Știri
Știri din categoria Știință

Japonia a lansat misiunea MMX, care vizează aducerea pe Pământ a unor probe de pe Phobos, un pas cu miză operațională majoră pentru cercetarea planetară și pentru cooperarea internațională în explorarea spațiului, potrivit Space.
Martian Moons eXploration (MMX), condusă de agenția spațială japoneză JAXA, a decolat pe 19 octombrie de la Tanegashima Space Center, la bordul unei rachete H3. Lansarea a avut loc la 3:41 p.m. EDT (ora României: 22:41), iar separarea navei de treapta superioară a rachetei a fost confirmată la circa 71 de minute după decolare.
Dacă va decurge conform planului, MMX ar urma să devină prima misiune care aterizează pe Phobos și aduce probe pe Pământ. Obiectivul este să ajute la rezolvarea unei întrebări vechi de decenii privind originea lui Phobos și Deimos și să ofere indicii despre formarea timpurie a Sistemului Solar.
Tranzitul interplanetar este estimat la aproximativ 10 luni, cu sosire la Marte programată pentru august 2027. Nava ar urma să petreacă aproximativ trei ani în sistemul marțian.
După intrarea pe orbită, MMX va intra într-o „orbită cvasi-satelit” în jurul lui Phobos (o traiectorie care o menține în proximitatea lunii în timp ce ambele orbitează Marte). Planul operațional include:
Plecarea spre Pământ este programată pentru noiembrie 2030, iar capsula cu probe ar urma să aterizeze în Australia în 2031, dacă misiunea își atinge etapele planificate.
MMX transportă și roverul IDEFIX, un proiect comun al agențiilor spațiale din Franța și Germania, care ar urma să fie desfășurat pe Phobos la final de 2028 sau început de 2029.
Deși JAXA conduce misiunea, MMX este descrisă ca un efort internațional, cu parteneriate între JAXA, NASA și Agenția Spațială Europeană (ESA), plus contribuții de la companii din SUA și Europa pentru echipamente științifice și de comunicații.
NASA contribuie, între altele, cu instrumentul MEGANE (un spectrometru de raze gamma și neutroni), un prelevator pneumatic construit de Honeybee Robotics și suport de comunicații prin rețeaua Deep Space Network. Agenția a investit aproximativ 87 milioane de dolari (aprox. 400 milioane lei) până la finalul misiunii, sumă care include finanțarea cercetătorilor americani implicați.
În schimb, cel puțin 15% din proba planificată de 10 grame de material de pe Phobos va fi rezervată pentru studiul NASA; materialele ar urma să fie transferate și păstrate la Johnson Space Center din Houston.
Space amintește că Rusia a mai încercat o misiune de aducere de probe de pe Phobos: Phobos-Grunt, lansată în noiembrie 2011, care nu a reușit să părăsească orbita Pământului din cauza unei probleme la rachetă și s-a prăbușit în Pacific în ianuarie 2012.
Recomandate

Japonia deschide o nouă etapă în explorarea marțiană printr-o misiune de aducere de mostre , cu implicații directe pentru viitoarele programe de explorare umană și robotică a planetei Marte, potrivit Mediafax . Ținta este Phobos, una dintre cele două luni ale lui Marte, de unde sonda MMX ar urma să aducă pe Pământ, în premieră mondială, mostre de sol. Misiunea este coordonată de Agenția Japoneză de Explorare Aerospațială (JAXA) și este prezentată ca un pas care poate furniza indicii despre formarea lunilor Phobos și Deimos, dar și despre originile vieții în sistemul solar. Informațiile sunt relatate de Associated Press , citată de Mediafax, cu link către materialul original: Associated Press . De ce contează: mostrele pot lămuri originea lui Phobos și Deimos Deși Marte a fost explorat de zeci de misiuni încă din anii 1960, sateliții săi naturali au rămas, în mare parte, insuficient studiați. O întrebare-cheie este dacă Phobos și Deimos s-au format din resturi rezultate în urma unei coliziuni cu Marte sau dacă sunt asteroizi capturați de gravitația planetei. Coordonatorul proiectului MMX, Yasuhiro Kawakatsu, descrie lunile marțiene drept o zonă încă „necucerită” a sistemului solar: „În ciuda importanței lor potențiale, lunile marțiene nu au fost niciodată investigate pe deplin. Sunt considerate cei mai importanți munți necuceriți din sistemul solar.” În același timp, cercetătorii estimează că aproximativ 0,1% din materialul colectat de pe Phobos ar putea proveni chiar de pe Marte, ceea ce ar putea aduce date indirecte și despre planeta roșie. Calendarul misiunii: sosire în 2027, întoarcere pe Pământ în 2031 Sonda MMX urmează să fie lansată cu o rachetă japoneză H-3. Conform planului prezentat, misiunea ar trebui să ajungă în apropierea planetei Marte în august 2027 și să petreacă aproximativ trei ani studiind Phobos și colectând date. Programul include și observarea celeilalte luni, Deimos. Un element operațional important este roverul Idefix, dezvoltat în comun de Franța și Germania, care ar urma să aterizeze pe Phobos și să exploreze suprafața timp de aproximativ 100 de zile, în jurul anului 2029. Ulterior, sonda japoneză ar urma să colecteze cel puțin 10 grame de sol, folosind două sisteme de prelevare dezvoltate în Japonia și Statele Unite: un dispozitiv care folosește gaz sub presiune pentru a ridica praful de la suprafață; un sistem care extrage material de la o adâncime de aproximativ doi centimetri. Probele ar urma să fie aduse pe Pământ într-o capsulă proiectată să reziste reintrării în atmosferă, cu aterizare planificată în Australia în 2031, înainte ca mostrele să fie trimise în Japonia. Provocarea majoră: gravitația extrem de redusă pe Phobos Aterizarea și colectarea probelor sunt descrise drept unele dintre cele mai dificile etape, din cauza gravitației foarte mici: aproximativ de 2.000 de ori mai redusă decât cea a Pământului. Pentru a limita riscul de ricoșare la contactul cu suprafața, modulul de explorare are patru picioare de aterizare cu sisteme de amortizare. Roverul Idefix va folosi roți adaptate gravitației reduse, se va deplasa foarte lent și va avea capacitatea de a reveni singur în poziția normală dacă se răstoarnă. Japonia are deja experiență în recuperarea de probe extraterestre: misiunile Hayabusa au adus mostre de pe asteroizi în 2010 și 2020. [...]

NASA a deschis accesul public la peste 800 GB de date științifice lunare din misiunea Artemis 2 , un set care poate accelera analiza impacturilor pe Lună și calibra observațiile viitoare, potrivit IT之家 . Arhiva a fost încărcată în Planetary Data System (PDS) și este disponibilă cercetătorilor și publicului, însă o mică parte din materialele filmate cu iPhone de echipaj nu este încă inclusă, fiind în curs de organizare. Datele publicate includ peste 11.000 de fotografii și videoclipuri la rezoluție completă, aproximativ 8,5 ore de înregistrări audio ale observațiilor științifice făcute de astronauți și adnotări scrise de mână lăsate direct pe imagini. NASA precizează că o parte dintre aceste materiale nu fusese făcută publică anterior. Setul de date documentează observațiile din timpul misiunii Artemis 2 din aprilie 2026, descrisă ca prima misiune cu echipaj care a orbitat Luna în cadrul programului Artemis. Lansarea a avut loc pe 1 aprilie, iar întoarcerea pe 10 aprilie, durata totală fiind de aproximativ nouă zile. În timpul zborului, cei patru astronauți au observat Luna pe rând prin hublourile navei Orion, cu o fereastră de observații concentrată de circa șapte ore. De ce contează: observații umane rare, utile pentru știința impacturilor NASA încadrează aceste date drept unele dintre puținele seturi moderne de „date planetare” obținute în principal prin observație directă umană, la peste o jumătate de secol după Apollo. Evaluările „din mers” ale culorii, luminozității și schimbărilor de relief pot completa atât arhivele istorice, cât și măsurătorile obținute de sonde robotice. Un element de interes din materialele publicate este observarea a cinci „fulgerări” extrem de slabe în apropierea feței îndepărtate a Lunii. Conform documentelor NASA din 7 octombrie, astronauții au văzut din Orion cinci sclipiri punctiforme și au marcat pozițiile pe imagini, în condițiile în care nava se afla la aproximativ 46.000 de mile (aprox. 74.030 km) de Lună. Echipa științifică NASA interpretează aceste sclipiri ca lumină produsă de fragmente de rocă ce au lovit suprafața lunară, într-un interval în care Luna bloca Soarele, iar mediul era mai întunecat. Dimensiunea exactă a obiectelor implicate urmează să fie stabilită prin analize ulterioare. Ce mai include pachetul și ce lipsește încă Pe lângă imagini și audio, NASA a publicat și documentație de lucru: „Raport preliminar de știință lunară Artemis 2” „Raport de operațiuni științifice lunare” „Ghidul utilizatorului pentru datele științifice lunare” NASA notează că arhiva publicată reprezintă dosare de observații științifice organizate de echipa de știință lunară și nu include toate datele de telemetrie și operare ale navei generate pe durata misiunii. Totodată, ghidul de utilizare menționează că un volum mic de materiale realizate de echipaj cu iPhone nu era încă pregătit la momentul publicării și nu a fost inclus în arhivă. Datele pot fi consultate prin Planetary Data System al NASA, unde sunt disponibile materialele și rapoartele asociate, iar agenția indică faptul că aceste rezultate sunt deja folosite ca referință pentru planificarea științifică a misiunii Artemis 3 și a etapelor următoare. [...]

NASA pregătește o misiune care să verifice dacă peșterile de lavă de pe Lună pot deveni adăposturi naturale pentru viitoare echipaje , o abordare cu impact operațional direct: ar reduce expunerea la radiații, temperaturi extreme și micrometeoriți, înainte ca o bază „clasică” să fie construită. Informațiile apar în Știrile Pro TV , care citează Agerpres și Space.com. NASA a selectat proiectul GIMLI (Geophysical Instruments for Marius Lunar Pit Investigation) pentru a identifica o peșteră suficient de mare sau un tub de lavă format în trecutul geologic al Lunii, care ar putea fi amenajat ca bază selenară în cadrul programului Artemis. Potrivit materialului, NASA vizează o viitoare bază în apropierea polului sud. De ce contează: adăpost „gata făcut” pentru misiuni mai lungi Miza practică a proiectului este folosirea cavităților naturale ca infrastructură de protecție. Conform articolului, tuburile de lavă ar putea funcționa ca un „buncăr” pentru astronauți, oferind: protecție față de temperaturile extreme de la suprafața Lunii; reducerea expunerii la radiații; protecție împotriva micrometeoriților. În acest scenariu, chiar dacă o bază lunară va include probabil structuri construite de oameni, peșterile ar putea deveni o resursă imediată, accesibilă, pentru siguranță și continuitatea operațiunilor. Ținta: Groapa Marius Hill și ipoteza unui tub de lavă subteran Locul vizat este Groapa Marius Hill, descoperită în 2009 de sonda japoneză Kaguya. Cercetătorii iau în calcul că nu este doar o cavitate la suprafață, ci ar putea fi conectată la o peșteră subterană extinsă, formată de lavă în trecutul îndepărtat. Dacă ipoteza se confirmă, proiectul ar contribui și la înțelegerea istoriei vulcanice a Lunii, prin identificarea și caracterizarea unui tub de lavă. Cum va fi investigată zona: radar, senzori seismici și gravimetru GIMLI ar urma să lucreze direct pe suprafața selenară, scanând subsolul pentru semne ale tubului de lavă. Investigația, condusă de Institutul de Științe Planetare (PSI), este finanțată prin programul NASA PRISM (Payloads and Research Investigations on the Surface of the Moon). Pentru implementare, proiectul colaborează cu Honeybee Robotics la construirea echipamentelor. Acestea ar urma să ajungă pe Lună cu un modul de aselenizare și un rover, prin programul NASA Commercial Lunar Payloads Services. Setul de instrumente menționat în articol include: radar care penetrează solul; senzori seismici; gravimetru (instrument care măsoară variații ale gravitației, utile pentru a deduce structuri subterane). Datele colectate vor fi analizate de o echipă condusă de directorul asociat al PSI, Than Putzig, iar măsurătorile ar trebui să arate dacă există un tub de lavă și, în caz afirmativ, cât de mare este. [...]

NASA a selectat trei investigații care ar putea reduce costurile și riscurile unei baze lunare , prin folosirea unor adăposturi naturale (peșteri/lava tubes) și a resurselor locale precum gheața de apă, potrivit Science Daily . Instrumentele și tehnologiile au fost alese în programul PRISM și urmează să ajungă pe Lună prin inițiativa CLPS (Commercial Lunar Payload Services), în cadrul Moon Base Program. Selecția vizează trei probleme operaționale majore pentru o prezență umană de durată: protecția habitatelor, identificarea resurselor utilizabile și înțelegerea hazardelor de mediu. În esență, NASA încearcă să obțină date „înainte de timp” pentru a decide unde amplasează viitoarele habitate și cum le proiectează, astfel încât să minimizeze riscurile pentru astronauți și echipamente. Monitorizarea hazardelor: micrometeoriți, „moonquakes” și volatili Prima investigație, Lunar Environment Monitoring Station — South Pole (LEMS-SP), va instala o stație autonomă care să urmărească pe termen extins condițiile de mediu și amenințările potențiale. Printre obiective se află: detectarea micrometeoriților, un risc mai mare decât pe Pământ, deoarece Luna nu are o atmosferă densă care să ardă majoritatea obiectelor la intrare; măsurarea abundenței de „volatili” (substanțe care se transformă ușor în gaz) din stratul extrem de subțire de gaze de la suprafață; folosirea unui seismometru de perioadă scurtă pentru a detecta vibrații și activitate seismică, inclusiv „moonquakes”. Datele ar urma să ajute inginerii să proiecteze infrastructură mai sigură și mai fiabilă pentru o bază permanentă. Investigația este condusă de dr. Mehdi Benna (University of Maryland, Baltimore County). Căutarea peșterilor: tuburi de lavă ca adăpost natural A doua investigație, GIMLI (Geophysical Instruments for Marius Lunar pit Investigation), va analiza Marius Hills Pit, o deschidere care ar putea fi conectată la un tub de lavă subteran. Miza este confirmarea existenței și dimensiunii unor spații subterane care ar putea funcționa ca adăposturi naturale. Motivul este practic: suprafața Lunii este expusă la variații mari de temperatură, radiații ionizante și impacturi frecvente ale particulelor mici. Un tub de lavă ar putea oferi temperaturi mai stabile și ecranare naturală, influențând direct atât alegerea amplasamentului viitoarelor habitate, cât și designul acestora. Investigator principal: dr. Nathaniel Putzig (Planetary Science Institute). Gheața de apă și operațiunile la sol: resurse locale și aterizări mai sigure A treia investigație, DISCO (Depth Imager with Spectral and Color Optics), urmărește să facă primele măsurători directe de la suprafața Lunii ale gheții păstrate în „micro-capcane reci” (zone foarte reci, cu puțină sau fără lumină solară directă). Identificarea locației, cantității și distribuției gheții este relevantă pentru a evalua dacă poate deveni o resursă practică. Science Daily notează și componenta operațională: DISCO va studia proprietățile fizice ale suprafeței, inclusiv efectele aterizărilor — jetul motoarelor poate împrăștia praf și material liber, cu potențial impact asupra echipamentelor și structurilor din apropiere — și stabilitatea terenului pentru deplasarea în siguranță a astronauților și vehiculelor. Investigația este condusă de dr. Ariel Deutsch (NASA Ames Research Center). De ce contează pentru programul Artemis și planurile pentru Marte NASA leagă aceste investigații de Artemis și Moon Base, cu obiectivul de a crește frecvența misiunilor lunare și de a pregăti o prezență susținută. În același timp, agenția indică faptul că rezultatele pot fi relevante și pentru obiectivul pe termen mai lung de a trimite oameni pe Marte, prin reducerea incertitudinilor legate de mediu, resurse și siguranță. „NASA Science construiește ghidul suprem de supraviețuire interplanetară… pentru a minimiza riscurile pentru astronauții noștri… pe măsură ce înființăm primul avanpost lunar al umanității în pregătirea trimiterii primilor astronauți pe Marte”, a declarat Nicky Fox, administrator asociat în cadrul Science Mission Directorate (NASA Headquarters, Washington). În arhitectura logistică, inițiativa CLPS are rolul de a transporta către Lună instrumente științifice și tehnologii în parteneriat cu companii americane, ceea ce sugerează un model operațional în care livrările comerciale devin infrastructură-cheie pentru pașii următori ai programului de bază lunară. [...]

Datele strânse de Perseverance indică existența unor sisteme hidrotermale pe Marte , un tip de mediu care pe Pământ poate susține microbi și care ridică miza științifică a craterului Jezero ca țintă pentru căutarea urmelor de viață. Potrivit WinFuture , roverul NASA a identificat în rocile din zona „Margin Unit” semnături minerale compatibile cu circulația apei fierbinți, pe lângă urme ale altor episoade de interacțiune cu apa. Ce au găsit cercetătorii: trei episoade distincte de „apă în rocă” Analiza indică faptul că apa a modificat rocile din Jezero în cel puțin trei momente separate, prin mecanisme diferite: Fază 1 (ape subterane bogate în CO₂): apa subterană ar fi reacționat cu mineralul olivină, formând minerale carbonat în fisurile rocii. Fază 2 (apă de lac): urme de compuși ai siliciului sugerează o etapă în care apa provenită dintr-un lac existent în trecut ar fi contribuit la alterarea rocilor, mai ales în zone care ar fi putut fi sub nivelul apei. Fază 3 (apă fierbinte / hidrotermal): în partea estică a „Margin Unit” au fost observate vene minerale de sulfat de calciu și fluorit , considerate indicii că apă încălzită a circulat prin roci de origine vulcanică. De ce contează: mediile hidrotermale sunt „candidați” pentru habitabilitate Relevanța principală a descoperirii este legată de potențialul biologic: pe Pământ, sistemele hidrotermale pot crea habitate pentru microorganisme. În acest context, semnăturile de apă fierbinte din Jezero sugerează că, pe lângă un posibil mediu lacustru, regiunea ar fi putut oferi mai multe tipuri de condiții favorabile vieții în trecutul îndepărtat al planetei. Context operațional: așteptări infirmate despre „țărmul” unui lac antic Perseverance investighează „Margin Unit” din 2023. Cercetătorii se așteptau inițial să găsească roci sedimentare depuse pe malul unui lac de acum miliarde de ani, însă roverul a întâlnit roci magmatice (formate din magmă răcită în subteran sau prin procese vulcanice). Tocmai aceste roci par să fi păstrat un „istoric” mai complex al interacțiunilor cu apa. Studiul s-a bazat pe măsurători realizate cu instrumentul SuperCam , care a analizat peste 185 de puncte de pe roci. Ce nu se știe încă Publicația notează că momentul exact al fiecărei faze de interacțiune cu apa nu poate fi stabilit deocamdată. Totuși, succesiunea urmelor minerale arată că zona nu a fost doar un simplu țărm de lac, ci un loc unde ape subterane, ape de suprafață și fluide fierbinți au acționat în etape diferite, lăsând un registru geologic valoros despre evoluția timpurie a lui Marte. Rezultatele sunt prezentate într-un studiu semnat de Candice Bedford și echipa sa, publicat la 21 septembrie în Nature Communications Earth & Environment : Nature Communications Earth & Environment . [...]

Un semnal luminos detectat de două ori de James Webb, dar absent din observații anterioare, pune sub semnul întrebării cât de „complet” este inventarul obiectelor din câmpurile cosmice intens studiate , potrivit Mediafax . Astronomii au găsit o linie de emisie izolată în infraroșu, într-o zonă celebră pentru densitatea de galaxii observate, fără să poată identifica sursa cu datele disponibile. Descoperirea vine din regiunea Ultra Deep Field (în constelația Fornax), un petic minuscul de cer care include aproape 10.000 de galaxii. Echipa a folosit o metodă de analiză a luminii menită să scoată la iveală obiecte îndepărtate care pot trece neobservate în imagini obișnuite, relatează Science Alert. Ce a văzut James Webb și de ce nu e ușor de explicat Cercetătorii au detectat șapte semnale: șase au putut fi asociate unor galaxii cunoscute, însă al șaptelea a rămas fără explicație. Acesta constă într-o singură linie de emisie în infraroșu apropiat, la o lungime de undă de aproximativ 1,6 micrometri. Observațiile au fost realizate în august și noiembrie 2023, la 88 de zile distanță și din unghiuri diferite, tocmai pentru a verifica dacă semnalele ar putea fi erori instrumentale. Semnalul neobișnuit a apărut în ambele serii și în toate cele patru seturi de expuneri combinate, ceea ce face mai dificilă atribuirea lui unei probleme tehnice. Context: o zonă „bătută” de Hubble, revizitată cu instrumentele Webb Regiunea este cunoscută drept Hubble Ultra Deep Field . Telescopul Hubble a urmărit-o peste 270 de ore, obținând imagini cu mii de galaxii aflate la distanțe de miliarde de ani-lumină. După lansarea James Webb, astronomii au revenit asupra aceleiași zone, folosind observațiile în infraroșu pentru a identifica obiecte foarte îndepărtate sau prea slabe pentru a fi detectate anterior. Echipa coordonată de astrofizicianul Mason Huberty (Universitatea din Minnesota) a testat o metodă prin care telescopul ar putea găsi obiecte necunoscute fără a le selecta dinainte ca ținte. Pentru asta, cercetătorii au folosit instrumentul Near-Infrared Spectrograph (NIRSpec), deschizând aproape toate obturatoarele sale minuscule și închizându-le doar pe cele corespunzătoare obiectelor din prim-plan deja cunoscute, astfel încât să analizeze lumina dintr-o zonă extinsă. De ce o singură „linie” spectrală nu ajunge Liniile de emisie apar când atomii sau moleculele eliberează energie sub formă de lumină la anumite lungimi de undă; analiza lor (spectroscopia) ajută la determinarea compoziției și proprietăților unui obiect. În acest caz, existența unei singure linii de emisie nu oferă suficiente informații pentru a stabili sigur distanța și procesul fizic care a produs semnalul. În plus, fără o măsurare sigură a „deplasării spre roșu” (efectul prin care expansiunea Universului mută lumina spre lungimi de undă mai mari), astronomii nu pot spune dacă semnalul vine dintr-o galaxie extrem de îndepărtată sau de la un obiect mai apropiat. Un element suplimentar complică interpretarea: semnalul nu a fost identificat în observații anterioare cu James Webb și Hubble. Potrivit autorilor, intensitatea ar fi trebuit să permită detectarea în imaginile James Webb din programul JADES (octombrie 2022), dacă sursa ar fi fost prezentă în aceeași stare. Diferența sugerează fie o creștere temporară a luminozității, fie un fenomen apărut ulterior. Ipotezele luate în calcul și ce nu se potrivește Cercetătorii au analizat patru explicații, fără ca vreuna să se potrivească complet cu observațiile: Galaxie din Universul timpuriu : ar putea avea dificultăți în a „trece” prin hidrogenul neutru din primele etape ale Universului, iar semnalul ar fi trebuit să apară și în observațiile JADES. Galaxie mai apropiată : ar fi de așteptat să existe și alte linii de emisie, nu doar cea de la 1,6 micrometri. Supernovă (explozia unei stele): ar fi trebuit să producă și alte semnale spectrale, care nu au fost detectate. Eveniment în care o gaură neagră dezintegrează o stea : poate genera o emisie luminoasă puternică, chiar dacă alte radiații sunt prea slabe pentru a fi observate; însă datele actuale nu permit confirmarea. Ce urmează Studiul a fost publicat în The Astrophysical Journal , iar autorii spun că sunt necesare observații suplimentare, cu instrumente capabile să măsoare spectrul la o sensibilitate mai mare, pentru a identifica eventuale linii de emisie suplimentare și a stabili distanța până la sursă. „Observațiile de urmărire sunt esențiale pentru a confirma deplasarea spre roșu și pentru a determina originea fizică a emisiei”, au scris cercetătorii în studiu. Deocamdată, semnalul nu demonstrează existența unui obiect cosmic necunoscut și nu confirmă una dintre ipoteze, dar indică faptul că inclusiv în regiuni observate intens de decenii pot apărea fenomene care cer investigații noi. [...]