Știri
Știri din categoria Știință
NASA a oprit unul dintre ultimele instrumente științifice ale sondei Voyager 1 pentru a economisi energie și a prelungi funcționarea misiunii, într-o decizie care arată cât de strâns a devenit „bugetul” de putere al celui mai îndepărtat obiect construit de om, potrivit NPR.
Voyager 1, lansată în 1977 și proiectată inițial pentru o misiune de cinci ani, funcționează de aproape 49 de ani și se află, în această primăvară, la peste 15 miliarde de mile de Pământ (aprox. 24 miliarde km). La această distanță, un semnal radio are nevoie de peste 23 de ore ca să ajungă la sondă, într-un singur sens, ceea ce complică orice intervenție și crește riscul operațional atunci când apar probleme.
Sonda este alimentată de un generator termolectric cu radioizotopi, care transformă căldura produsă de plutoniu în electricitate. Nu are panouri solare și nici baterii reîncărcabile, iar puterea disponibilă scade cu aproximativ 4 wați pe an. După aproape cinci decenii, această scădere a devenit critică.
În urma unei manevre de rutină la final de februarie, nivelul de energie a coborât neașteptat, iar Voyager 1 s-a apropiat de declanșarea unui mecanism automat de protecție (oprire de siguranță), care ar fi forțat echipa să treacă printr-un proces lung și riscant de recuperare. În acest context, inginerii au decis să reducă consumul înainte ca sonda să intre în regim de avarie.
Pe 17 aprilie, echipa misiunii a trimis comenzi pentru dezactivarea experimentului Low-energy Charged Particles (LECP), unul dintre instrumentele științifice rămase. LECP a măsurat ioni, electroni și raze cosmice din Sistemul Solar și din afara lui, contribuind la cartografierea mediului interstelar.
Instrumentul echivalent de pe Voyager 2 a fost oprit în martie 2025, iar oprirea LECP pe Voyager 1 făcea parte dintr-o ordine stabilită anterior de echipele de știință și inginerie, pentru a conserva energie păstrând cât mai mult din capacitățile considerate esențiale.
„Deși oprirea unui instrument științific nu este preferința nimănui, este cea mai bună opțiune disponibilă”, a declarat Kareem Badaruddin, managerul misiunii Voyager la JPL, într-o postare pe blog publicată vineri de NASA.
După această oprire, Voyager 1 mai are două instrumente științifice operaționale:
Inginerii estimează că oprirea LECP ar putea oferi misiunii aproximativ încă un an de „respiro”.
Echipa lucrează și la un plan mai amplu de economisire a energiei, numit informal „Big Bang”: o schimbare coordonată a mai multor componente alimentate, pentru a înlocui sisteme mai vechi cu alternative cu consum mai mic. Testele pe Voyager 2 sunt programate pentru mai și iunie 2026; dacă acestea merg bine, aceeași procedură ar urma să fie încercată pe Voyager 1 nu mai devreme de iulie. Dacă planul reușește, există chiar o șansă mică ca LECP să poată funcționa din nou.
Obiectivul declarat al inginerilor este să mențină cel puțin un instrument activ pe fiecare dintre cele două sonde până în anii 2030, prelungind colectarea de date dintr-o regiune a spațiului în care nicio altă misiune nu operează.
Recomandate
SUA împing un calendar accelerat pentru reactoare nucleare pe Lună, dar fezabilitatea e contestată , pe fondul unei competiții strategice cu China și al presiunii de a asigura energie continuă pentru o viitoare bază lunară, potrivit Antena 3 . Administrația Trump a publicat îndrumări actualizate pentru agențiile federale după misiunea Artemis II , cu obiectivul de a accelera dezvoltarea și desfășurarea energiei nucleare în spațiu. Miza, în logica documentului, este ca SUA să rămână înaintea Chinei în „noua cursă spațială”, care ar putea influența cine va stabili regulile în viitor, în condițiile în care NASA urmărește o bază lunară permanentă și lucrează la o navă spre Marte cu propulsie nucleară. De ce contează: energia continuă pe Lună și presiunea termenelor NASA argumentează că energia nucleară devine esențială pentru activitate susținută pe Lună, dincolo de limitele energiei solare. „Energia nucleară va fi necesară pentru a trăi și a lucra pe Lună, deoarece nu există acces nelimitat la energia solară, iar nopțile lunare au o durată de 14,5 zile pământene. Reactoarele nucleare pot fi amplasate în zone permanent umbrite și pot genera energie continuu”, potrivit NASA. În același timp, calendarul avansat de administrație este contestat de critici, care îl consideră greu de atins în intervalul propus. Ce prevede planul: repere 2028–2031 și roluri pe agenții Îndrumările emise marți cer Departamentelor Energiei și Apărării, Biroului de Politici Științifice și Tehnologice al Casei Albe (OSTP) și NASA să înceapă pași concreți pentru desfășurarea în siguranță a reactoarelor nucleare: pe orbită încă din 2028 ; pe Lună până în 2030 , în linie cu un ordin executiv emis în decembrie de președintele Donald Trump. Jared Isaacman, administratorul NASA și fost astronaut SpaceX, a transmis pe platforma X că: „A venit momentul ca America să acționeze în domeniul energiei nucleare în spațiu”. Documentul mai cere ca NASA și Departamentul Apărării să organizeze concursuri de proiectare pentru o „demonstrație pe termen scurt” a unui reactor spațial de putere mică și medie , cu pregătirea pentru reactoare de mare putere în următorul deceniu. Ce urmează în termene scurte: 30, 60 și 90 de zile Pe lângă țintele de la finalul deceniului, îndrumările fixează și livrabile rapide: în următoarea lună , NASA trebuie să inițieze un program pentru un reactor de fisiune la suprafață, care să furnizeze cel puțin 40 de kilowați de electricitate continuă și fiabilă pe Lună, și să pregătească o opțiune demonstrativă pentru propulsie nucleară electrică (reactorul generează electricitate care alimentează propulsia); în 60 de zile , Departamentul Energiei trebuie să evalueze dacă industria nucleară poate produce până la patru reactoare spațiale în cinci ani , incluzând proiectarea, componentele cu termene lungi de livrare și combustibilul, plus recomandări pentru acoperirea „lacunelor”; în 90 de zile , OSTP trebuie să elaboreze o foaie de parcurs cu obstacolele care pot bloca atingerea obiectivelor. Ghidul mai notează că Departamentul Apărării va urmări, „în funcție de disponibilitatea fondurilor”, desfășurarea unui reactor spațial de putere medie care să permită misiuni până în 2031 . Fezabilitatea: între scepticism și estimări de cost Antena 3 citează The Independent, care notează că unii experți consideră că obiectivele nu sunt realizabile în termenul alocat, deși nu există consens. Joseph Cirincione, analist în securitate națională și expert nuclear, a declarat pentru The Independent că propunerea „contravine bunei gestionări” a unui program spațial „privat de bani” și estimează că un reactor nuclear pe Lună ar putea dura până la 20 de ani pentru a deveni realitate. În sens opus, Bhavya Lal, fost administrator asociat la NASA pentru tehnologie, politici și strategie, a susținut recent că ar fi posibil un reactor nuclear pe Lună până în 2030 și că ar fi nevoie de 3 miliarde de dolari (aprox. 13,8 miliarde lei) pentru acest obiectiv. În context, Antena 3 amintește că energia nucleară în spațiu este folosită din anii 1960 și că Departamentul Energiei și NASA au demonstrat în 2018 un sistem de alimentare cu energie a unui reactor nuclear, în prima administrație Trump. [...]
După ani de amânări, misiunea europeană ExoMars primește în sfârșit un calendar operațional: roverul Rosalind Franklin este programat să plece spre Marte la finalul lui 2028, cu o rachetă Falcon Heavy , într-un aranjament în care NASA furnizează componente critice pentru lansare și asolizare , potrivit WinFuture . Pentru ESA, miza este relansarea unei misiuni „blocate” după ruperea parteneriatelor anterioare, iar pentru NASA este un nou angajament tehnic care reduce riscul ca proiectul să fie abandonat. Roverul ar urma să fie lansat de la Kennedy Space Center (Florida), iar obiectivul științific rămâne căutarea urmelor de viață trecută sau prezentă pe „Planeta Roșie”. Dacă fereastra de lansare de la finalul lui 2028 este respectată, roverul ar ajunge pe Marte în 2030. Ce aduce concret parteneriatul NASA–ESA Conform informațiilor prezentate, împărțirea responsabilităților este „strict reglementată”: Europa operează roverul, iar partea americană livrează hardware esențial pentru a face posibilă misiunea. Pachetul SUA include: un zbor de lansare cu racheta Falcon Heavy; motoare de frânare pentru o asolizare sigură; elemente de încălzire cu radioizotopi, necesare pentru protejarea electronicii. Necesitatea încălzirii este una operațională: temperaturile nocturne de pe Marte scad puternic, iar fără aceste surse de căldură instrumentele sensibile ar putea îngheța și ceda. În plus, inginerii americani îi sprijină pe europeni în rezolvarea unor probleme tehnice ale sistemului de parașute al platformei de asolizare. De ce contează: misiunea este „salvată” prin hardware american, dar rămâne presiunea timpului Proiectul a acumulat întârzieri repetate, iar după excluderea agenției spațiale ruse Roscosmos în 2022, roverul – deja finalizat – a rămas fără o soluție de transport. În noua configurație, NASA preia din nou sarcini cheie pentru a securiza zborul și a evita încă o amânare majoră. WinFuture notează însă și un cost al întârzierilor: tehnologia de la bord este „învechită” sau în curs de îmbătrânire. Chiar și așa, obiectivul științific rămâne actual, iar misiunea își păstrează relevanța prin capacitățile de analiză planificate la sol. Componenta științifică: foraje până la 2 metri și analiză de laborator la fața locului Programul de sprijin ROSA (Rosalind Franklin Support and Augmentation) a fost aprobat oficial, iar un element central al contribuției americane este un spectrometru de masă (instrument care identifică substanțe după „amprenta” lor moleculară). Acesta va analiza probele de sol colectate în zona de asolizare Oxia Planum . Rosalind Franklin este prezentat ca primul vehicul de pe Marte care va fora până la 2 metri în scoarță, o adâncime la care moleculele organice ar fi putut rămâne protejate de radiația cosmică. Obstacole politice și următorul prag Deși implementarea tehnică este descrisă ca fiind asigurată, materialul menționează și riscuri politice: administrația americană în funcție ar fi propus în repetate rânduri tăieri bugetare care ar fi afectat proiectul, însă Congresul SUA a respins aceste inițiative. Următorul reper rămâne respectarea ferestrei de lansare de la finalul lui 2028; în scenariul indicat, sosirea pe Marte ar urma în 2030. [...]
Scutul termic al capsulei Orion din misiunea Artemis 2 pare să fi funcționat conform așteptărilor, reducând un risc operațional major pentru zborurile cu echipaj spre Lună , după ce vehiculul a revenit pe Pământ fără problemele care au alimentat ani la rând îngrijorări în jurul acestui element critic, potrivit Space . Capsula Orion, botezată de echipaj „Integrity”, a amerizat pe 10 aprilie, încheind o misiune de 10 zile până la orbita Lunii. Înaintea reintrării în atmosferă, scutul termic a fost intens discutat nu doar din cauza vitezelor și temperaturilor extreme ale revenirii (în jur de 5.000°F, adică aproximativ 2.800°C), ci și din cauza precedentului Artemis 1. În 2022, misiunea fără echipaj Artemis 1 a fost un succes, însă scutul termic al Orion — cu diametrul de 16,5 picioare (aprox. 5 metri), descris ca fiind cel mai mare de acest tip trimis vreodată în zbor — a suferit „mai multe avarii decât era de așteptat” la reintrare. Deși NASA a decis să păstreze același design pentru Artemis 2, agenția a modificat traiectoria de reintrare, aducând capsula într-un unghi mai abrupt, astfel încât să petreacă mai puțin timp în regimurile de temperatură extremă care au afectat Artemis 1. Ce s-a văzut după amerizare Comandantul Artemis 2, Reid Wiseman , a spus că el și colegii săi au inspectat capsula la scurt timp după amerizare și că, la o primă evaluare vizuală, scutul termic a fost într-o stare bună. Wiseman a menționat o pierdere de material carbonizat („char loss”) în zona numită „shoulder” — locul unde scutul termic se întâlnește cu structura conică a navei — dar a descris partea inferioară ca arătând „foarte bine” pentru o inspecție făcută de echipaj. „Cu siguranță, când am ajuns la vehicul, a existat o mică pierdere de material carbonizat pe ceea ce se numește «shoulder»… Dar partea de jos… ni s-a părut minunată.” Tot el a caracterizat reintrarea drept „foarte lină”. De ce contează: risc redus, dar verdictul final rămâne la NASA Observațiile echipajului sunt preliminare, iar NASA urmează să ofere concluzii detaliate în săptămânile și lunile următoare, după analize tehnice. Totuși, faptul că scutul termic pare să fi trecut testul în condiții reale de reintrare atenuează una dintre cele mai sensibile necunoscute operaționale ale programului Artemis, mai ales după controversele din comunitatea de zbor spațial legate de păstrarea aceluiași design. Publicația notează și că Artemis 2 ar fi „cântecul de lebădă” pentru acest design de scut termic: NASA a spus că va schimba abordarea pe viitoarele misiuni Artemis. Ce urmează în program Conform articolului, următoarea misiune, Artemis 3, ar urma să rămână pe orbita Pământului pentru a testa proceduri de andocare folosind Orion și unul sau ambele landere lunare dezvoltate privat (Starship al SpaceX și Blue Moon al Blue Origin), ceea ce ar însemna condiții mai puțin extreme decât la întoarcerea de la Lună. În schimb, Artemis 4 este descrisă ca o misiune care va ajunge „departe” și va reveni „fierbinte”: ar urma să folosească unul dintre landere pentru a duce astronauți lângă polul sud lunar, apoi să îi aducă înapoi pe Pământ la bordul Orion. [...]
SpaceX a finalizat un test-cheie la sol pentru Starship „Version 3 ”, un pas operațional important înaintea primului zbor al noii variante, programat „la începutul sau la mijlocul lunii mai”, potrivit Space . Compania a anunțat pe X că a realizat, „pentru prima dată”, un „static fire” (aprindere statică) de durată completă pentru treapta superioară a Starship V3 — un test în care motoarele sunt pornite în timp ce vehiculul rămâne ancorat la sol, pentru a valida funcționarea înainte de lansare. De ce contează: V3 ridică miza prin dimensiune și capacitate Zborul din mai ar urma să fie al 12-lea test Starship, dar primul pentru „Version 3”, descrisă ca fiind mai mare și mai puternică decât versiunile anterioare. Conform datelor prezentate, Starship V3 are 408,1 picioare (124,4 metri) înălțime când este asamblată, cu aproximativ 4 picioare (1,2 metri) peste V2. Diferența majoră este legată de performanță: V3 folosește motoare Raptor „V3”, iar Elon Musk a spus că această variantă ar putea transporta „peste 100 de tone” pe orbită joasă a Pământului, față de „aproximativ 35 de tone” pentru V2. (Articolul nu oferă o estimare independentă sau un calendar de certificare a acestor valori.) Context operațional: după un test parțial al boosterului Testul de acum vine la patru săptămâni după prima aprindere statică a primei trepte (booster) pentru V3, o încercare care a implicat doar 10 dintre cele 33 de motoare Raptor și care s-a încheiat mai devreme din cauza unei probleme la echipamentele de la sol, notează publicația. Până acum, Starship a efectuat 11 zboruri de test suborbitale, cel mai recent în octombrie 2025, iar ultimele cinci lansări au folosit varianta V2. Legătura cu NASA: pregătiri pentru misiuni cu astronauți SpaceX lucrează la pregătirea Starship pentru misiuni cu astronauți spre Lună, după ce NASA a selectat Starship ca primul modul de aselenizare cu echipaj pentru programul Artemis . În același context, NASA se pregătește pentru Artemis 3, care ar urma să testeze operațiuni de andocare pe orbită terestră între capsula Orion și unul sau ambele module lunare contractate (Starship și Blue Moon al Blue Origin). Artemis 3 este țintită pentru lansare la mijlocul lui 2027, iar, dacă misiunea decurge bine, Artemis 4 ar urma să ducă astronauți în apropierea polului sud lunar la final de 2028, la bordul Starship sau Blue Moon, conform articolului. [...]
Imaginile publicate de NASA cu recuperarea echipajului Artemis 2 indică un test operațional reușit al procedurilor de întoarcere și salvare , un element-cheie pentru viitoarele zboruri cu echipaj din programul lunar, potrivit TVR Info . Fotografiile surprind momentul în care capsula Orion este deschisă la scurt timp după revenirea pe Pământ. Scafandrii marinei americane au ajuns primii la navă, au deschis trapa și i-au întâmpinat pe cei patru astronauți, după 10 zile petrecute în spațiu. Echipajul s-a întors din prima misiune cu echipaj uman în jurul Lunii după mai bine de o jumătate de secol, notează materialul. În același timp, misiunea a dus echipajul la o distanță record de Pământ și a furnizat imagini, inclusiv cu partea nevăzută a Lunii, o eclipsă și un apus al Pământului, care trimit la fotografiile istorice din era Apollo. Într-un material asociat, TVR Info amintește că astronauții au beneficiat de pregătire în fotografie profesională înaintea zborului, pentru a documenta Luna și Pământul în timpul misiunii: „Astronauţii misiunii Artemis 2 au profitat la maximum de instruirea în domeniul fotografiei profesionale” . [...]
Blue Origin susține că a dezvoltat un reactor compact care poate produce oxigen respirabil direct din praful lunar , o evoluție care ar putea reduce semnificativ dependența viitoarelor baze de pe Lună de transporturile costisitoare de pe Pământ, potrivit WinFuture . Compania americană a prezentat un reactor funcțional, „Air Pioneer”, care eliberează oxigen din regolit (praful și rocile fine de la suprafața Lunii) folosind curent electric. Regolitul conține aproape 50% oxigen, însă acesta este legat chimic de metale precum fierul și titanul, ceea ce îl face inutilizabil fără un proces de separare. Miza este una operațională și de cost: oxigenul este necesar atât ca aer pentru astronauți, cât și ca ingredient pentru combustibil. Transportul unor cantități mari de oxigen de pe Pământ este considerat prea scump și riscant, iar producția locală este văzută drept o tehnologie-cheie pentru misiuni de durată. De ce contează: trecerea de la laborator la un sistem „pregătibil” pentru Lună Până acum, metodele de obținere a oxigenului din regolit fuseseră testate doar în condiții de laborator și erau considerate prea complexe pentru utilizare în spațiu. În schimb, „Air Pioneer” este descris ca fiind compact și proiectat astfel încât, în perspectivă, să poată fi pregătit pentru operare pe Lună. Conform companiei, ar putea însemna „prima respirație pentru o bază lunară sustenabilă”. Cum funcționează procesul și ce se mai obține pe lângă oxigen Tehnologia se bazează pe electroliză la temperaturi foarte ridicate: praful lunar este încălzit la aproximativ 1.600°C, apoi prin masa topită este trecut curent electric. În acest proces, ionii de oxigen se separă de ionii de metal și siliciu; oxigenul se ridică sub formă de bule de gaz și poate fi colectat, iar metalele se depun și pot fi valorificate ulterior. Pe lângă oxigen, procedura ar permite obținerea unor materii prime precum: fier, aluminiu, siliciu, care ar putea fi folosite la infrastructură sau componente electronice. În logica unei baze lunare, acest lucru ar reduce livrările de pe Pământ și ar coborî costurile de operare pe termen lung. Rolul NASA Proiectul a fost sprijinit de NASA, inclusiv prin finanțare și prin punerea la dispoziție a unor probe de praf lunar din misiuni anterioare. Tehnologia este prezentată ca parte a unui program mai amplu de utilizare a resurselor „la fața locului” (adică direct pe Lună, fără transport de pe Pământ). [...]
