a decolat pe 24 iulie (ora centrală a SUA) de la baza din sudul Texasului, iar miza operațională a fost validarea performanțelor noii generații Starship și, în premieră, desfășurarea a 20 de sateliți Starlink de nouă generație. Conform planului de misiune descris de SpaceX, treapta întâi „Super Heavy” urma să nu se întoarcă la rampa de lansare pentru recuperare, ci să execute o „amerizare controlată” (splashdown) în apropiere de Golful Mexic. Treapta a doua, nava Starship, urma să amerizeze ulterior în zona prestabilită din Oceanul Indian, după încheierea testului. În timpul zborului, boosterul „Super Heavy” (B20) s-a separat de Starship (S40) și a ajuns în zona vizată pentru amerizare în Golful Mexic, însă înainte de contactul cu apa a apărut o problemă la aprinderea motoarelor: o parte dintre motoare nu au pornit, viteza de coborâre a depășit așteptările, iar rezultatul a fost o „amerizare dură” („hard splashdown”), notează publicația. Într-o actualizare inclusă în material, IT之家 precizează că Starship a ajuns în spațiu și a început să elibereze, pe rând, sateliți Starlink de generația a treia, iar misiunea era în desfășurare la momentul publicării. [...]
Sonda New Horizons își prelungește viața operațională prin hibernare și poate ajunge la marginea heliosferei , într-o etapă care ar putea furniza date relevante despre mediul cosmic și riscurile pentru viitoare misiuni umane, potrivit Mediafax . Nava NASA a ieșit din hibernare pe 23 iunie, după ce intrase în acest mod pe 7 august 2025, iar echipa de la Johns Hopkins University Applied Physics Laboratory a confirmat că funcționează în parametri. La aproximativ 9,5 miliarde de kilometri de Pământ, operarea sondei este constrânsă de întârzierile de comunicație: chiar și un semnal radio care se propagă cu viteza luminii are nevoie de aproape nouă ore pentru a ajunge la sol. Următorul pas este transmiterea către Pământ a datelor științifice colectate în lunile de hibernare. De ce contează: hibernarea ține misiunea „în viață” până cel puțin în 2029 Hibernarea repetată este prezentată ca element-cheie pentru longevitatea sondei: în acest mod, consumul de resurse scade, computerul de bord continuă să monitorizeze sistemele, iar New Horizons trimite periodic semnale de „stare” către Pământ. Din 2007, sonda a intrat în hibernare de peste 20 de ori. Etapa extinsă a misiunii este programată să continue până în 2029. Dacă starea tehnică rămâne bună și datele rămân valoroase, misiunea ar putea fi prelungită, pe o traiectorie care o conduce spre exteriorul heliosferei (bula creată de vântul solar în jurul Sistemului Solar). Ce date urmărește New Horizons acum, dincolo de Pluto După survolul istoric al lui Pluto din 2015 și întâlnirea cu Arrokoth în 2019, sonda traversează regiunile îndepărtate asociate Centurii Kuiper, populate de corpuri înghețate rămase din formarea Sistemului Solar. Printre observațiile cu potențial impact științific se află măsurători ale particulelor de praf: echipa se aștepta ca densitatea prafului să scadă după depășirea limitelor cunoscute ale Centurii Kuiper, însă sonda detectează în continuare o cantitate neașteptată. O explicație posibilă este că Centura Kuiper s-ar putea întinde mai departe decât estimările anterioare, iar în aceste regiuni ar putea exista sute de planete pitice neexplorate și mii de corpuri mai mici. Sonda studiază și forma, orientarea și rotația obiectelor înghețate întâlnite, inclusiv frecvența aparent ridicată a corpurilor „binare de contact” (două componente unite), similare lui Arrokoth, care ar putea oferi indicii despre formarea planetelor în Sistemul Solar timpuriu. Următorul prag: periferia heliosferei și, eventual, spațiul interstelar New Horizons măsoară mediul de la periferia heliosferei și analizează inclusiv razele cosmice galactice (particule foarte energetice provenite, între altele, din explozii stelare). Acestea sunt descrise ca un risc important pentru viitoare misiuni umane de lungă durată. Dacă misiunea va fi prelungită și traiectoria rămâne neschimbată, sonda ar putea urma, într-un viitor îndepărtat, drumul sondelor Voyager și ar putea pătrunde în spațiul interstelar, dincolo de influența directă a vântului solar. [...]
Lansarea Soyuz MS-29 duce pe ISS un astronaut NASA și doi cosmonauți, menținând rotația mixtă a echipajelor SUA–Rusia , un aranjament operațional care continuă să funcționeze în pofida tensiunilor geopolitice, potrivit Space . Misiunea îi are la bord pe astronautul NASA Anil Menon și pe cosmonauții ruși Piotr Dubrov și Anna Kikina. Lansarea este programată pentru marți, 14 iulie, la ora 10:47 a.m. EDT, adică 17:47 ora României, de la cosmodromul Baikonur din Kazahstan, cu o rachetă Soyuz. După decolare, capsula Soyuz MS-29 ar urma să ajungă la Stația Spațială Internațională (ISS) după doar două orbite, cu andocare estimată la 1:56 p.m. EDT (20:56 ora României). Publicația indică și ferestrele de transmisie: acoperirea lansării începe la 9:45 a.m. EDT (16:45 ora României), iar pentru întâlnirea și andocarea cu ISS transmisiunea începe la 1:10 p.m. EDT (20:10 ora României). După andocare, acoperirea se reia la 3:30 p.m. EDT (22:30 ora României), înainte de deschiderea trapei, așteptată în jurul orei 3:55 p.m. EDT (22:55 ora României). Transmisia este disponibilă pe YouTube, prin acest link . Ce înseamnă operațional pentru ISS Cei trei se vor alătura celor șapte astronauți deja aflați pe stație: Jessica Meir, Jack Hathaway și Chris Williams (NASA), Sophie Adenot (Agenția Spațială Europeană) și Sergey Kud-Sverchkov, Sergei Mikaev, Andrey Fedyaev (Roscosmos). Echipajul MS-29 va petrece aproximativ opt luni pe laboratorul orbital. Pentru NASA, zborul este primul al lui Anil Menon, selectat ca astronaut candidat în decembrie 2021 (Group 23). Pentru Dubrov și Kikina, misiunea este a doua: Dubrov a stat pe ISS între aprilie 2021 și martie 2022, iar Kikina a petrecut cinci luni pe stație între octombrie 2022 și martie 2023. Context: schimbul de locuri și precedentul Kikina Anna Kikina este singura femeie din corpul activ de astronauți al Rusiei, iar în 2022 a zburat către și de la ISS cu misiunea SpaceX Crew-5 — un moment notabil, fiind prima rusoaică ce a zburat pe o navă spațială privată americană și primul cosmonaut pe un vehicul spațial american după decembrie 2002, când Valeri Korzun și Serghei Treșciov s-au întors de pe ISS cu naveta Endeavour. Ce va face Menon pe stație: experimente cu miză tehnologică și medicală Potrivit unui comunicat NASA citat de publicație, Menon va lucra la experimente care vizează: rafinarea producției în spațiu a cristalelor semiconductoare, cu scopul de a permite fabricarea la scară mare a componentelor necesare pentru computere de înaltă performanță, inteligență artificială și dispozitive medicale îmbunătățite; utilizarea ecografiei cu metode de realitate augmentată și inteligență artificială, care ar putea reduce sau elimina nevoia de suport medical de la sol în misiuni spațiale viitoare. În ansamblu, lansarea Soyuz MS-29 este relevantă mai ales prin continuitatea practică a cooperării operaționale pe ISS: rotația echipajelor rămâne dependentă de un mix de vehicule și agenții, iar menținerea acestui mecanism reduce riscul ca stația să rămână fără personal sau cu capacitate limitată de operare. [...]
Descoperirea de carbon organic direct la suprafața unei roci marțiene complică interpretarea „semnelor de viață” și întărește nevoia de a aduce probe pe Pământ , potrivit Ars Technica . Roverul NASA Perseverance a detectat un tip de carbon macromolecular pe suprafața unei formațiuni din craterul Jezero , într-o zonă de la marginea unui vechi canal fluvial numit Neretva Vallis, la un sit denumit Bright Angel. Spre deosebire de descoperirile anterioare, unde carbonul organic a fost găsit în interiorul rocilor și a necesitat forare sau abraziune pentru a fi expus, de această dată semnalul a apărut „la vedere”, pe suprafață. Autoarea principală a studiului, Ashley E. Murphy (Planetary Institute, Tucson), spune că este, din câte se știe, cea mai „superficială” detecție de materie organică de până acum pe suprafața marțiană. Ce a măsurat Perseverance și unde Detecția a fost realizată cu SHERLOC, un spectrometru Raman în ultraviolet montat pe brațul robotic al roverului. Instrumentul folosește un laser în ultraviolet profund și analizează lumina reflectată la energii „deplasate”, ceea ce permite identificarea unor legături moleculare specifice. În intervalul solurilor 1180–1218, Perseverance a analizat patru ținte la Bright Angel: Steamboat Mountain – o rocă obișnuită folosită ca probă de control; Cheyava Falls , Apollo Temple și Walhalla Glades – au indicat o semnătură spectroscopică de carbon macromolecular . Semnalul identificat este așa-numita bandă grafitică (G-band) , care indică o rețea încâlcită, „înnodată” de atomi de carbon în mare parte reduși, rezistentă la degradare chimică și termică. De ce contează: semnalul seamănă cu „kerogenul”, dar originea rămâne necunoscută În limitele de precizie ale instrumentelor de pe rover, materialul detectat se potrivește aproximativ cu kerogenul terestru. Totuși, cercetătorii evită deliberat termenul: pe Pământ, kerogenul provine aproape exclusiv din materie biologică (în principal microbi fosilizați), iar folosirea lui ar sugera o sursă biogenă. În schimb, echipa folosește formularea „carbon macromolecular” tocmai pentru a reflecta incertitudinea: nu este stabilit dacă originea este biotică (legată de viață) sau abiotică (procese geologice/chimice fără viață). Ce urmează: răspunsul ar putea depinde de aducerea probelor pe Pământ Pe Terra, o cantitate mare de carbon macromolecular este adesea asociată cu procese biologice, dar în cazul lui Bright Angel nu există încă o explicație clară. Concluzia practică, potrivit autoarei studiului, este că pentru a înțelege ce este acest carbon și de unde provine ar putea fi necesară aducerea de eșantioane pe Pământ , unde analizele de laborator pot depăși limitările instrumentelor aflate pe rover. [...]
O nouă metodă de analiză genomică identifică urme de ADN de la doi „strămoși fantomă” , sugerând că amestecul dintre populații umane înrudite a fost mai răspândit decât se putea demonstra până acum doar din fosile, potrivit Science Daily . Cercetătorii spun că au găsit în genomul oamenilor de azi regiuni provenite de la două linii arhaice neidentificate, una comună tuturor oamenilor moderni și alta mult mai veche, transmisă indirect prin denisovani. Descoperirea are o miză operațională pentru cercetare: arată că se pot detecta contribuții genetice de la populații dispărute chiar și atunci când nu există ADN antic secvențiat din fosilele lor, prin reconstruirea legăturilor genealogice dintre segmentele de ADN din genomurile actuale. Ce au găsit: două linii arhaice fără nume, dar cu „semnătură” în genom Prima linie, descrisă drept un „strămoș fantomă”, ar fi interacționat genetic cu Homo sapiens în Africa cu mai mult de 50.000 de ani în urmă, înainte de ultima migrație majoră „din Africa” către Europa și Asia. ADN-ul moștenit de la această linie ar reprezenta aproximativ 1% din genomul uman modern, un nivel comparabil cu ponderea atribuită neanderthalienilor. „Am reușit să găsim și să cartografiem locații genomice la oamenii moderni care provin din această linie fantomă și să arătăm că această ascendență fantomă este prezentă la toți oamenii moderni, nu doar la africani.” (Yulin Zhang, UC Berkeley ) A doua contribuție provine dintr-o populație și mai veche, numită de autori „super-arhaică”, derivată dintr-o linie de circa 1,8 milioane de ani. Aceasta ar fi ajuns în genomul oamenilor de azi printr-un „lanț” de amestec: mai întâi ar fi contribuit genetic la denisovani în Eurasia (probabil cu peste 200.000 de ani în urmă), iar ulterior o parte din ADN-ul denisovan a intrat în genomul Homo sapiens. „Descoperirea super-arhaică este deosebit de interesantă deoarece dezvăluie contribuții genetice dintr-o linie umană care a trăit cu peste un milion de ani în urmă, în ciuda absenței oricărui ADN secvențiat din acea populație.” (Arjun Biddanda, Johns Hopkins University) Cum au ajuns la rezultat: TRACE și „graful de recombinare ancestrală” Echipa de la UC Berkeley a folosit o tehnică numită TRACE (TRacking Archaic Contributions via ARG Estimation), care analizează sute de genomuri ale oamenilor din prezent și reconstruiește conexiunile genealogice dintre segmentele de ADN. Instrumentul-cheie este un „graf de recombinare ancestrală” (ARG) — o reconstrucție a felului în care fragmentele de ADN sunt legate prin strămoși comuni de-a lungul multor generații. Ideea este că segmentele cu o origine „neobișnuit de veche” pot indica aport de la populații dispărute, chiar dacă nu există fosile cu ADN utilizabil. De ce contează: evoluția umană, mai degrabă „rețea” decât arbore Rezultatele susțin o interpretare în care evoluția umană nu este doar o succesiune de ramuri separate, ci o istorie cu episoade repetate de migrație și amestec între populații înrudite, în Africa și Eurasia, pe parcursul ultimului milion de ani. „Adesea ne gândim la evoluția umană ca la un arbore care se ramifică, dar noile date genomice și metode analitice dezvăluie o istorie mult mai interconectată — mai degrabă ca o rețea complexă de populații legate prin episoade repetate de migrație și amestec.” (Priya Moorjani, UC Berkeley) Autorii notează că identitățile exacte ale celor două populații rămân necunoscute. Totuși, estimările privind separarea lor de alte linii umane se suprapun cu perioade în care ar fi trăit grupuri Homo din Pleistocenul Mijlociu în Africa (în jur de 800.000 de ani în urmă) și populații Homo erectus în Eurasia (în jur de 1,8 milioane de ani în urmă). Studiul a fost publicat online pe 30 iulie în revista Science, conform aceleiași surse. [...]
Recuperarea rămășițelor de „mamut” de pe malul Dunării a devenit o cursă contra degradării , după ce oasele, ținute mult timp în apă, încep să se deterioreze rapid la contactul cu aerul, potrivit Antena 3 . Specialiștii din Bulgaria au început deja lucrările de recuperare și transport, urmând ca piesele să fie conservate și analizate la muzeu. Descoperirea a fost făcută pe malul Dunării, lângă satul Riakovo (regiunea Ruse), după scăderea nivelului fluviului. Un localnic a semnalat inițial oasele, iar autoritățile și Muzeul Regional de Istorie din Ruse au trimis o echipă pentru verificări la fața locului. Ce au găsit cercetătorii și ce urmează Până acum, echipa a identificat o mandibulă inferioară, colți, o omoplată, coaste și alte fragmente osoase. Există posibilitatea ca o parte importantă a scheletului să fie încă îngropată în sol. Ipoteza preliminară de lucru este că rămășițele aparțin unui mamut lânos (Mammuthus primigenius). Expertul citat de Antena 3 spune că datarea este dificilă, dar specia ar fi existat până acum aproximativ 7.000–10.000 de ani și ar fi apărut în urmă cu aproximativ 500.000–800.000 de ani. După conservare și examinare, rămășițele ar urma să fie expuse la Muzeul Eco cu Acvariu al Muzeului Regional de Istorie din Ruse, dacă starea lor va permite. Ipoteze: aduse de fluviu sau animalul a murit acolo Krasimir Kirov, curator în secția de natură a muzeului, ia în calcul varianta ca Dunărea să fi transportat și acumulat în zonă rămășițe de animale, nu doar de mamut, într-un fel de „bancă de depozitare” creată de particularitățile terenului. În același timp, directorul Muzeului Regional de Istorie, Nikolai Nenov, a indicat pentru BTA că există și semne preliminare că rămășițele s-ar putea să nu fi fost aduse de fluviu. Un argument este că, spre deosebire de alte descoperiri similare din sedimentele fluviului (recuperate cu dragare), de această dată oasele sunt concentrate într-un singur loc, ceea ce ar putea sugera că animalul a murit acolo. O ipoteză menționată este că zona ar fi fost, cu mii de ani în urmă, o mlaștină. De ce contează conservarea: oasele se degradează la aer Potrivit specialistului citat, oasele nu sunt într-o stare bună, deoarece după o perioadă îndelungată în mediul acvatic încep să se degradeze când sunt expuse la aer. Din acest motiv, recuperarea se face cu grijă, pentru a permite transportul și conservarea. Un indiciu discutat de echipă este culoarea foarte închisă a oaselor (aproape negru sau maro închis), care poate sugera un mediu mlăștinos, însă, deocamdată, aceasta rămâne „doar o teorie de lucru”, conform declarațiilor din articol. În paralel, cercetătorii se așteaptă la noi descoperiri în zonă, despre care spun că este cunoscută și pentru copaci fosilizați, unii vechi de câteva milioane de ani. [...]
