Știri
Știri din categoria Știință
China a trimis pe orbită al nouălea lot de sateliți pentru constelația Spacesail, într-o lansare care indică accelerarea ritmului de construire a infrastructurii sale spațiale comerciale, potrivit Global Times.
Racheta purtătoare Long March-8 a decolat din centrul comercial de lansări spațiale din Hainan, în Wenchang (provincia Hainan, sudul Chinei), la ora 22:42, ora Beijingului, duminică. Ora corespunde intervalului 17 mai, ora locală, menționat în material.
Grupul de sateliți, descris ca al nouălea lot care va alcătui constelația Spacesail, a intrat „cu succes” pe orbita prestabilită, conform informațiilor atribuite agenției Xinhua și fotografiei semnate de Yang Guanyu.
Recomandate
China mută Shenzhou-23 pe rampa de lansare, un pas operațional-cheie înaintea misiunii cu echipaj , potrivit Global Times , care citează imagini CCTV. Nava spațială cu echipaj Shenzhou-23 „va fi lansată la un moment potrivit în viitorul apropiat”. Mutarea ansamblului tehnic în zona de lansare indică intrarea în faza finală de pregătiri: combinația dintre nava Shenzhou-23 și racheta purtătoare Long March-2F a fost transferată către perimetrul de lansare, conform aceleiași surse. Publicația nu precizează o dată exactă pentru lansare și nici alte detalii despre echipaj sau obiectivele misiunii, menționând doar că fereastra de lansare va fi stabilită „în viitorul apropiat”. [...]
Livrarea a aproape 7 tone de consumabile la Tiangong consolidează ritmul operațional al Chinei în zborurile cu echipaj. Potrivit Space , cargoșierul robotic Tianzhou 10 a ajuns la stația spațială Tiangong cu o încărcătură de circa 6,9 tone, într-o misiune care include combustibil, experimente științifice și un nou costum pentru ieșiri în spațiu. Tianzhou 10 a fost lansat la bordul unei rachete Long March 7 de la centrul Wenchang, pe insula Hainan, duminică, 10 mai, la ora 20:14 EDT (luni, 11 mai, ora 03:14 în România). Televiziunea de stat CCTV a indicat că transportul a inclus peste 220 de articole. Ce conține transportul și de ce contează pentru operarea stației Încărcătura livrată acoperă nevoi critice pentru funcționarea stației și pentru activitatea echipajului: aproximativ 280 kg de experimente științifice (inclusiv în fizica fluidelor și alte domenii); 700 kg de propulsant (combustibil); ultimul dintr-un set de trei costume noi pentru activități extravehiculare (ieșiri în spațiu). Primele două costume au fost livrate anterior, în cadrul zborului cargo Tianzhou 9, lansat în iulie anul trecut. Tianzhou 9 a părăsit stația miercuri, 6 mai, pentru a face loc noului transport. Context: o flotă de cargoșipuri „consumabile” și un program în maturizare Tianzhou 10 este a 10-a navă din seria Tianzhou („Vas ceresc”). Aceste cargoșipuri sunt proiectate să fie consumabile: la finalul misiunii, ard în atmosfera Pământului. Misiunile Tianzhou au început înaintea actualei stații Tiangong: prima navă a fost lansată în aprilie 2017 și a andocat la Tiangong 2, un laborator spațial prototip. Construcția stației Tiangong a început în aprilie 2021, odată cu lansarea modulului central Tianhe, urmat de modulele Wentian (iulie 2022) și Mengtian (octombrie 2022). Tiangong găzduiește, de regulă, trei astronauți. În prezent, la bord se află Zhang Lu, Wu Fei și Zhang Hongzhang, sosiți pe 31 octombrie în misiunea Shenzhou 21. [...]
Misiunea China–Chile în șanțurile oceanice Atacama și Mussau a produs descoperiri care pot schimba înțelegerea vieții la mari adâncimi , după ce nava de cercetare Tansuo-1, cu submersibilul cu echipaj „Fendouzhe”, a revenit duminică la Guangzhou, potrivit Global Times , care citează China Media Group (CMG). Expediția a fost coordonată de Laboratorul de Stat pentru Știința Adâncurilor și Tehnologie Inteligentă, din cadrul Institutului de Știință și Inginerie a Adâncurilor al Academiei Chineze de Științe. Misiunea a plecat din Sanya la 6 decembrie 2025, a durat 156 de zile și a acoperit peste 40.000 km, aproximativ echivalentul unei înconjurări a Pământului pe la Ecuator, conform CMG. La bord au participat 83 de cercetători din șase țări (China, Chile, Germania, Danemarca, Canada și Spania). Cercetările au vizat teme de „frontieră” în zona hadală (cele mai adânci regiuni ale oceanelor), inclusiv biodiversitatea, ecosisteme bazate pe chemosinteză (producerea de energie biologică din reacții chimice, nu din lumină), activitatea fluidelor din adânc și mecanismele de subducție a plăcilor tectonice, potrivit aceleiași surse. Ce a făcut expediția posibilă, operațional Submersibilul cu echipaj „Fendouzhe” a efectuat 63 de scufundări, dintre care 50 la adâncimi mai mari de 6.000 de metri. Echipa a colectat un număr mare de probe biologice și geologice și imagini subacvatice de înaltă definiție, care ar urma să susțină cercetări interdisciplinare despre geologia, viața și mediul din zona hadală, conform CMG. Descoperirile cu miză științifică Potrivit CMG, expediția a dus la mai multe rezultate considerate majore: identificarea, pentru prima dată, a celui mai adânc ecosistem chemosintetic cunoscut din emisfera sudică, cu implicații pentru ipoteza unui „coridor global” al vieții chemosintetice în șanțurile oceanice; documentarea unei diversități ridicate de organisme hadale, inclusiv mai multe specii de pești melc (snailfish) și numeroase viețuitoare bentonice (de pe fundul mării), dintre care multe ar putea fi specii necunoscute anterior; descoperirea unor structuri de rupere a faliilor de pe fundul mării asociate cu cutremure istorice majore, oferind dovezi „in situ” despre felul în care seismologia modelează relieful abisal și influențează habitatele marine. În ansamblu, misiunea este prezentată ca un pas înainte pentru cercetarea fundamentală în zona hadală și ar urma să contribuie la dezvoltarea cercetărilor despre limitele vieții în adânc, ciclul carbonului în oceanul profund și circulația materialelor în interiorul Pământului, cu potențiale aplicații în studii privind resursele marine, mecanismele dezastrelor și schimbările climatice, potrivit CMG. Context: programul internațional și ce urmează Expediția China–Chile a fost una dintre misiunile emblematice ale Global Hadal Exploration Program , inclus în Deceniul ONU al Științei Oceanului pentru Dezvoltare Durabilă (2021–2030). Programul urmărește o înțelegere sistematică a celor mai adânci regiuni oceanice prin cooperare internațională, tehnologie de scufundare la mare adâncime și cercetare interdisciplinară. China intenționează să aprofundeze cooperarea internațională în știința adâncurilor, inclusiv prin observații hadale pe termen lung, studii despre viața în medii extreme, mecanisme geologice–ecologice și programe comune de formare pentru tineri cercetători, conform CMG. [...]
Cartografierea fină a topirii de sub platformele glaciare ar putea schimba modelele despre creșterea nivelului mării , după ce submarinul-robot autonom Ran a identificat sub gheața Antarcticii structuri care nu apar în observațiile satelitare, potrivit Antena 3 . Vehiculul a dispărut ulterior într-o misiune de extindere a măsurătorilor, iar echipa nu a mai reușit să îl recupereze. Ran a explorat timp de 27 de zile zona de sub platforma glaciară Dotson (Antarctica de Vest), într-o campanie din 2022 coordonată de Anna Wåhlin , profesoară de fizică oceanografică la Universitatea din Göteborg. Robotul a ajuns la aproximativ 18 kilometri în interiorul cavității de sub gheața flotantă și a scanat o suprafață de circa 130–140 de kilometri pătrați, cu ajutorul sonarului. Ce a găsit Ran și de ce contează pentru prognozele climatice Hărțile realizate sub gheață au arătat un relief mult mai variat decât presupun modelele simplificate de topire: terase în trepte, canale și cavități în formă de lacrimă, formate prin topire bazală (eroziunea gheții „dinspre dedesubt”, de către apă). Antena 3 notează că aceste structuri nu sunt vizibile în imaginile satelitare, ceea ce înseamnă că au rămas necunoscute până la măsurătorile directe. Diferențele dintre estul și vestul platformei Dotson au fost un punct central al misiunii: estul și centrul arată terase dispuse ca niște trepte, în timp ce vestul este mai neted, cu canale și depresiuni adâncite, asociate unei topiri mai rapide. Rolul apei calde și topirea neuniformă În jurul Antarcticii, Apa Circumpolară de Adâncime (un curent cald și sărat din Oceanul Austral) poate avansa pe platforma continentală și poate accelera topirea platformelor glaciare de dedesubt. Conform articolului, altimetria satelitară pentru Dotson indică faptul că, în canalele de topire, gheața se subțiază cu aproximativ 12 metri pe an, un ritm asociat pătrunderii apei calde. Analiza citată arată și contribuția istorică a platformei Dotson la nivelul mării: 0,5 milimetri între 1979 și 2017. La scară mai largă, datele satelitare și climatice combinate indică o contribuție de aproximativ 14 milimetri la creșterea nivelului mării din 1979 până în prezent, o parte importantă provenind din Antarctica de Vest. Fracturi „invizibile” și efectul asupra modelelor Ran a cartografiat și fracturi care străbat platforma glaciară pe toată grosimea ei, multe lărgite și netezite la bază de topire. În aceste deschideri înguste, apa se poate deplasa mai rapid și poate canaliza căldură suplimentară către pereții de gheață, ceea ce poate concentra pierderea de gheață. Miza operațională pentru cercetare este că modelele computerizate care tratează topirea „în linii mari” pot rata tocmai aceste canale și fracturi care dirijează apa caldă și accelerează degradarea locală. Integrarea acestor detalii ar putea reduce incertitudinile în predicțiile privind ritmul de pierdere a gheții în Antarctica de Vest. Dispariția vehiculului și limita datelor Ran a operat fără contact în timp real, deoarece undele radio și semnalele GPS nu pot străbate sute de metri de gheață. După 14 misiuni reușite în 2022, echipa a revenit la Dotson pentru o nouă misiune de extindere a hărților, însă vehiculul nu a mai apărut la punctul de recuperare, iar încercările de contact și căutările nu au găsit semnal sau urme. „Să vezi cum Ran dispare în adâncurile întunecate și necunoscute de sub gheață, executându-și sarcinile mai bine de 24 de ore fără nicio comunicare, este, desigur, descurajant”, a spus Wåhlin. În lipsa unei transmisii de date, cauzele rămân incerte; echipa poate doar să speculeze, de la o defecțiune mecanică la o coliziune cu creste de gheață. Totuși, setul de hărți transmis înainte de dispariție rămâne, potrivit materialului, o referință pentru glaciologi și oceanografi și o bază pentru rafinarea modelelor care estimează contribuția Antarcticii la creșterea nivelului global al mării. [...]
Geografia dictează costurile și logistica recuperării capsulelor : SUA își încheie de regulă misiunile cu „splashdown” în ocean, în timp ce capsulele rusești Soyuz aterizează pe uscat, arată o analiză BGR . Diferența nu ține de „stil” sau de moștenirea Războiului Rece, ci de accesul practic la zone de recuperare sigure și de infrastructura disponibilă. Din 1961, navele spațiale americane cu echipaj și fără echipaj folosesc parașute pentru a-și reduce viteza, iar oceanul preia șocul impactului. După amerizare, NASA și armata SUA colaborează pentru a scoate capsula și echipajul din apă și a le aduce la țărm, un tip de operațiune facilitat de ieșirea la mare și de prezența navală extinsă. De ce Rusia evită amerizarea, deși are mai multă coastă Rusia are cu aproximativ 10.000 de mile (circa 16.000 km) mai multă coastă decât SUA, însă o mare parte este la Oceanul Arctic, unde recuperarea unei capsule ar fi „periculoasă și dificilă”. În schimb, Rusia dispune de întinderi mari de teren deschis, slab populat, ceea ce face mai eficientă aterizarea pe uscat. Această realitate se vede și în infrastructură: lansările rusești au loc în principal de la cosmodromul Baikonur , aflat în Kazahstan, o locație fără ieșire la mare, iar capsulele sunt proiectate să atingă solul. Diferențe tehnice: apă ca amortizor vs. retro-rachete la contactul cu solul Pentru că apa ajută la absorbția șocului, capsulele americane pot „accepta” un impact mai dur cu suprafața, după frânarea cu parașute. În schimb, Soyuz trebuie să compenseze lipsa acestui amortizor natural: folosește retro-rachete care se aprind chiar înainte de contactul cu solul, reducând viteza de coborâre la sub 5 feet pe secundă (aprox. 1,5 m/s). Prin comparație, navele americane lovesc apa la circa 80 feet pe secundă (aprox. 24 m/s), potrivit articolului. Chiar și așa, aterizările Soyuz nu sunt descrise ca fiind „blânde”. Astronautul italian Paolo Nespoli, care a zburat pe Soyuz în 2011 (Expedition 27), a comparat impactul cu: „o coliziune frontală între un camion și o mașină mică”, în care capsula este mașina mică Cât de rar a ajuns Soyuz în apă O singură misiune rusească cu echipaj s-a încheiat prin amerizare: Soyuz 23, în 1976. Și atunci a fost un accident care „aproape i-a ucis” pe cei doi membri ai echipajului, rămași blocați într-un lac parțial înghețat timp de aproximativ nouă ore, notează BGR. În esență, alegerea între ocean și uscat nu este una „preferențială”, ci rezultatul unui calcul operațional: acces la zone de recuperare, risc acceptabil și capacitatea de a mobiliza rapid resursele necesare după reintrarea în atmosferă. [...]
NASA a dus la Mach 1,08 noul rotor pentru elicoptere marțiene, un pas operațional spre „flote” capabile de misiuni științifice , după ce testele au arătat că palele pot atinge viteze supersonice fără semne de deteriorare, potrivit Space . Ingenuity, primul elicopter care a zburat pe Marte, a demonstrat fezabilitatea zborului într-o atmosferă foarte rarefiată, depășind așteptările echipei: a efectuat 72 de zboruri în aproape trei ani, începând cu 19 aprilie 2021. Însă Ingenuity a fost un demonstrator tehnologic, nu un vehicul științific complet, iar NASA își proiectează acum următoarea generație de elicoptere pentru a transporta instrumente și a susține misiuni mai ambițioase. Teste supersonice în „Space Simulator” la JPL Echipele de la Jet Propulsion Laboratory (JPL) au montat un rotor cu trei pale într-o cameră modificată, unde palele au fost expuse și la vânt pentru a simula condițiile de zbor. Rotorul a fost accelerat treptat până când vârfurile palelor au ajuns la Mach 1,08, fără indicii de avarie, conform unei declarații JPL din 7 mai, citată de publicație. În aceeași serie de teste, inginerii au evaluat și un rotor mai lung, cu două pale, asociat conceptului de misiune „ SkyFall ”. Lungimea mai mare i-a permis să atingă viteze apropiate de cele supersonice cu mai puține rotații pe minut, iar datele obținute sunt integrate în specificațiile de proiectare ale echipei SkyFall, potrivit aceleiași declarații. De ce contează: acces la teren unde roverele ajung greu Miza acestor teste este una operațională: validarea unor configurații de rotor care să permită zborul în „medii mai solicitante”, ceea ce deschide drumul către o clasă nouă de vehicule de explorare pe Marte, capabile să transporte instrumente peste zone pe care roverele le-ar putea aborda dificil, iar orbiterele le-ar putea studia de la distanțe prea mari. În declarația citată, managerul programului Mars Exploration de la JPL, Al Chen, rezumă schimbarea de ambiție: „NASA a avut un parcurs excelent cu elicopterul marțian Ingenuity. Dar le cerem acestor aeronave de nouă generație să facă și mai mult pe Planeta Roșie.” Conceptul SkyFall este descris ca o misiune care ar urma să trimită trei elicoptere de nouă generație pe Marte în decembrie 2028, însă articolul precizează că este vorba despre un concept, nu despre o misiune confirmată. [...]
