Știri
Știri din categoria Știință
China mizează pe scăderea costurilor de operare ale calculatoarelor cuantice prin Hanyuan-2, un sistem de 200 de qubiți care ar consuma sub 7 kW, ceea ce l-ar putea face mai ușor de instalat și întreținut în contexte industriale, potrivit Interesting Engineering.
Hanyuan-2 este descris ca „primul calculator cuantic dual-core” și folosește o arhitectură cu două unități de procesare cuantică ce pot lucra simultan. Conform relatărilor din presa chineză citate de publicație, cele două „nuclee” ar putea împărți sarcinile de calcul și ar ajuta la identificarea și corectarea erorilor în timpul procesării, cu potențial efect asupra vitezei și fiabilității.
Spre deosebire de multe sisteme cuantice care au nevoie de temperaturi extrem de joase, apropiate de zero absolut, Hanyuan-2 este construit pe tehnologie cu atomi neutri, considerată mai eficientă energetic și mai ușor de operat. Pentru că atomii neutri nu au sarcină electrică, sistemul ar evita o parte din cerințele de răcire „extremă” asociate altor abordări (ioni, fotoni sau „atomi sintetici”), ceea ce ar putea reduce complexitatea infrastructurii.
Managerul general al CAS Cold Atom Technology, Tang Biao, a declarat că sistemul are un design integrat, de tip cabinet, și folosește un sistem relativ mic de răcire cu laser. În acest context, consumul total ar fi „mai mic de 7 kilowați”, ceea ce ar permite funcționarea în medii mai convenționale, nu exclusiv în condiții de temperatură ultra-joasă.
Hanyuan-2 a fost dezvoltat de CAS Cold Atom Technology, companie asociată Academiei Chineze de Științe și cu sediul în Wuhan. Potrivit publicației, direcția declarată este tranziția de la cercetare experimentală la utilizare practică în industrie, iar The South China Morning Post este citat în acest context.
Articolul reamintește că „scalarea” (creșterea numărului de qubiți menținând stabilitatea) rămâne una dintre cele mai dificile probleme ale domeniului. În loc să urmărească sisteme uriașe, Hanyuan-2 ar pune accent pe performanță și stabilitate într-un design mai „gestionabil”, cu 200 de qubiți. Presa de stat chineză, citată de Interesting Engineering, susține că indicatori precum durata de viață și fiabilitatea qubiților ar fi ajuns la niveluri „de clasă mondială” — o evaluare care nu este detaliată în articol prin date comparabile.
Compania ar fi început deja pași spre comercializare: modelul anterior, Hanyuan-1, ar fi obținut primele contracte în noiembrie anul trecut, atât din China, cât și din piețe externe, conform aceleiași surse. Pentru piață, semnalul important este că reducerea cerințelor de energie și răcire este prezentată ca o condiție-cheie pentru a coborî costurile de operare și a extinde utilizarea în afara laboratoarelor.
Recomandate
Misiunea China–Chile în șanțurile oceanice Atacama și Mussau a produs descoperiri care pot schimba înțelegerea vieții la mari adâncimi , după ce nava de cercetare Tansuo-1, cu submersibilul cu echipaj „Fendouzhe”, a revenit duminică la Guangzhou, potrivit Global Times , care citează China Media Group (CMG). Expediția a fost coordonată de Laboratorul de Stat pentru Știința Adâncurilor și Tehnologie Inteligentă, din cadrul Institutului de Știință și Inginerie a Adâncurilor al Academiei Chineze de Științe. Misiunea a plecat din Sanya la 6 decembrie 2025, a durat 156 de zile și a acoperit peste 40.000 km, aproximativ echivalentul unei înconjurări a Pământului pe la Ecuator, conform CMG. La bord au participat 83 de cercetători din șase țări (China, Chile, Germania, Danemarca, Canada și Spania). Cercetările au vizat teme de „frontieră” în zona hadală (cele mai adânci regiuni ale oceanelor), inclusiv biodiversitatea, ecosisteme bazate pe chemosinteză (producerea de energie biologică din reacții chimice, nu din lumină), activitatea fluidelor din adânc și mecanismele de subducție a plăcilor tectonice, potrivit aceleiași surse. Ce a făcut expediția posibilă, operațional Submersibilul cu echipaj „Fendouzhe” a efectuat 63 de scufundări, dintre care 50 la adâncimi mai mari de 6.000 de metri. Echipa a colectat un număr mare de probe biologice și geologice și imagini subacvatice de înaltă definiție, care ar urma să susțină cercetări interdisciplinare despre geologia, viața și mediul din zona hadală, conform CMG. Descoperirile cu miză științifică Potrivit CMG, expediția a dus la mai multe rezultate considerate majore: identificarea, pentru prima dată, a celui mai adânc ecosistem chemosintetic cunoscut din emisfera sudică, cu implicații pentru ipoteza unui „coridor global” al vieții chemosintetice în șanțurile oceanice; documentarea unei diversități ridicate de organisme hadale, inclusiv mai multe specii de pești melc (snailfish) și numeroase viețuitoare bentonice (de pe fundul mării), dintre care multe ar putea fi specii necunoscute anterior; descoperirea unor structuri de rupere a faliilor de pe fundul mării asociate cu cutremure istorice majore, oferind dovezi „in situ” despre felul în care seismologia modelează relieful abisal și influențează habitatele marine. În ansamblu, misiunea este prezentată ca un pas înainte pentru cercetarea fundamentală în zona hadală și ar urma să contribuie la dezvoltarea cercetărilor despre limitele vieții în adânc, ciclul carbonului în oceanul profund și circulația materialelor în interiorul Pământului, cu potențiale aplicații în studii privind resursele marine, mecanismele dezastrelor și schimbările climatice, potrivit CMG. Context: programul internațional și ce urmează Expediția China–Chile a fost una dintre misiunile emblematice ale Global Hadal Exploration Program , inclus în Deceniul ONU al Științei Oceanului pentru Dezvoltare Durabilă (2021–2030). Programul urmărește o înțelegere sistematică a celor mai adânci regiuni oceanice prin cooperare internațională, tehnologie de scufundare la mare adâncime și cercetare interdisciplinară. China intenționează să aprofundeze cooperarea internațională în știința adâncurilor, inclusiv prin observații hadale pe termen lung, studii despre viața în medii extreme, mecanisme geologice–ecologice și programe comune de formare pentru tineri cercetători, conform CMG. [...]
Declasificarea unei arhive de 162 de fișiere despre OZN-uri mută discuția din zona speculațiilor în cea a documentării oficiale , dar fără să ofere, cel puțin în cazul „OZN-ului german” din 1944, o concluzie verificată privind autenticitatea, potrivit Libertatea . Statele Unite au publicat vineri, 8 mai, o serie de documente desecretizate despre obiecte zburătoare neidentificate, cu obiectivul declarat de a crește transparența pe un subiect controversat. Arhiva reunește raportări din intervalul 1948–2026, inclusiv observații din Irak, Siria și alte locații. Ce conține arhiva și cine a furnizat materialele Prima tranșă include 162 de fișiere, dintre care: 120 de documente PDF, 28 de videoclipuri, 14 imagini. Materialele provin de la instituții precum Departamentul Apărării, FBI, NASA și Departamentul de Stat, conform articolului. Episodul din 1944: un „disc” descris într-un raport al FBI Între documentele publicate se află pagini care fac referire la un presupus aparat de zbor al Germaniei naziste, construit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, relatare atribuită de Libertatea publicației Euronews (fără ca dosarele să ofere, în sine, o validare a faptelor). Conform unui raport al FBI citat în material, un bărbat numit Paul Peyerl ar fi furnizat informații despre un dispozitiv construit în 1944 în Pădurea Neagră. Descrierea din document indică: formă de disc, diametru de aproximativ 6,4 metri, control de la distanță, mai multe motoare cu reacție montate pe exterior, o parte exterioară care „se rotea” în jurul unei cupole centrale „nemişcate”. Peyerl mai susține că a fost însărcinat să fotografieze dispozitivul în zbor și că a păstrat un negativ realizat de la o altitudine de 7.000 de metri. În arhiva desecretizată ar exista o copie xerox a negativului, precum și o imagine a dispozitivului într-un hangar, despre care acesta afirmă că a fost făcută „cu riscul vieții”. Limitarea-cheie: FBI nu își asumă concluzii Documentele subliniază explicit că FBI nu își asumă concluzii sau recomandări privind autenticitatea informațiilor despre presupusul „OZN nazist”, iar raportul notează dificultatea evaluării. „Este aproape imposibil de evaluat dacă un așa-numit OZN nazist a existat cu adevărat sau nu”, notează raportul, conform articolului. În același context, materialul amintește că Germania nazistă a dezvoltat tehnologii avansate pentru epocă, precum racheta V-2 și avionul de luptă Messerschmitt Me 262. De ce contează: presiune pentru transparență și dosare parțial redactate Arhiva include și raportări mai recente despre „fenomene aeriene neidentificate”, inclusiv un document din 2022 privind un posibil „mic UAP” (fenomen anomal neidentificat) în Irak și raportări din 2024 despre flash-uri luminoase în Siria. Totodată, sunt menționate relatări ale soldaților americani din Emiratele Arabe Unite și Grecia, însă multe fișiere sunt redactate parțial pentru protejarea identităților și a locațiilor. Pe fondul acestor publicări, membri ai Congresului SUA cer o transparență mai mare și eliberarea completă a documentelor, pentru a înțelege mai bine natura fenomenelor raportate. [...]
Accesul strict controlat la Peștera Chauvet arată cum conservarea poate dicta „modelul de vizitare” și investițiile turistice în jurul unui sit, prin soluții alternative precum replicile, potrivit Antena 3 . Peștera din sudul Franței, parte din patrimoniul mondial UNESCO , a rămas izolată natural timp de aproximativ 20.000 de ani, iar interiorul a păstrat opere de artă rupestră într-o stare excepțională. Peștera Chauvet-Pont d’Arc a fost descoperită în 1994 și conține unele dintre cele mai vechi desene cunoscute, datate între 30.000 și 32.000 de ani. În total, peste 1.000 de desene acoperă pereții, alături de resturi de animale și urme de pași umani. Situl se întinde pe aproximativ 8.500 de metri pătrați și oferă o „capsulă a timpului” a vieții și expresiei artistice din perioada aurignaciană. De ce nu poate fi deschisă publicului Conservarea este legată direct de modul în care peștera a fost „sigilată”: o prăbușire de roci, produsă în urmă cu circa 20.000 de ani, a blocat intrarea și a menținut condiții stabile în interior, protejând desenele de degradare. UNESCO a transmis, potrivit relatării citate, că această sigilare naturală a contribuit la păstrarea peșterii într-o „stare intactă”, fără intervenții umane ulterioare. În consecință, situl este închis publicului, iar accesul este permis doar unui număr redus de cercetători, sub monitorizare strictă, tocmai pentru a nu altera echilibrul care a făcut posibilă conservarea. Replica, soluția operațională pentru vizitare Pentru a permite totuși explorarea fără a pune în pericol originalul, a fost creată o replică la scară reală, Espace de Restitution de la Grotte Chauvet. Modelul este unul cunoscut în administrarea patrimoniului fragil: protecția sitului autentic rămâne prioritară, iar „experiența” pentru public este mutată într-un spațiu controlat. Ce au găsit cercetătorii în interior Potrivit Centrului Național de Cercetări Științifice (CNRS) din Franța, descoperirea peșterii Chauvet „a reprezentat o revoluție pe mai multe niveluri”, iar analiza artei rupestre indică picturi foarte detaliate, datate de acum peste 36.000 de ani, conform materialului. Majoritatea desenelor reprezintă animale — mamuți, lei de peșteră, rinoceri, bizoni și zimbi — multe dintre ele specii periculoase, redate cu precizie. Descrierile sitului menționează tehnici precum umbrirea, gravarea și stratificarea, iar unele figuri creează impresia de mișcare prin linii repetate și compoziție. Rămâne însă o necunoscută importantă, așa cum notează materialul: identitatea celor care au realizat desenele nu este stabilită. [...]
O echipă de cercetători a identificat un set comun de gene care ar putea deschide o nouă direcție pentru terapii de regenerare , după ce a comparat mecanismele de refacere a țesuturilor la axolotl, peștele-zebră și șoarece, potrivit Science Daily . Miza practică este dezvoltarea unor intervenții care să depășească protezele și să apropie medicina de refacerea funcției naturale, deși autorii subliniază că rezultatele sunt încă într-o fază timpurie. Studiul, publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences , indică faptul că un grup de gene numite „SP” ar putea avea un rol central în regenerare, fiind activate în țesutul epidermic (piele) aflat în refacere la toate cele trei specii analizate. În mod specific, cercetătorii au observat activarea a două gene, SP6 și SP8, și au investigat apoi contribuția lor la proces. De ce contează: presiunea medicală și limita protezelor La nivel global au loc peste 1 milion de amputări anual, din cauze precum boala vasculară asociată diabetului, traumatisme, infecții și cancer, conform statisticilor Global Burden of Disease citate în material. Cercetătorii se așteaptă ca numărul să crească odată cu îmbătrânirea populației și extinderea diabetului, ceea ce amplifică interesul pentru soluții care să refacă mișcarea, senzația și funcția, nu doar să înlocuiască mecanic un membru. Ce au găsit în comparația între specii Echipa a ales trei modele biologice cu capacități diferite de regenerare: Axolotl (salamandra mexicană) : poate regenera membre întregi și alte țesuturi (inclusiv coadă și părți din organe). Peștele-zebră : poate regenera repetat înotătoarea caudală și poate repara mai multe organe și țesuturi. Șoarecele : ca mamifer, este relevant pentru comparația cu omul; poate regenera vârfurile degetelor, iar la oameni regenerarea vârfului degetului este uneori posibilă dacă patul unghial rămâne intact. În toate cele trei cazuri, epidermul aflat în regenerare a activat SP6 și SP8, sugerând existența unor „programe genetice” comune, în ciuda diferențelor mari dintre organisme. Testul cheie: editare genetică și o terapie virală la șoareci Cercetătorii au arătat că SP8 este deosebit de importantă pentru regenerarea membrelor la salamandre . Folosind CRISPR (o tehnologie de editare genetică), echipa a eliminat SP8 din genomul axolotlului, iar animalele nu au mai putut regenera corect oasele membrelor. Probleme similare au fost observate la șoareci atunci când SP6 și SP8 lipseau din degetele aflate în regenerare. Pornind de aici, laboratorul coordonat de chirurgul plastician David A. Brown (Duke University) a proiectat o terapie genică virală bazată pe un „amplificator” (enhancer) de regenerare identificat anterior la peștele-zebră. Terapia a livrat o moleculă de semnalizare numită FGF8 , care este în mod normal activată de SP8. În experimentele pe șoareci, tratamentul a încurajat refacerea osului în degete afectate și a restabilit parțial unele capacități regenerative pierdute în absența genelor SP. Ce urmează și care sunt limitele Autorii avertizează că rezultatele sunt încă la început și că va fi nevoie de mult mai multe studii înainte ca observațiile la șoareci să poată fi traduse în terapii pentru oameni. Ideea de lucru este că, deși membrele umane nu se regenerează natural precum cele ale salamandrelor, viitoare tratamente ar putea imita o parte din mecanismele biologice controlate de genele SP. Proiectul a reunit trei laboratoare, cu Josh Currie (Wake Forest University) ca unul dintre coordonatori, alături de David A. Brown (Duke University) și Kenneth D. Poss (University of Wisconsin–Madison), iar echipa indică această colaborare între modele biologice diferite drept un element esențial pentru progresul în medicina regenerativă. [...]
Testele pentru modulul lunar „Endurance” devin un punct critic în calendarul Artemis , în condițiile în care Blue Origin trebuie să bifeze rapid calificări tehnice înainte de o încercare de aselenizare fără echipaj „mai târziu în acest an”, iar lansatorul New Glenn este încă ținut la sol de o investigație FAA, potrivit Space . Vehiculul, numit „Endurance”, este modulul de test Blue Moon MK1 (fără echipaj), conceput să deschidă drumul pentru varianta mai avansată MK2, care ar urma să poată transporta astronauți pe suprafața Lunii. Blue Moon este unul dintre cele două module lunare private contractate de NASA pentru programul Artemis , alături de Starship (SpaceX), iar ambele trebuie să treacă printr-o listă extinsă de teste și calificări pentru a se alinia la calendarul agenției. Ce teste a încheiat Endurance și ce urmează Endurance a finalizat recent testarea într-o cameră de vid la Johnson Space Center (Houston), apoi a fost transportat luna trecută la facilitățile Blue Origin din apropierea Kennedy Space Center (Florida). În prezent, modulul este pregătit pentru testarea compatibilității radio (radio frequency compatibility) în „Lunar Plant 1”, pentru a verifica faptul că sistemele de comunicații nu vor suferi interferențe înainte de zbor. De ce contează: calificarea pentru zbor și dependența de New Glenn NASA vizează anul 2028 pentru prima aselenizare din programul Artemis, în cadrul misiunii Artemis 4. Până la certificarea Blue Moon sau Starship pentru transportul astronauților, ambele trebuie să demonstreze, între altele, o aselenizare fără echipaj. Blue Origin speră să realizeze această etapă „mai târziu în acest an” cu Endurance. Pentru o aselenizare reușită, vehiculul trebuie să demonstreze și capabilități precum: navigație autonomă; transfer de combustibil criogenic și stocare pe termen mai lung; capacitatea de a decola de pe Lună și de a reveni pe orbită lunară. În plus, o parte din misiunea de aselenizare a lui Endurance ar include două încărcături demonstrative științifice pentru programul NASA Commercial Lunar Payload Services (CLPS), o inițiativă derulată în paralel cu Artemis, care folosește parteneriate cu industria privată pentru livrarea de instrumente și tehnologii pe Lună. Rămâne însă incert dacă Endurance poate ajunge în spațiu înainte de finalul lui 2026: depinde de rezultatele testelor care urmează și de eventuale anomalii. Un risc operațional suplimentar este că racheta New Glenn, vehiculul de lansare planificat pentru MK1, este „în prezent ținută la sol” în așteptarea unei investigații a autorității americane de aviație (FAA) privind o defecțiune a treptei a doua la cea mai recentă misiune. Context: unde este SpaceX în raport cu Blue Origin SpaceX ar putea avea un avantaj de calendar, cu 11 lansări de test „în spațiu” deja efectuate și o a 12-a așteptată „în circa o săptămână”, însă Starship nu a realizat încă o orbită completă în jurul Pământului și are de îndeplinit aceleași cerințe de calificare pentru rolul de modul lunar. Publicația notează că nu este limpede în ce măsură NASA va cere progres demonstrat de dezvoltare pentru a califica un modul lunar pentru Artemis 3. De exemplu, agenția nu a anunțat dacă astronauții vor intra în modulele lunare în orbită terestră, dacă Orion se va andoca efectiv cu acestea sau dacă va executa doar manevre de proximitate în jurul lor. [...]
La peste 50 de ani de la Apollo 17 , originea Lunii rămâne o problemă deschisă, iar miza științifică este că modelele de formare încă nu reușesc să explice de ce Luna și Pământul sunt atât de asemănătoare chimic , potrivit TVR Info , care citează o analiză Science Alert. Cercetătorii sunt, în linii mari, de acord că Luna a apărut în urma unui impact major: un corp ceresc numit Theia ar fi lovit Pământul acum aproximativ 4,51 miliarde de ani. Însă estimările privind dimensiunea lui Theia diferă semnificativ, de la un obiect de mărimea unui „proto-Mercur” până la unul cu circa jumătate din dimensiunea actuală a Pământului. Un element care complică explicația este compoziția rocilor lunare aduse de misiunile Apollo, care par foarte apropiate chimic de roci vulcanice de pe Pământ. Cele mai recente modele hidrodinamice menționate în material indică faptul că un impactor mai mare ar putea explica mai bine această asemănare, dar problema nu este considerată rezolvată. De ce nu „se leagă” simulările cu chimia rocilor Wim van Westrenen, cercetător specializat în studiul Lunii și al planetelor la Vrije Universiteit Amsterdam , spune că impactul ar fi „resetat” practic istoria Pământului, iar Luna timpurie ar fi fost o masă incandescentă de magmă, cu temperaturi de mii de grade. În acest context, una dintre întrebările dificile rămâne cât timp a trecut de la impact până la formarea mineralelor care pot fi datate, iar el admite că acest lucru este greu de determinat. În același timp, o problemă-cheie ține de faptul că simulările numerice hidrodinamice pot reproduce proprietățile fizice actuale ale sistemului Pământ–Lună, dar nu potrivesc compozițiile chimice cunoscute ale celor două corpuri. Van Westrenen spune că „simulările clasice” ar indica o Lună cu o chimie mult mai diferită decât cea observată, în condițiile în care rocile lunare sunt „mult mai asemănătoare cu cele de pe Pământ decât ar trebui să fie”. Ce arată mostrele Apollo și „oceanul” de magmă Materialul amintește că oamenii de știință continuă să extragă informații din mostrele aduse de Apollo. Un exemplu este roca Genesis, colectată în 1971 de Apollo 15 și datată la 4,46 miliarde de ani, alcătuită aproape exclusiv din plagioclaz, un mineral ușor care tinde să plutească la suprafața magmei. Van Westrenen afirmă că prezența extinsă a plagioclazului sugerează că ceea ce vedem la suprafață ar putea fi „acoperișul” unui corp gigantic și vechi de magmă. Laboratorul său recreează presiuni și temperaturi extreme pentru a simula condițiile din interiorul Lunii: încălzirea rezistivă ridică probe de câțiva milimetri cubi la peste 1.700°C, iar instalațiile pot genera presiuni de până la 250.000 de atmosfere terestre (comparativ cu o presiune maximă estimată în interiorul Lunii de circa 50.000 de atmosfere). În acest cadru experimental, echipa a studiat solidificarea unui „ocean” profund de magmă și mineralele formate în fiecare etapă; van Westrenen afirmă că întreaga Lună ar fi putut fi topită, cu aproximativ 1.700 km de magmă până în centru. Ce rămâne de explicat Paradigma descrisă în material păstrează scenariul impactului gigantic, dar tensiunea principală rămâne aceeași: în variantele clasice, o parte importantă a materialului care formează Luna ar trebui să provină din Theia, iar dacă Theia venea din altă regiune a sistemului solar, ar fi fost de așteptat o chimie diferită față de cea a Pământului. Totuși, Pământul și Luna sunt „surprinzător de asemănătoare” din punct de vedere chimic. Concluzia prezentată este că formarea Lunii nu este încă pe deplin elucidată, deși oamenii au ajuns pe suprafața ei de decenii, iar explicația finală rămâne strâns legată de înțelegerea istoriei timpurii a Pământului. [...]
