Știri
Știri din categoria Știință
Declasificarea unei arhive de 162 de fișiere despre OZN-uri mută discuția din zona speculațiilor în cea a documentării oficiale, dar fără să ofere, cel puțin în cazul „OZN-ului german” din 1944, o concluzie verificată privind autenticitatea, potrivit Libertatea.
Statele Unite au publicat vineri, 8 mai, o serie de documente desecretizate despre obiecte zburătoare neidentificate, cu obiectivul declarat de a crește transparența pe un subiect controversat. Arhiva reunește raportări din intervalul 1948–2026, inclusiv observații din Irak, Siria și alte locații.
Prima tranșă include 162 de fișiere, dintre care:
Materialele provin de la instituții precum Departamentul Apărării, FBI, NASA și Departamentul de Stat, conform articolului.
Între documentele publicate se află pagini care fac referire la un presupus aparat de zbor al Germaniei naziste, construit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, relatare atribuită de Libertatea publicației Euronews (fără ca dosarele să ofere, în sine, o validare a faptelor).
Conform unui raport al FBI citat în material, un bărbat numit Paul Peyerl ar fi furnizat informații despre un dispozitiv construit în 1944 în Pădurea Neagră. Descrierea din document indică:
Peyerl mai susține că a fost însărcinat să fotografieze dispozitivul în zbor și că a păstrat un negativ realizat de la o altitudine de 7.000 de metri. În arhiva desecretizată ar exista o copie xerox a negativului, precum și o imagine a dispozitivului într-un hangar, despre care acesta afirmă că a fost făcută „cu riscul vieții”.
Documentele subliniază explicit că FBI nu își asumă concluzii sau recomandări privind autenticitatea informațiilor despre presupusul „OZN nazist”, iar raportul notează dificultatea evaluării.
„Este aproape imposibil de evaluat dacă un așa-numit OZN nazist a existat cu adevărat sau nu”, notează raportul, conform articolului.
În același context, materialul amintește că Germania nazistă a dezvoltat tehnologii avansate pentru epocă, precum racheta V-2 și avionul de luptă Messerschmitt Me 262.
Arhiva include și raportări mai recente despre „fenomene aeriene neidentificate”, inclusiv un document din 2022 privind un posibil „mic UAP” (fenomen anomal neidentificat) în Irak și raportări din 2024 despre flash-uri luminoase în Siria. Totodată, sunt menționate relatări ale soldaților americani din Emiratele Arabe Unite și Grecia, însă multe fișiere sunt redactate parțial pentru protejarea identităților și a locațiilor.
Pe fondul acestor publicări, membri ai Congresului SUA cer o transparență mai mare și eliberarea completă a documentelor, pentru a înțelege mai bine natura fenomenelor raportate.
Recomandate
Accesul strict controlat la Peștera Chauvet arată cum conservarea poate dicta „modelul de vizitare” și investițiile turistice în jurul unui sit, prin soluții alternative precum replicile, potrivit Antena 3 . Peștera din sudul Franței, parte din patrimoniul mondial UNESCO , a rămas izolată natural timp de aproximativ 20.000 de ani, iar interiorul a păstrat opere de artă rupestră într-o stare excepțională. Peștera Chauvet-Pont d’Arc a fost descoperită în 1994 și conține unele dintre cele mai vechi desene cunoscute, datate între 30.000 și 32.000 de ani. În total, peste 1.000 de desene acoperă pereții, alături de resturi de animale și urme de pași umani. Situl se întinde pe aproximativ 8.500 de metri pătrați și oferă o „capsulă a timpului” a vieții și expresiei artistice din perioada aurignaciană. De ce nu poate fi deschisă publicului Conservarea este legată direct de modul în care peștera a fost „sigilată”: o prăbușire de roci, produsă în urmă cu circa 20.000 de ani, a blocat intrarea și a menținut condiții stabile în interior, protejând desenele de degradare. UNESCO a transmis, potrivit relatării citate, că această sigilare naturală a contribuit la păstrarea peșterii într-o „stare intactă”, fără intervenții umane ulterioare. În consecință, situl este închis publicului, iar accesul este permis doar unui număr redus de cercetători, sub monitorizare strictă, tocmai pentru a nu altera echilibrul care a făcut posibilă conservarea. Replica, soluția operațională pentru vizitare Pentru a permite totuși explorarea fără a pune în pericol originalul, a fost creată o replică la scară reală, Espace de Restitution de la Grotte Chauvet. Modelul este unul cunoscut în administrarea patrimoniului fragil: protecția sitului autentic rămâne prioritară, iar „experiența” pentru public este mutată într-un spațiu controlat. Ce au găsit cercetătorii în interior Potrivit Centrului Național de Cercetări Științifice (CNRS) din Franța, descoperirea peșterii Chauvet „a reprezentat o revoluție pe mai multe niveluri”, iar analiza artei rupestre indică picturi foarte detaliate, datate de acum peste 36.000 de ani, conform materialului. Majoritatea desenelor reprezintă animale — mamuți, lei de peșteră, rinoceri, bizoni și zimbi — multe dintre ele specii periculoase, redate cu precizie. Descrierile sitului menționează tehnici precum umbrirea, gravarea și stratificarea, iar unele figuri creează impresia de mișcare prin linii repetate și compoziție. Rămâne însă o necunoscută importantă, așa cum notează materialul: identitatea celor care au realizat desenele nu este stabilită. [...]
O echipă de cercetători a identificat un set comun de gene care ar putea deschide o nouă direcție pentru terapii de regenerare , după ce a comparat mecanismele de refacere a țesuturilor la axolotl, peștele-zebră și șoarece, potrivit Science Daily . Miza practică este dezvoltarea unor intervenții care să depășească protezele și să apropie medicina de refacerea funcției naturale, deși autorii subliniază că rezultatele sunt încă într-o fază timpurie. Studiul, publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences , indică faptul că un grup de gene numite „SP” ar putea avea un rol central în regenerare, fiind activate în țesutul epidermic (piele) aflat în refacere la toate cele trei specii analizate. În mod specific, cercetătorii au observat activarea a două gene, SP6 și SP8, și au investigat apoi contribuția lor la proces. De ce contează: presiunea medicală și limita protezelor La nivel global au loc peste 1 milion de amputări anual, din cauze precum boala vasculară asociată diabetului, traumatisme, infecții și cancer, conform statisticilor Global Burden of Disease citate în material. Cercetătorii se așteaptă ca numărul să crească odată cu îmbătrânirea populației și extinderea diabetului, ceea ce amplifică interesul pentru soluții care să refacă mișcarea, senzația și funcția, nu doar să înlocuiască mecanic un membru. Ce au găsit în comparația între specii Echipa a ales trei modele biologice cu capacități diferite de regenerare: Axolotl (salamandra mexicană) : poate regenera membre întregi și alte țesuturi (inclusiv coadă și părți din organe). Peștele-zebră : poate regenera repetat înotătoarea caudală și poate repara mai multe organe și țesuturi. Șoarecele : ca mamifer, este relevant pentru comparația cu omul; poate regenera vârfurile degetelor, iar la oameni regenerarea vârfului degetului este uneori posibilă dacă patul unghial rămâne intact. În toate cele trei cazuri, epidermul aflat în regenerare a activat SP6 și SP8, sugerând existența unor „programe genetice” comune, în ciuda diferențelor mari dintre organisme. Testul cheie: editare genetică și o terapie virală la șoareci Cercetătorii au arătat că SP8 este deosebit de importantă pentru regenerarea membrelor la salamandre . Folosind CRISPR (o tehnologie de editare genetică), echipa a eliminat SP8 din genomul axolotlului, iar animalele nu au mai putut regenera corect oasele membrelor. Probleme similare au fost observate la șoareci atunci când SP6 și SP8 lipseau din degetele aflate în regenerare. Pornind de aici, laboratorul coordonat de chirurgul plastician David A. Brown (Duke University) a proiectat o terapie genică virală bazată pe un „amplificator” (enhancer) de regenerare identificat anterior la peștele-zebră. Terapia a livrat o moleculă de semnalizare numită FGF8 , care este în mod normal activată de SP8. În experimentele pe șoareci, tratamentul a încurajat refacerea osului în degete afectate și a restabilit parțial unele capacități regenerative pierdute în absența genelor SP. Ce urmează și care sunt limitele Autorii avertizează că rezultatele sunt încă la început și că va fi nevoie de mult mai multe studii înainte ca observațiile la șoareci să poată fi traduse în terapii pentru oameni. Ideea de lucru este că, deși membrele umane nu se regenerează natural precum cele ale salamandrelor, viitoare tratamente ar putea imita o parte din mecanismele biologice controlate de genele SP. Proiectul a reunit trei laboratoare, cu Josh Currie (Wake Forest University) ca unul dintre coordonatori, alături de David A. Brown (Duke University) și Kenneth D. Poss (University of Wisconsin–Madison), iar echipa indică această colaborare între modele biologice diferite drept un element esențial pentru progresul în medicina regenerativă. [...]
Testele pentru modulul lunar „Endurance” devin un punct critic în calendarul Artemis , în condițiile în care Blue Origin trebuie să bifeze rapid calificări tehnice înainte de o încercare de aselenizare fără echipaj „mai târziu în acest an”, iar lansatorul New Glenn este încă ținut la sol de o investigație FAA, potrivit Space . Vehiculul, numit „Endurance”, este modulul de test Blue Moon MK1 (fără echipaj), conceput să deschidă drumul pentru varianta mai avansată MK2, care ar urma să poată transporta astronauți pe suprafața Lunii. Blue Moon este unul dintre cele două module lunare private contractate de NASA pentru programul Artemis , alături de Starship (SpaceX), iar ambele trebuie să treacă printr-o listă extinsă de teste și calificări pentru a se alinia la calendarul agenției. Ce teste a încheiat Endurance și ce urmează Endurance a finalizat recent testarea într-o cameră de vid la Johnson Space Center (Houston), apoi a fost transportat luna trecută la facilitățile Blue Origin din apropierea Kennedy Space Center (Florida). În prezent, modulul este pregătit pentru testarea compatibilității radio (radio frequency compatibility) în „Lunar Plant 1”, pentru a verifica faptul că sistemele de comunicații nu vor suferi interferențe înainte de zbor. De ce contează: calificarea pentru zbor și dependența de New Glenn NASA vizează anul 2028 pentru prima aselenizare din programul Artemis, în cadrul misiunii Artemis 4. Până la certificarea Blue Moon sau Starship pentru transportul astronauților, ambele trebuie să demonstreze, între altele, o aselenizare fără echipaj. Blue Origin speră să realizeze această etapă „mai târziu în acest an” cu Endurance. Pentru o aselenizare reușită, vehiculul trebuie să demonstreze și capabilități precum: navigație autonomă; transfer de combustibil criogenic și stocare pe termen mai lung; capacitatea de a decola de pe Lună și de a reveni pe orbită lunară. În plus, o parte din misiunea de aselenizare a lui Endurance ar include două încărcături demonstrative științifice pentru programul NASA Commercial Lunar Payload Services (CLPS), o inițiativă derulată în paralel cu Artemis, care folosește parteneriate cu industria privată pentru livrarea de instrumente și tehnologii pe Lună. Rămâne însă incert dacă Endurance poate ajunge în spațiu înainte de finalul lui 2026: depinde de rezultatele testelor care urmează și de eventuale anomalii. Un risc operațional suplimentar este că racheta New Glenn, vehiculul de lansare planificat pentru MK1, este „în prezent ținută la sol” în așteptarea unei investigații a autorității americane de aviație (FAA) privind o defecțiune a treptei a doua la cea mai recentă misiune. Context: unde este SpaceX în raport cu Blue Origin SpaceX ar putea avea un avantaj de calendar, cu 11 lansări de test „în spațiu” deja efectuate și o a 12-a așteptată „în circa o săptămână”, însă Starship nu a realizat încă o orbită completă în jurul Pământului și are de îndeplinit aceleași cerințe de calificare pentru rolul de modul lunar. Publicația notează că nu este limpede în ce măsură NASA va cere progres demonstrat de dezvoltare pentru a califica un modul lunar pentru Artemis 3. De exemplu, agenția nu a anunțat dacă astronauții vor intra în modulele lunare în orbită terestră, dacă Orion se va andoca efectiv cu acestea sau dacă va executa doar manevre de proximitate în jurul lor. [...]
La peste 50 de ani de la Apollo 17 , originea Lunii rămâne o problemă deschisă, iar miza științifică este că modelele de formare încă nu reușesc să explice de ce Luna și Pământul sunt atât de asemănătoare chimic , potrivit TVR Info , care citează o analiză Science Alert. Cercetătorii sunt, în linii mari, de acord că Luna a apărut în urma unui impact major: un corp ceresc numit Theia ar fi lovit Pământul acum aproximativ 4,51 miliarde de ani. Însă estimările privind dimensiunea lui Theia diferă semnificativ, de la un obiect de mărimea unui „proto-Mercur” până la unul cu circa jumătate din dimensiunea actuală a Pământului. Un element care complică explicația este compoziția rocilor lunare aduse de misiunile Apollo, care par foarte apropiate chimic de roci vulcanice de pe Pământ. Cele mai recente modele hidrodinamice menționate în material indică faptul că un impactor mai mare ar putea explica mai bine această asemănare, dar problema nu este considerată rezolvată. De ce nu „se leagă” simulările cu chimia rocilor Wim van Westrenen, cercetător specializat în studiul Lunii și al planetelor la Vrije Universiteit Amsterdam , spune că impactul ar fi „resetat” practic istoria Pământului, iar Luna timpurie ar fi fost o masă incandescentă de magmă, cu temperaturi de mii de grade. În acest context, una dintre întrebările dificile rămâne cât timp a trecut de la impact până la formarea mineralelor care pot fi datate, iar el admite că acest lucru este greu de determinat. În același timp, o problemă-cheie ține de faptul că simulările numerice hidrodinamice pot reproduce proprietățile fizice actuale ale sistemului Pământ–Lună, dar nu potrivesc compozițiile chimice cunoscute ale celor două corpuri. Van Westrenen spune că „simulările clasice” ar indica o Lună cu o chimie mult mai diferită decât cea observată, în condițiile în care rocile lunare sunt „mult mai asemănătoare cu cele de pe Pământ decât ar trebui să fie”. Ce arată mostrele Apollo și „oceanul” de magmă Materialul amintește că oamenii de știință continuă să extragă informații din mostrele aduse de Apollo. Un exemplu este roca Genesis, colectată în 1971 de Apollo 15 și datată la 4,46 miliarde de ani, alcătuită aproape exclusiv din plagioclaz, un mineral ușor care tinde să plutească la suprafața magmei. Van Westrenen afirmă că prezența extinsă a plagioclazului sugerează că ceea ce vedem la suprafață ar putea fi „acoperișul” unui corp gigantic și vechi de magmă. Laboratorul său recreează presiuni și temperaturi extreme pentru a simula condițiile din interiorul Lunii: încălzirea rezistivă ridică probe de câțiva milimetri cubi la peste 1.700°C, iar instalațiile pot genera presiuni de până la 250.000 de atmosfere terestre (comparativ cu o presiune maximă estimată în interiorul Lunii de circa 50.000 de atmosfere). În acest cadru experimental, echipa a studiat solidificarea unui „ocean” profund de magmă și mineralele formate în fiecare etapă; van Westrenen afirmă că întreaga Lună ar fi putut fi topită, cu aproximativ 1.700 km de magmă până în centru. Ce rămâne de explicat Paradigma descrisă în material păstrează scenariul impactului gigantic, dar tensiunea principală rămâne aceeași: în variantele clasice, o parte importantă a materialului care formează Luna ar trebui să provină din Theia, iar dacă Theia venea din altă regiune a sistemului solar, ar fi fost de așteptat o chimie diferită față de cea a Pământului. Totuși, Pământul și Luna sunt „surprinzător de asemănătoare” din punct de vedere chimic. Concluzia prezentată este că formarea Lunii nu este încă pe deplin elucidată, deși oamenii au ajuns pe suprafața ei de decenii, iar explicația finală rămâne strâns legată de înțelegerea istoriei timpurii a Pământului. [...]
Testele extreme făcute în instalațiile NASA reduc riscul tehnologic pentru viitoarele aselenizări din programul Artemis , după ce modulul lunar MK1 al Blue Origin (Endurance) a trecut prin simulări de vid și variații mari de temperatură pe Pământ, potrivit Science Daily . Vehiculul, un modul cargo fără echipaj, este gândit ca demonstrație comercială pentru a valida tehnologii-cheie necesare misiunilor lunare viitoare și pentru a consolida capacitățile Human Landing System (sistemul de aselenizare cu echipaj) din cadrul programului Artemis al NASA. Testarea a fost derulată de Blue Origin printr-un „Space Act Agreement” rambursabil cu NASA, adică un acord prin care compania plătește pentru acces la facilități și expertiză ale agenției, accelerând dezvoltarea fără ca NASA să preia integral costurile. Ce tehnologii a urmărit să valideze MK1 Conform informațiilor, Endurance este construit pentru a testa funcții esențiale pentru operarea pe suprafața Lunii, inclusiv: aselenizare de precizie; propulsie criogenică (folosirea combustibililor la temperaturi foarte joase); ghidaj, navigație și control autonome. În paralel, modulul ar urma să livreze anul acesta două încărcături (payloads) NASA în regiunea Polului Sud lunar, prin inițiativa CLPS (Commercial Lunar Payload Services), programul prin care NASA contractează companii americane pentru transportul de experimente și demonstrații tehnologice pe Lună. Miza operațională: date pentru Artemis și pentru un modul cu echipaj Testele au fost făcute în Chamber A de la Johnson Space Center, una dintre cele mai mari camere de vid termic din lume, capabilă să simuleze aproape vidul spațiului și oscilații extreme de temperatură. În aceste condiții, inginerii au verificat comportamentul vehiculului într-un mediu apropiat de cel de zbor, inclusiv rezistența structurală și capacitatea de a gestiona stresul termic. Science Daily notează că lecțiile din proiectare, integrare și testare ar urma să fie folosite direct pentru misiuni Artemis viitoare, cu obiectivul de a readuce astronauți americani pe Lună. Cum se leagă MK1 de următorul pas: Blue Moon MK2 Programul MK1 este prezentat ca o etapă de reducere a riscurilor pentru sisteme mai mari, capabile să transporte echipaj. Un astfel de vehicul este Blue Moon Mark 2 (MK2), un modul mai avansat, proiectat să transporte astronauți între orbita lunară și suprafața Lunii, cu accent pe operarea în zona dificilă a Polului Sud. Accesul la testare în facilitățile NASA a fost posibil prin așa-numita abordare „front door”, un proces structurat prin care partenerii comerciali pot utiliza infrastructura și expertiza agenției, menținând alinierea la standarde de siguranță și cerințe de misiune, dar permițând un ritm mai rapid de inovare prin colaborare public-privat. [...]
NASA a testat la 120 kW un propulsor electric pe litiu, un prag tehnic care poate reduce masa și costurile unei misiuni cu echipaj spre Marte , potrivit Science Daily . Testul, realizat la Jet Propulsion Laboratory (JPL) din California, este prezentat ca un pas înainte pentru propulsia electrică de mare putere, cu potențial de a face mai „practică și mai eficientă” logistic o misiune de durată către Planeta Roșie. Pe 24 februarie, inginerii JPL au rulat un test major al unui motor electromagnetic experimental, la niveluri de putere mai mari decât orice test similar efectuat anterior în SUA. Propulsorul folosește vapori de metal de litiu și, în această primă rundă, a depășit capabilitățile oricărui propulsor electric utilizat în prezent pe navele NASA, iar rezultatele ar urma să ghideze experimentele următoare de rafinare și scalare. „Acesta este primul moment în Statele Unite în care un sistem de propulsie electrică a operat la niveluri de putere atât de ridicate, ajungând până la 120 kilowați”, a declarat administratorul NASA, Jared Isaacman. De ce contează: eficiență mai mare, masă de lansare mai mică Propulsia electrică este descrisă ca fiind mult mai eficientă decât rachetele chimice tradiționale, folosind cu până la 90% mai puțin combustibil (propulsant). În locul unui impuls puternic pe termen scurt, aceste sisteme oferă o împingere constantă pe perioade lungi, accelerând treptat nava la viteze foarte mari. NASA folosește deja această abordare: nava Psyche utilizează propulsoare electrice alimentate solar, care asigură tracțiune continuă și pot duce nava, în timp, la viteze de 124.000 mph (aprox. 200.000 km/h). Ce s-a testat la JPL și ce record a fost atins Motorul testat este un propulsor magnetoplasmadinamic (MPD) alimentat cu litiu, un concept cunoscut din anii 1960, dar care nu a fost folosit operațional. Spre deosebire de sistemele existente, designul folosește curenți electrici puternici și câmpuri magnetice pentru a accelera o plasmă obținută din litiu, ceea ce ar permite o tracțiune mai mare la puteri mai ridicate. În testul inițial, propulsorul a ajuns la 120 kW, de peste 25 de ori puterea motoarelor aflate pe Psyche, ceea ce îl face cel mai puternic sistem de propulsie electrică testat până acum în SUA, conform materialului. Următorul prag: sute de kilowați și funcționare de zeci de mii de ore Următoarea provocare este creșterea puterii către 500 kW–1 MW pentru fiecare propulsor, în anii următori. Pentru utilizare într-o misiune cu echipaj, inginerii trebuie să demonstreze funcționare fiabilă pe termen lung, în condiții de temperatură extremă. Science Daily notează că o misiune cu echipaj spre Marte ar putea necesita 2–4 MW putere totală, probabil prin mai multe propulsoare care să funcționeze împreună peste 23.000 de ore. De ce litiul și de ce contează sursa de energie Avantajele invocate pentru propulsoarele MPD pe litiu sunt: operare la puteri foarte mari, utilizare eficientă a propulsantului și tracțiune mai mare decât propulsia electrică actuală. Asociate cu o sursă nucleară de energie, acestea ar putea reduce masa totală necesară la lansare și ar permite încărcături utile mai grele, ceea ce ar îmbunătăți fezabilitatea și costurile misiunilor de lungă durată. Cine lucrează la proiect și cum este finanțat Dezvoltarea propulsorului este în derulare de circa 2 ani și jumătate și este condusă de JPL, în colaborare cu Princeton University și NASA Glenn Research Center. Finanțarea vine din proiectul NASA Space Nuclear Propulsion, început în 2020 pentru a avansa tehnologii necesare propulsiei electrice nucleare din clasa megawaților, program găzduit la Marshall Space Flight Center și încadrat în Space Technology Mission Directorate. [...]
