CAT$800.54-7.44%

La peste 50 de ani de la Apollo 17, originea Lunii rămâne o problemă deschisă, iar miza științifică este că modelele de formare încă nu reușesc să explice de ce Luna și Pământul sunt atât de asemănătoare chimic, potrivit TVR Info, care citează o analiză Science Alert.

Cercetătorii sunt, în linii mari, de acord că Luna a apărut în urma unui impact major: un corp ceresc numit Theia ar fi lovit Pământul acum aproximativ 4,51 miliarde de ani. Însă estimările privind dimensiunea lui Theia diferă semnificativ, de la un obiect de mărimea unui „proto-Mercur” până la unul cu circa jumătate din dimensiunea actuală a Pământului.

Un element care complică explicația este compoziția rocilor lunare aduse de misiunile Apollo, care par foarte apropiate chimic de roci vulcanice de pe Pământ. Cele mai recente modele hidrodinamice menționate în material indică faptul că un impactor mai mare ar putea explica mai bine această asemănare, dar problema nu este considerată rezolvată.

De ce nu „se leagă” simulările cu chimia rocilor

Wim van Westrenen, cercetător specializat în studiul Lunii și al planetelor la Vrije Universiteit Amsterdam, spune că impactul ar fi „resetat” practic istoria Pământului, iar Luna timpurie ar fi fost o masă incandescentă de magmă, cu temperaturi de mii de grade. În acest context, una dintre întrebările dificile rămâne cât timp a trecut de la impact până la formarea mineralelor care pot fi datate, iar el admite că acest lucru este greu de determinat.

În același timp, o problemă-cheie ține de faptul că simulările numerice hidrodinamice pot reproduce proprietățile fizice actuale ale sistemului Pământ–Lună, dar nu potrivesc compozițiile chimice cunoscute ale celor două corpuri. Van Westrenen spune că „simulările clasice” ar indica o Lună cu o chimie mult mai diferită decât cea observată, în condițiile în care rocile lunare sunt „mult mai asemănătoare cu cele de pe Pământ decât ar trebui să fie”.

Ce arată mostrele Apollo și „oceanul” de magmă

Materialul amintește că oamenii de știință continuă să extragă informații din mostrele aduse de Apollo. Un exemplu este roca Genesis, colectată în 1971 de Apollo 15 și datată la 4,46 miliarde de ani, alcătuită aproape exclusiv din plagioclaz, un mineral ușor care tinde să plutească la suprafața magmei. Van Westrenen afirmă că prezența extinsă a plagioclazului sugerează că ceea ce vedem la suprafață ar putea fi „acoperișul” unui corp gigantic și vechi de magmă.

Laboratorul său recreează presiuni și temperaturi extreme pentru a simula condițiile din interiorul Lunii: încălzirea rezistivă ridică probe de câțiva milimetri cubi la peste 1.700°C, iar instalațiile pot genera presiuni de până la 250.000 de atmosfere terestre (comparativ cu o presiune maximă estimată în interiorul Lunii de circa 50.000 de atmosfere). În acest cadru experimental, echipa a studiat solidificarea unui „ocean” profund de magmă și mineralele formate în fiecare etapă; van Westrenen afirmă că întreaga Lună ar fi putut fi topită, cu aproximativ 1.700 km de magmă până în centru.

Ce rămâne de explicat

Paradigma descrisă în material păstrează scenariul impactului gigantic, dar tensiunea principală rămâne aceeași: în variantele clasice, o parte importantă a materialului care formează Luna ar trebui să provină din Theia, iar dacă Theia venea din altă regiune a sistemului solar, ar fi fost de așteptat o chimie diferită față de cea a Pământului. Totuși, Pământul și Luna sunt „surprinzător de asemănătoare” din punct de vedere chimic.

Concluzia prezentată este că formarea Lunii nu este încă pe deplin elucidată, deși oamenii au ajuns pe suprafața ei de decenii, iar explicația finală rămâne strâns legată de înțelegerea istoriei timpurii a Pământului.