Știri
Știri din categoria Știință
Cartografierea fină a topirii de sub platformele glaciare ar putea schimba modelele despre creșterea nivelului mării, după ce submarinul-robot autonom Ran a identificat sub gheața Antarcticii structuri care nu apar în observațiile satelitare, potrivit Antena 3. Vehiculul a dispărut ulterior într-o misiune de extindere a măsurătorilor, iar echipa nu a mai reușit să îl recupereze.
Ran a explorat timp de 27 de zile zona de sub platforma glaciară Dotson (Antarctica de Vest), într-o campanie din 2022 coordonată de Anna Wåhlin, profesoară de fizică oceanografică la Universitatea din Göteborg. Robotul a ajuns la aproximativ 18 kilometri în interiorul cavității de sub gheața flotantă și a scanat o suprafață de circa 130–140 de kilometri pătrați, cu ajutorul sonarului.
Hărțile realizate sub gheață au arătat un relief mult mai variat decât presupun modelele simplificate de topire: terase în trepte, canale și cavități în formă de lacrimă, formate prin topire bazală (eroziunea gheții „dinspre dedesubt”, de către apă). Antena 3 notează că aceste structuri nu sunt vizibile în imaginile satelitare, ceea ce înseamnă că au rămas necunoscute până la măsurătorile directe.
Diferențele dintre estul și vestul platformei Dotson au fost un punct central al misiunii: estul și centrul arată terase dispuse ca niște trepte, în timp ce vestul este mai neted, cu canale și depresiuni adâncite, asociate unei topiri mai rapide.
În jurul Antarcticii, Apa Circumpolară de Adâncime (un curent cald și sărat din Oceanul Austral) poate avansa pe platforma continentală și poate accelera topirea platformelor glaciare de dedesubt. Conform articolului, altimetria satelitară pentru Dotson indică faptul că, în canalele de topire, gheața se subțiază cu aproximativ 12 metri pe an, un ritm asociat pătrunderii apei calde.
Analiza citată arată și contribuția istorică a platformei Dotson la nivelul mării: 0,5 milimetri între 1979 și 2017. La scară mai largă, datele satelitare și climatice combinate indică o contribuție de aproximativ 14 milimetri la creșterea nivelului mării din 1979 până în prezent, o parte importantă provenind din Antarctica de Vest.
Ran a cartografiat și fracturi care străbat platforma glaciară pe toată grosimea ei, multe lărgite și netezite la bază de topire. În aceste deschideri înguste, apa se poate deplasa mai rapid și poate canaliza căldură suplimentară către pereții de gheață, ceea ce poate concentra pierderea de gheață.
Miza operațională pentru cercetare este că modelele computerizate care tratează topirea „în linii mari” pot rata tocmai aceste canale și fracturi care dirijează apa caldă și accelerează degradarea locală. Integrarea acestor detalii ar putea reduce incertitudinile în predicțiile privind ritmul de pierdere a gheții în Antarctica de Vest.
Ran a operat fără contact în timp real, deoarece undele radio și semnalele GPS nu pot străbate sute de metri de gheață. După 14 misiuni reușite în 2022, echipa a revenit la Dotson pentru o nouă misiune de extindere a hărților, însă vehiculul nu a mai apărut la punctul de recuperare, iar încercările de contact și căutările nu au găsit semnal sau urme.
„Să vezi cum Ran dispare în adâncurile întunecate și necunoscute de sub gheață, executându-și sarcinile mai bine de 24 de ore fără nicio comunicare, este, desigur, descurajant”, a spus Wåhlin.
În lipsa unei transmisii de date, cauzele rămân incerte; echipa poate doar să speculeze, de la o defecțiune mecanică la o coliziune cu creste de gheață. Totuși, setul de hărți transmis înainte de dispariție rămâne, potrivit materialului, o referință pentru glaciologi și oceanografi și o bază pentru rafinarea modelelor care estimează contribuția Antarcticii la creșterea nivelului global al mării.
Recomandate
China a trimis pe orbită al nouălea lot de sateliți pentru constelația Spacesail , într-o lansare care indică accelerarea ritmului de construire a infrastructurii sale spațiale comerciale, potrivit Global Times . Racheta purtătoare Long March-8 a decolat din centrul comercial de lansări spațiale din Hainan, în Wenchang (provincia Hainan, sudul Chinei), la ora 22:42, ora Beijingului, duminică. Ora corespunde intervalului 17 mai, ora locală, menționat în material. Grupul de sateliți, descris ca al nouălea lot care va alcătui constelația Spacesail, a intrat „cu succes” pe orbita prestabilită, conform informațiilor atribuite agenției Xinhua și fotografiei semnate de Yang Guanyu. [...]
Geografia dictează costurile și logistica recuperării capsulelor : SUA își încheie de regulă misiunile cu „splashdown” în ocean, în timp ce capsulele rusești Soyuz aterizează pe uscat, arată o analiză BGR . Diferența nu ține de „stil” sau de moștenirea Războiului Rece, ci de accesul practic la zone de recuperare sigure și de infrastructura disponibilă. Din 1961, navele spațiale americane cu echipaj și fără echipaj folosesc parașute pentru a-și reduce viteza, iar oceanul preia șocul impactului. După amerizare, NASA și armata SUA colaborează pentru a scoate capsula și echipajul din apă și a le aduce la țărm, un tip de operațiune facilitat de ieșirea la mare și de prezența navală extinsă. De ce Rusia evită amerizarea, deși are mai multă coastă Rusia are cu aproximativ 10.000 de mile (circa 16.000 km) mai multă coastă decât SUA, însă o mare parte este la Oceanul Arctic, unde recuperarea unei capsule ar fi „periculoasă și dificilă”. În schimb, Rusia dispune de întinderi mari de teren deschis, slab populat, ceea ce face mai eficientă aterizarea pe uscat. Această realitate se vede și în infrastructură: lansările rusești au loc în principal de la cosmodromul Baikonur , aflat în Kazahstan, o locație fără ieșire la mare, iar capsulele sunt proiectate să atingă solul. Diferențe tehnice: apă ca amortizor vs. retro-rachete la contactul cu solul Pentru că apa ajută la absorbția șocului, capsulele americane pot „accepta” un impact mai dur cu suprafața, după frânarea cu parașute. În schimb, Soyuz trebuie să compenseze lipsa acestui amortizor natural: folosește retro-rachete care se aprind chiar înainte de contactul cu solul, reducând viteza de coborâre la sub 5 feet pe secundă (aprox. 1,5 m/s). Prin comparație, navele americane lovesc apa la circa 80 feet pe secundă (aprox. 24 m/s), potrivit articolului. Chiar și așa, aterizările Soyuz nu sunt descrise ca fiind „blânde”. Astronautul italian Paolo Nespoli, care a zburat pe Soyuz în 2011 (Expedition 27), a comparat impactul cu: „o coliziune frontală între un camion și o mașină mică”, în care capsula este mașina mică Cât de rar a ajuns Soyuz în apă O singură misiune rusească cu echipaj s-a încheiat prin amerizare: Soyuz 23, în 1976. Și atunci a fost un accident care „aproape i-a ucis” pe cei doi membri ai echipajului, rămași blocați într-un lac parțial înghețat timp de aproximativ nouă ore, notează BGR. În esență, alegerea între ocean și uscat nu este una „preferențială”, ci rezultatul unui calcul operațional: acces la zone de recuperare, risc acceptabil și capacitatea de a mobiliza rapid resursele necesare după reintrarea în atmosferă. [...]
NASA a dus la Mach 1,08 noul rotor pentru elicoptere marțiene, un pas operațional spre „flote” capabile de misiuni științifice , după ce testele au arătat că palele pot atinge viteze supersonice fără semne de deteriorare, potrivit Space . Ingenuity, primul elicopter care a zburat pe Marte, a demonstrat fezabilitatea zborului într-o atmosferă foarte rarefiată, depășind așteptările echipei: a efectuat 72 de zboruri în aproape trei ani, începând cu 19 aprilie 2021. Însă Ingenuity a fost un demonstrator tehnologic, nu un vehicul științific complet, iar NASA își proiectează acum următoarea generație de elicoptere pentru a transporta instrumente și a susține misiuni mai ambițioase. Teste supersonice în „Space Simulator” la JPL Echipele de la Jet Propulsion Laboratory (JPL) au montat un rotor cu trei pale într-o cameră modificată, unde palele au fost expuse și la vânt pentru a simula condițiile de zbor. Rotorul a fost accelerat treptat până când vârfurile palelor au ajuns la Mach 1,08, fără indicii de avarie, conform unei declarații JPL din 7 mai, citată de publicație. În aceeași serie de teste, inginerii au evaluat și un rotor mai lung, cu două pale, asociat conceptului de misiune „ SkyFall ”. Lungimea mai mare i-a permis să atingă viteze apropiate de cele supersonice cu mai puține rotații pe minut, iar datele obținute sunt integrate în specificațiile de proiectare ale echipei SkyFall, potrivit aceleiași declarații. De ce contează: acces la teren unde roverele ajung greu Miza acestor teste este una operațională: validarea unor configurații de rotor care să permită zborul în „medii mai solicitante”, ceea ce deschide drumul către o clasă nouă de vehicule de explorare pe Marte, capabile să transporte instrumente peste zone pe care roverele le-ar putea aborda dificil, iar orbiterele le-ar putea studia de la distanțe prea mari. În declarația citată, managerul programului Mars Exploration de la JPL, Al Chen, rezumă schimbarea de ambiție: „NASA a avut un parcurs excelent cu elicopterul marțian Ingenuity. Dar le cerem acestor aeronave de nouă generație să facă și mai mult pe Planeta Roșie.” Conceptul SkyFall este descris ca o misiune care ar urma să trimită trei elicoptere de nouă generație pe Marte în decembrie 2028, însă articolul precizează că este vorba despre un concept, nu despre o misiune confirmată. [...]
Ritmul accelerat al lansărilor pentru megaconstelații riscă să transforme atmosfera superioară într-o „zonă de poluare” cu efect climatic disproporționat , potrivit unei analize prezentate de HDSatelit , care citează un studiu al cercetătorilor de la University College London (UCL) , publicat pe 14 mai în revista Earth’s Future . Cercetarea UCL se uită la emisiile generate între 2020 și 2022 de lansările de rachete, de corpurile de rachetă abandonate și de sateliții scoși din uz care reintră în atmosferă, apoi proiectează evoluția până în 2029 dacă trendul actual continuă. Concluzia este că megaconstelațiile au accelerat atât de mult numărul lansărilor, încât chimia straturilor superioare ale atmosferei „începe deja să se schimbe”. De ce contează: funinginea „sus” încălzește/răcește altfel decât la sol O parte importantă a lansărilor este realizată cu rachete care folosesc combustibil pe bază de kerosen, care produce carbon negru (funingine fină). Diferența, subliniază studiul, este locul: în atmosfera de la altitudini mari, circulația aerului este lentă, iar particulele pot rămâne suspendate ani întregi, fără a fi „spălate” rapid de ploi sau de amestecul obișnuit al aerului de la altitudini joase. În aceste condiții, UCL estimează că funinginea produsă de lansări are un efect climatic de aproximativ 540 de ori mai mare decât aceeași cantitate emisă la nivelul solului. Estimări până în 2029: 870 de tone/an și o pondere în creștere a megaconstelațiilor Pe baza datelor analizate, echipa UCL estimează că până în 2029 industria spațială va elibera aproximativ 870 de tone de funingine pe an în atmosfera superioară. Ca ordin de mărime, studiul compară această cantitate cu totalul funinginii emis de toate mașinile de pasageri din Regatul Unit, aproximativ 728 de tone pe an . În același timp, megaconstelațiile ar urma să ajungă să contribuie la o parte tot mai mare din impactul climatic al sectorului spațial: de la circa 35% în 2020 la 42% în 2029 , potrivit scenariului analizat. Ozonul: efect global mic în scenariu, dar cu riscuri de schimbare a trendului Studiul discută și posibile efecte asupra stratului de ozon, care filtrează o mare parte din radiația ultravioletă. În scenariul UCL, pierderea globală de ozon până în 2029 rămâne redusă, de aproximativ 0,03% pentru toate tipurile de misiuni, comparativ cu aproximativ 2% atribuite substanțelor deja reglementate prin Protocolul de la Montreal . Totuși, autorii notează că situația se poate modifica dacă viitoarele rețele vor folosi mai des lansatoare care lasă în urmă compuși cu clor, deoarece lansările pot elibera astfel de compuși, iar reintrarea sateliților și a treptelor de rachetă produce particule care accelerează reacțiile ce duc la pierderea ozonului. Ce urmează: estimări „prudente” și presiune pentru reguli și tehnologii mai curate Un mesaj central al studiului este că estimările ar putea fi prudente, deoarece ritmul real al lansărilor dintre 2023 și 2025 ar fi depășit deja previziunile inițiale. În acest context, cercetătorii nu cer oprirea sateliților de comunicații, dar indică o „fereastră” pentru reducerea efectelor negative, prin: combustibili mai curați; reguli mai clare pentru emisiile din atmosfera superioară; sateliți proiectați să rămână operaționali mai mult timp, pentru a reduce frecvența înlocuirilor și a reintrărilor. [...]
NASA a urcat la 120 kW cu un propulsor electric experimental , un prag care mută discuția despre zborul cu echipaj spre Marte din zona „posibil” în zona „scalabil, dar dificil”, potrivit HDSatelit . Testul, realizat la Jet Propulsion Laboratory (JPL) în California de Sud, vizează o tehnologie pe care agenția o vede drept componentă a viitoarelor sisteme de propulsie electrică nucleară, menite să reducă durata călătoriei și, implicit, expunerea astronauților la riscuri. De ce contează: timpul spre Marte înseamnă risc operațional mai mic NASA enumeră cinci riscuri majore ale zborului uman spre Marte: radiația spațială, izolarea și confinarea, depărtarea de Pământ, gravitația redusă și mediile închise sau ostile. În acest context, scurtarea misiunii devine un obiectiv operațional, nu doar o ambiție tehnologică: mai puțin timp înseamnă expunere mai mică la radiații și la efectele microgravitației asupra corpului și psihicului. Propulsia electrică (de tip „ionic”) nu oferă o accelerație mare la început, dar furnizează o tracțiune mică și continuă, cu un consum de propulsant cu până la 90% mai mic față de rachetele chimice clasice. Abordarea este deja folosită de NASA la sonda Psyche, bazată pe propulsie electrică solară. Ce a testat NASA: un propulsor MPD alimentat cu litiu Experimentul de la JPL a vizat un propulsor magnetoplasmadinamic (MPD) care folosește vapori de litiu metalic, curenți mari și un câmp magnetic pentru a accelera plasma. Diferența față de alte propulsoare ionice este mecanismul: nu „împinge” ioni individuali prin câmpuri electrostatice, ci accelerează plasma electromagnetic. Conceptul există din anii ’60, însă astfel de sisteme nu au fost utilizate operativ în spațiu, în principal din cauza cerințelor foarte mari de putere, greu de acoperit cu panouri solare obișnuite. De aici interesul pentru propulsia electrică nucleară, unde energia ar proveni din fisiune. Rezultatul-cheie: 120 kW, peste nivelul sistemelor operaționale Testul a avut loc pe 24 februarie 2026, în camera de vid CoMeT de la JPL, o instalație răcită cu apă, lungă de 8 metri. Inginerii au pornit propulsorul de cinci ori, iar electrodul central de tungsten a depășit 2.800°C (peste 5.000°F). Datele indică atingerea unei puteri de până la 120 kW, iar NASA precizează că este primul caz din SUA în care un sistem de propulsie electrică a funcționat la un asemenea nivel de putere. Comparativ, propulsoarele de pe Psyche — descrise ca cele mai puternice sisteme electrice operaționale ale NASA — sunt depășite de noul MPD de peste 25 de ori ca putere. În plus, NASA indică faptul că multe sisteme electrice aflate în uz funcționează, de regulă, în intervalul 1–10 kW, ceea ce pune în perspectivă saltul realizat în laborator. Ce urmează: scalare la MW și testul de anduranță Ținta declarată pentru testele viitoare este creșterea la 500 kW și apoi la 1 MW pe unitate. NASA estimează că o misiune umană spre Marte ar putea necesita 2–4 MW, ceea ce ar însemna mai multe propulsoare MPD pe aceeași navă și peste 23.000 de ore de funcționare pentru fiecare. Aici apar provocările majore, descrise în material: rezistența la temperaturi extreme, uzura electrozilor și stabilitatea pe termen lung — aspecte care, la durate de funcționare atât de mari, pot transforma defecte minore în probleme critice. În paralel, NASA are un program mai larg de propulsie nucleară spațială și menționează proiectul Space Reactor-1 Freedom , o navă interplanetară cu propulsie nucleară pe care agenția vrea s-o trimită spre Marte înainte de sfârșitul lui 2028, ca demonstrație pentru propulsia electrică nucleară în spațiul profund. [...]
Sonda NASA Psyche a folosit un „sling” gravitațional la Marte pentru a-și corecta traiectoria și a economisi combustibil în drumul spre asteroidul metalic 16 Psyche, o țintă care ar putea oferi indicii directe despre „miezul” unor planete, potrivit IT之家 . Survolul nu a avut ca scop studierea planetei Marte, ci accelerarea și ajustarea orbitei pentru a menține calendarul misiunii, cu sosire estimată în 2029. Manevra a avut loc la ora locală din 15 mai. Sonda a trecut la o distanță minimă de aproximativ 2.800 mile (circa 4.500 km) de Marte, mai aproape decât orbitele celor două mici luni marțiene, iar în momentul survolului avea o viteză de circa 12.333 mile/oră (aprox. 19.848 km/oră), conform NASA, citată de publicație. De ce contează: câștig de viteză și traseu „mai ieftin” energetic Survolul a avut două efecte operaționale esențiale pentru misiune: a crescut viteza sondei; a corectat traiectoria astfel încât să continue drumul către 16 Psyche, asteroid aflat între Marte și Jupiter. IT之家 notează că acest tip de manevră este un reper important în misiune tocmai pentru că reduce consumul de combustibil și face posibilă respectarea rutei planificate până la întâlnirea din 2029. Cum funcționează „asistența gravitațională” Publicația explică faptul că asistența gravitațională (numită și „gravitational slingshot”) nu înseamnă că sonda „primește energie din nimic”. Cheia este mișcarea planetei pe orbita sa în jurul Soarelui: sonda se apropie pe un unghi calculat și pleacă într-o direcție care îi permite să „împrumute” o cantitate infimă din energia orbitală a planetei. Transferul respectă legea a treia a lui Newton (acțiune și reacțiune), iar efectul asupra planetei este neglijabil, dar suficient pentru a schimba semnificativ parcursul sondei. Un cercetător care a lucrat la misiunea Juno a comparat metoda, într-un interviu pentru Space.com, cu o lovitură de biliard interstelar: „Este o metodă eficientă și economică, cu o concepție ingenioasă, comparabilă cu poziționarea prin ricoșeu la biliardul interstelar.” Ținta: un asteroid metalic care ar putea semăna cu un „miez” planetar 16 Psyche are un diametru de 173 mile (aprox. 280 km). O ipoteză științifică menționată în material este că ar putea reprezenta nucleul metalic expus al unei protoplanete care a fost „decojită” în urma unor coliziuni violente, acum miliarde de ani, pierzându-și crusta și mantaua. Dacă scenariul se confirmă, misiunea ar putea oferi prima observație directă a unui tip de material care, pe planete precum Pământul, rămâne inaccesibil, fiind ascuns în interior. De ce nu e suficientă propulsia proprie IT之家 arată că sonda folosește propulsie electrică solară: panourile solare transformă lumina în energie electrică, care ionizează și evacuează xenon pentru a genera împingere. Sistemul este eficient, dar produce o forță mică pe termen scurt, ceea ce face dificilă (și costisitoare) obținerea rapidă a unor corecții mari de viteză și traiectorie doar din propulsie. În acest context, publicația menționează și un studiu (publicat în octombrie anul trecut) potrivit căruia survolul de la Marte a dus la o modificare a vitezei sondei față de Soare de 2 km/s. Sonda este așteptată să ajungă la asteroidul 16 Psyche în iulie 2029, conform estimării citate în material. [...]
