Știri
Știri din categoria Știință
China își testează capacitatea de a aduce pe Pământ probe de pe un asteroid, într-o misiune care ar putea-o plasa în 2027 în clubul restrâns al țărilor care au reușit această performanță, potrivit WinFuture. Sonda Tianwen-2 a ajuns la Kamo'oalewa, un „quasi-satelit” al Pământului, și a transmis primele imagini de la mică distanță, înaintea unei tentative de prelevare de material.
Tianwen-2 a atins primul obiectiv după o călătorie de 400 de zile. Sonda a realizat imagini detaliate de la aproximativ 20 km de Kamo'oalewa, un corp ceresc care însoțește Pământul pe orbita sa în jurul Soarelui. Misiunea agenției spațiale chineze (CNSA) urmărește să lămurească din ce este alcătuit obiectul și care este originea sa.
De la lansarea de la finalul lunii mai 2025, sonda a parcurs circa un miliard de kilometri. Kamo'oalewa (cunoscut și ca 2016 HO3) are aproximativ 40 de metri în diametru, iar noile imagini îl arată ca pe un bolovan asimetric, cu muchii. Ipotezele mai vechi sugerau că ar putea fi un fragment desprins din Luna Pământului, însă analize mai recente indică o posibilă origine în centura de asteroizi.
Planul este ca Tianwen-2 să studieze asteroidul aproape un an, folosind 11 instrumente științifice, după care să încerce prelevarea de probe. Conform agenției chineze Xinhua, citată de Space.com, materialul ar urma să ajungă pe Pământ în 2027. Dacă reușește, China ar deveni a treia națiune, după Japonia și SUA, care aduce roci de pe un asteroid pentru analize de laborator.
Miza operațională este ridicată din cauza condițiilor fizice: Kamo'oalewa se rotește rapid, cu o perioadă de aproximativ 28 de minute, iar sonda cântărește circa două tone, un raport de masă nefavorabil în raport cu un corp atât de mic. Inginerii trebuie să calculeze extrem de precis apropierea și contactul, pentru a evita devierea asteroidului de pe traiectoria sa obișnuită.
Pentru recoltarea materialului sunt luate în calcul mai multe tehnici, inclusiv:
Publicația notează că mecanica necesară este complexă și, implicit, mai predispusă la erori, mai ales în condițiile unei execuții automatizate la mare distanță de Pământ.
Datele și, eventual, probele ar trebui să ajute la înțelegerea formării Sistemului Solar. În privința întrebării-cheie — dacă Kamo'oalewa este într-adevăr un fragment din Luna Pământului sau provine din regiuni mai îndepărtate — sursa precizează că un răspuns cert ar putea veni abia după analizele de laborator ale probelor, dacă acestea vor fi aduse pe Pământ.
Recomandate
Sonda New Horizons ar putea ieși din heliosferă între 2029 și 2040 , o fereastră largă care complică planificarea măsurătorilor și a transmiterii de date dintr-o zonă-cheie a spațiului profund, potrivit Gizmodo . Estimarea apare în două lucrări științifice publicate în Astrophysical Journal și Advances in Space Research , semnate de cercetători de la Southwest Research Institute (SwRI) . Miza practică este identificarea momentului în care New Horizons va întâlni „termination shock” (șocul de terminare) – primul prag major la părăsirea mediului dominat de vântul solar. De ce e greu de „programat” ieșirea din „bula” Soarelui New Horizons se îndreaptă spre marginea heliosferei, o „bulă” uriașă de plasmă modelată de vântul solar (fluxul de particule încărcate emis constant de Soare). Heliopauza și șocul de terminare nu sunt limite fixe: ele se extind și se contractă în funcție de activitatea solară. Cercetătorii explică variația prin ciclul solar de aproximativ 11 ani: la maximul solar , heliosfera tinde să se extindă ; la minimul solar , heliosfera poate contracta , pe fondul slăbirii vântului solar. Din acest motiv, echipa SwRI estimează că New Horizons ar putea întâlni șocul de terminare „cât de devreme în 2029” sau „cât de târziu în 2040”. În plus, există posibilitatea ca sonda să traverseze limita de mai multe ori, dacă heliosfera continuă să „pulseze”. Implicația operațională: pregătirea măsurătorilor și a descărcării datelor Jonathan Gasser (SwRI), autor principal al uneia dintre lucrări, spune că echipa vrea să știe când va ajunge sonda la șocul de terminare pentru a se pregăti să facă măsurători și să descarce date din regiune. „Vrem să înțelegem când va ajunge nava spațială [New Horizons] la șocul de terminare, pentru a ne pregăti să facem măsurători și să descărcăm date despre această regiune.” În practică, o fereastră de 11 ani (2029–2040) înseamnă că planificarea operațională trebuie să rămână flexibilă: instrumentele, ferestrele de observație și strategiile de transmitere a datelor trebuie ajustate pe măsură ce apar indicii noi despre poziția efectivă a graniței. Context: unde este New Horizons acum și ce a făcut până aici La final de iunie, New Horizons s-a trezit dintr-o perioadă de aproape un an de „hibernare” la circa 5,9 miliarde de mile (aprox. 9,5 miliarde km) de Pământ. Sonda intră periodic în moduri planificate de hibernare în timpul „croazierelor” lungi, pentru a conserva resurse. Lansată pe 19 ianuarie 2006, New Horizons a fost prima sondă care a vizitat Pluto (survol în iulie 2015), iar în 2019 a trecut pe lângă Arrokoth, un obiect din centura Kuiper. Ce urmează Pe măsură ce New Horizons înaintează în centura Kuiper spre spațiul interstelar, cercetătorii folosesc modele și observații pentru a rafina poziția șocului de terminare și a altor limite ale heliosferei. Heather Elliott (SwRI), coautoare, descrie studiul heliosferei ca pe un „puzzle cosmic”, cu relevanță directă pentru înțelegerea graniței dintre Sistemul Solar și mediul interstelar. [...]
Cercetătorii au demonstrat că „gândacii-cyborg” pot funcționa sub apă , o evoluție care extinde utilizarea insectelor controlate tehnologic dincolo de mediul terestru și le împinge spre aplicații operaționale precum inspecții în infrastructură și misiuni de căutare-salvare, potrivit Gizmodo . Echipa de la Nanyang Technological University (Singapore), din cadrul School of Mechanical and Aerospace Engineering, a publicat o lucrare în care descrie „echiparea” unui gândac cu un fel de costum de scufundare. Conform rezumatului lucrării, costumul combină un modul miniaturizat de generare a oxigenului cu o carcasă flexibilă, impermeabilă, pentru a asigura alimentare continuă cu oxigen și izolarea față de apă. Ce schimbă, practic: insecta poate respira sub apă În mod obișnuit, gândacii (ca majoritatea insectelor terestre) respiră prin spiracule toracice, care preiau oxigen direct din aer. Soluția descrisă în lucrare creează, în esență, o „bulă” de respirație: generatorul miniatural pompează oxigen în carcasa impermeabilă, astfel încât insecta să poată continua să respire chiar și scufundată. În testele descrise, sistemul a permis gândacului să respire sub apă „până la trei ore”, notează publicația. Probleme de design și cum au fost depășite Primele versiuni au avut limitări operaționale: montarea pe spate a generatorului de oxigen a crescut rezistența la înaintare în apă și a dus la instabilitate, inclusiv răsturnare. După ajustări, cercetătorii spun că gândacii au reușit să meargă sub apă „stabil și lin”, fără să se răstoarne. La ce ar putea fi folosiți: inspecții și căutare-salvare Autorii indică drept utilizări posibile: inspecții de țevi; „transport de obiecte”; misiuni de căutare și salvare. Concluzia lor, redată de Gizmodo , este că abordarea ar putea fi extinsă și la alte platforme de insecte-cyborg terestre, inclusiv alte specii de gândaci, lăcuste și gândaci de bălegar (beetles). Publicația nu oferă detalii despre calendarul unor aplicații comerciale sau despre un cadru de utilizare în teren, dincolo de aceste exemple din lucrare. [...]
Șase „Space Balls” aduse de valuri pe o plajă din Queensland sunt, cel mai probabil, rezervoare de combustibil dintr-o rachetă străină, iar cazul activează reguli internaționale de proprietate asupra deșeurilor spațiale , potrivit WinFuture . Zona a fost izolată inițial din cauza riscului ca obiectele să conțină substanțe toxice. Obiectele sferice au fost găsite în weekend la Forrest Beach, o mică localitate de coastă la nord de Townsville. Pompierii au intervenit în echipamente speciale și au instituit rapid un perimetru de siguranță de 50 de metri, pe fondul incertitudinilor privind pericolul pentru comunitatea locală (aprox. 2.500 de locuitori). Ce sunt „Space Balls” și de ce au fost tratate ca risc chimic Primele analize indică faptul că este vorba despre resturi provenite dintr-o lansare de rachetă din afara Australiei. Agenția spațială australiană estimează că materialul a reintrat recent în atmosferă din orbită. Astfel de recipiente sferice sub presiune, realizate de regulă din aliaje rezistente de titan, pot supraviețui reintrării fără să se dezintegreze. Conform BBC News , aceste sfere sunt folosite ca rezervoare de combustibil și ar putea conține, teoretic, urme de hidrazină — o substanță chimică volatilă și foarte inflamabilă. Din acest motiv, obiectele au fost transportate sub escortă, în containere speciale pentru materiale periculoase. Autoritățile au transmis între timp că obiectele deja recuperate nu mai reprezintă un pericol imediat, dar populația este în continuare avertizată să nu atingă eventuale fragmente suplimentare și să sune la numărul de urgență. Implicația mai puțin vizibilă: cui aparțin, legal, resturile de rachetă Odată identificat statul care a efectuat lansarea, intră în joc acordurile internaționale. Tratatul ONU privind spațiul cosmic din 1967 prevede că „națiunea lansatoare” își păstrează dreptul de proprietate asupra fragmentelor, inclusiv după căderea lor pe teritoriul altui stat. Asta înseamnă că Australia ar urma să poarte discuții diplomatice pentru a stabili dacă țara de origine solicită recuperarea rezervoarelor. Agenția spațială australiană lucrează cu parteneri internaționali pentru a stabili cu certitudine proveniența rachetei. Context: nu este un incident izolat WinFuture amintește că nu este prima dată când resturi de rachetă ajung în Australia sau în apropiere, iar dimensiunea continentului crește probabilitatea unor astfel de episoade, chiar dacă rareori în zone locuite. În 2023, un element de mari dimensiuni al unei rachete indiene a fost găsit pe o plajă din Australia de Vest, lângă Perth, iar guvernul Indiei a renunțat atunci la repatrierea materialului. Pe termen scurt, cazul din Queensland rămâne tratat ca incident de siguranță publică, cu posibilă componentă chimică; pe termen mediu, miza este identificarea exactă a lansării și aplicarea procedurilor legale privind deșeurile spațiale. [...]
Autoritățile australiene tratează ca potențial pericol chimic apariția a șase sfere metalice găsite pe o plajă din nordul statului Queensland, după ce au fost încadrate preliminar drept posibil „deșeu spațial”, relatează The Jerusalem Post . Zona a fost securizată, iar publicul a fost avertizat să nu atingă obiectele, pe fondul riscului ca acestea să conțină substanțe toxice sau inflamabile. Sferele au fost descoperite la Forrest Beach, la nord de Townsville, în weekend. Australian Space Agency (ASA) investighează originea lor, dar nu a confirmat deocamdată de unde provin și nici momentul în care ar fi ajuns în zonă. Imediat după descoperire, Queensland Fire Department a instituit un perimetru de protecție de 50 de metri și a transmis un mesaj public de prudență privind „obiectele suspecte”. În paralel, în mediul online au apărut speculații că ar putea fi rezervoare de combustibil (propulsant) ale unei rachete, ceea ce ar explica îngrijorarea legată de posibile materiale periculoase. Ce indică primele observații: posibil să nu fi „venit din spațiu” Alice Gorman, arheolog spațial și expert în „gunoi spațial” la Flinders University, a declarat pentru The Guardian că sferele nu prezintă urme de ardere, ceea ce ar sugera că „probabil nu au părăsit atmosfera”. În interpretarea ei, obiectele ar putea proveni dintr-o treaptă de rachetă (prima sau a doua) care a căzut înapoi pe Pământ, în timp ce restul treptei și-a continuat misiunea de a livra încărcătura utilă. Gorman a mai spus că astfel de obiecte pot fi găsite chiar și la ani după o lansare, ceea ce face posibil ca ele să nu aibă legătură cu vreun eveniment recent. De ce contează: riscul de substanțe toxice și pașii următori Potrivit articolului, autoritățile încearcă să se asigure că sferele pot fi manipulate în siguranță, întrucât nu este clar dacă în interior există materiale periculoase. Este menționată inclusiv hidrazina , un combustibil de rachetă „foarte toxic”, ca exemplu de substanță care ar putea reprezenta un risc. În același timp, au existat discuții dacă obiectele ar avea vreo legătură cu o misiune NASA menționată în contextul interceptării unui telescop în cădere, însă agenția nu a revendicat nicio conexiune cu incidentul. Ancheta ASA și a pompierilor rămâne în desfășurare, iar până la identificarea oficială a provenienței, autoritățile tratează cazul ca pe un incident cu potențial hazard. [...]
Reluarea cercetărilor arheologice la Castrul Roman de la Răcari începe să producă rezultate concrete , după ce specialiștii Muzeului Olteniei au identificat temelia de piatră a grânarului fortificației, o clădire-cheie pentru funcționarea garnizoanei romane, potrivit Mediafax . Descoperirea a fost comunicată public de primarul Craiovei, Lia Olguța Vasilescu, care a transmis pe Facebook că rezultatele cercetărilor scot la lumină o parte din istoria de acum aproape 1.800 de ani a zonei. Ce au găsit arheologii și de ce contează Concret, arheologii au descoperit fundația de piatră a grânarului castrului (horreum) – descris ca fiind a doua cea mai importantă clădire după comandament. În astfel de spații erau depozitate proviziile necesare unei garnizoane: cereale, alimente și nutreț pentru animale. Potrivit mesajului citat de Mediafax, urmele identificate indică faptul că un incendiu a distrus construcția, iar zidurile masive și urmele focului ar oferi indicii despre ultimele momente ale fortificației, „cel mai probabil” în contextul invaziilor gotice din secolul al III-lea . Context: un sit major, cercetări reluate și susținute local La Răcari se afla al doilea cel mai mare castru de piatră din regiune, de unde unitățile militare romane supravegheau valea Jiului. Cercetările arheologice au fost reluate în 2003 și sunt susținute de Consiliul Județean Dolj, prin Muzeul Olteniei Craiova. [...]
Descoperirea de carbon organic direct la suprafața unei roci marțiene complică interpretarea „semnelor de viață” și întărește nevoia de a aduce probe pe Pământ , potrivit Ars Technica . Roverul NASA Perseverance a detectat un tip de carbon macromolecular pe suprafața unei formațiuni din craterul Jezero , într-o zonă de la marginea unui vechi canal fluvial numit Neretva Vallis, la un sit denumit Bright Angel. Spre deosebire de descoperirile anterioare, unde carbonul organic a fost găsit în interiorul rocilor și a necesitat forare sau abraziune pentru a fi expus, de această dată semnalul a apărut „la vedere”, pe suprafață. Autoarea principală a studiului, Ashley E. Murphy (Planetary Institute, Tucson), spune că este, din câte se știe, cea mai „superficială” detecție de materie organică de până acum pe suprafața marțiană. Ce a măsurat Perseverance și unde Detecția a fost realizată cu SHERLOC, un spectrometru Raman în ultraviolet montat pe brațul robotic al roverului. Instrumentul folosește un laser în ultraviolet profund și analizează lumina reflectată la energii „deplasate”, ceea ce permite identificarea unor legături moleculare specifice. În intervalul solurilor 1180–1218, Perseverance a analizat patru ținte la Bright Angel: Steamboat Mountain – o rocă obișnuită folosită ca probă de control; Cheyava Falls , Apollo Temple și Walhalla Glades – au indicat o semnătură spectroscopică de carbon macromolecular . Semnalul identificat este așa-numita bandă grafitică (G-band) , care indică o rețea încâlcită, „înnodată” de atomi de carbon în mare parte reduși, rezistentă la degradare chimică și termică. De ce contează: semnalul seamănă cu „kerogenul”, dar originea rămâne necunoscută În limitele de precizie ale instrumentelor de pe rover, materialul detectat se potrivește aproximativ cu kerogenul terestru. Totuși, cercetătorii evită deliberat termenul: pe Pământ, kerogenul provine aproape exclusiv din materie biologică (în principal microbi fosilizați), iar folosirea lui ar sugera o sursă biogenă. În schimb, echipa folosește formularea „carbon macromolecular” tocmai pentru a reflecta incertitudinea: nu este stabilit dacă originea este biotică (legată de viață) sau abiotică (procese geologice/chimice fără viață). Ce urmează: răspunsul ar putea depinde de aducerea probelor pe Pământ Pe Terra, o cantitate mare de carbon macromolecular este adesea asociată cu procese biologice, dar în cazul lui Bright Angel nu există încă o explicație clară. Concluzia practică, potrivit autoarei studiului, este că pentru a înțelege ce este acest carbon și de unde provine ar putea fi necesară aducerea de eșantioane pe Pământ , unde analizele de laborator pot depăși limitările instrumentelor aflate pe rover. [...]
