Știri
Știri din categoria Știință

Cercetătorii au identificat o cale de a crește eficiența materialelor fotocatalitice, relatează Antena 3 CNN, într-un demers care ar putea accelera tehnologii capabile să transforme direct lumina soarelui în combustibili sau alte substanțe utile. Potrivit articolului, informațiile sunt preluate din Science Daily.
Miza este îmbunătățirea fotocatalizei, un proces prin care energia solară declanșează reacții chimice, cu potențial de utilizare în producerea de combustibili „curați” sau în transformarea dioxidului de carbon în compuși utili. În practică, eficiența acestor reacții depinde de cât de bine reușește materialul să folosească energia luminii, fără pierderi rapide.
Studiul se concentrează pe poliimide heptazinice, materiale din familia nitrurilor de carbon, cu structură stratificată, asemănătoare grafenului, dar cu un conținut ridicat de azot. Conform sursei, ele pot absorbi lumina vizibilă și sunt descrise ca fiind relativ ieftine, stabile și netoxice, însă până acum au avut o limitare majoră: electronii generați de lumină se recombinau rapid, iar energia se pierdea sub formă de căldură, în loc să susțină reacțiile chimice.
Cercetătorii au constatat că performanța acestor materiale poate crește semnificativ dacă în structura lor sunt introduși ioni metalici pozitivi. Rolul acestora este să ajute la separarea sarcinilor electrice, un pas esențial pentru ca reacțiile chimice să se desfășoare eficient, în loc ca energia să se disipeze.
Abordarea este importantă și prin prisma aplicabilității: îmbunătățirea separării sarcinilor este una dintre problemele recurente în materialele fotocatalitice, iar o soluție care funcționează pe o clasă de materiale stabile și accesibile poate reduce barierele pentru dezvoltări ulterioare.
Pentru că numărul combinațiilor posibile este foarte mare, echipa a folosit modele pe calculator pentru a restrânge opțiunile, analizând 53 de tipuri de ioni metalici și modul în care aceștia influențează proprietățile materialului. Articolul notează că metodele de calcul au ținut cont inclusiv de comportamentul electronilor când materialul este expus la lumină, un aspect care ar fi adesea omis în studiile obișnuite.
Rezultatele teoretice au indicat că introducerea ionilor modifică structura materialului, inclusiv distanța dintre straturi și legăturile dintre atomi, cu efect direct asupra absorbției luminii și a eficienței reacțiilor. Pentru validare, cercetătorii au realizat în laborator opt variante de materiale, fiecare cu un alt ion metalic, iar testele au confirmat predicțiile, inclusiv în producerea peroxidului de hidrogen, menționat ca substanță importantă în industrie.
Conform sursei, descoperirea ar putea grăbi dezvoltarea tehnologiilor care folosesc lumina solară pentru a produce combustibili, precum hidrogenul, sau pentru a transforma dioxidul de carbon în substanțe utile. În esență, progresul este prezentat ca un pas către proiectarea mai rapidă și mai precisă a materialelor necesare acestor aplicații.
Rămâne ca astfel de rezultate să fie extinse către sisteme și procese scalabile, dar direcția indicată de studiu sugerează că optimizarea materialelor prin modificări controlate ale structurii, ghidate de simulări, poate reduce timpul dintre cercetare și aplicații industriale.
Recomandate

Telescopul MIXS, aflat de opt ani în drum spre Mercur, a confirmat că funcționează peste așteptări , un rezultat care reduce riscul operațional înaintea intrării misiunii BepiColombo pe orbită și crește șansele ca ESA și JAXA să obțină date științifice utilizabile despre compoziția planetei. Potrivit Science Daily , instrumentul a detectat raze X de la Nebuloasa Crabului , într-un set de observații folosit ca test de calibrare după o călătorie de 10 miliarde de kilometri. MIXS (Mercury Imaging X-ray Spectrometer), construit în Regatul Unit și dezvoltat de un consorțiu european coordonat de University of Leicester, a putut „privi” direct în spațiu abia din septembrie, după separarea modulului de transfer către Mercur (MTM) de cele două orbitere științifice: Mercury Planetary Orbiter (MPO) și Mercury Magnetosphere Orbiter (MMO/Mio). Până atunci, inginerii au monitorizat instrumentul, dar fără posibilitatea unor observații astronomice directe. Testul-cheie înainte de intrarea pe orbită: calibrarea pe Nebuloasa Crabului Echipa a ales Nebuloasa Crabului, aflată la aproximativ 6.500 de ani-lumină, deoarece este o sursă puternică și predictibilă de raze X, utilă ca „etalon” pentru verificarea performanței. Campania principală de observații a avut loc pe 11–12 septembrie și a inclus 39 de ore de măsurători, timp în care nava a executat 55 de schimbări controlate de orientare pentru a colecta datele. Un rezultat important a fost rezoluția unghiulară (capacitatea de a distinge detalii fine într-o imagine). Cercetătorii au constatat că MIXS a oferit o rezoluție ușor mai bună decât la testele de laborator din 2015, când instrumentul a fost verificat ultima dată pe Pământ. Ce au verificat inginerii și ce probleme rămân deschise Miza acestor teste este simplă: după opt ani în mediul dur al spațiului, instrumentul trebuie să demonstreze că poate produce măsurători stabile și curate înainte de faza științifică la Mercur. Conform evaluărilor inițiale: nu au apărut efecte în imagini asociate cu „lumină parazită” (fotoni optici care ar intra în instrument când nu ar trebui); efectele razelor cosmice galactice au fost observate, dar sunt considerate înțelese și filtrabile în procesarea datelor; a fost identificată o auto-fluorescență atunci când Soarele iluminează optica, dar echipa nu se așteaptă ca aceasta să afecteze observațiile pe partea luminată a lui Mercur; detectorul nu prezintă semne de degradare prin radiații după opt ani în spațiu. Profesorul Emma Bunce, investigator principal pentru MIXS, a descris rezultatele drept un pas major și a subliniat că o mare parte din tehnologia instrumentului este nouă. În același timp, echipa spune că există efecte încă în studiu și că sunt așteptate proceduri de optimizare în faza de „comisionare” la Mercur, pentru reglaje fine înainte de exploatarea științifică. „În timpul observațiilor de calibrare am stabilit că MIXS, în general, funcționează excelent în spațiu… iar detectorul nu a suferit nicio deteriorare prin radiații după 8 ani în spațiu.” (Emma Bunce) De ce contează pentru misiune: MIXS trebuie să livreze harta elementelor de pe Mercur MIXS este prezentat ca primul telescop imagistic cu raze X folosit într-o misiune de științe planetare. Rolul său este să contribuie la o hartă globală a elementelor de la suprafața lui Mercur, prin detectarea razelor X fluorescente emise de roci atunci când sunt „excitate” de razele X solare. Diferite elemente chimice emit semnale caracteristice, ceea ce permite identificarea compoziției fără prelevare de probe. Instrumentul va lucra împreună cu SIXS (Solar Intensity X-ray and particle Spectrometer), care monitorizează radiația solară și particulele ce ajung la Mercur. MIXS ar urma să măsoare și raze X provenite de pe partea nocturnă a planetei, generate când particule încărcate asociate mediului magnetic lovesc suprafața, pentru a lega procesele de la sol de mediul spațial din jur. Ce urmează: intrarea pe orbită și calendarul separării orbitelor BepiColombo se pregătește să intre pe orbită în jurul lui Mercur pe 21 noiembrie, după separarea MTM începută pe 3 septembrie. MPO și Mio sunt așteptate să se separe între 9 și 10 decembrie, pentru a-și pregăti operațiunile științifice. Faza principală de știință este programată să înceapă în aprilie 2027. Pentru echipa MIXS, „prima lumină” pe Nebuloasa Crabului este, în esență, o verificare că instrumentul a supraviețuit drumului și că poate fi calibrat la standardul necesar pentru obiectivul central: măsurători credibile ale chimiei suprafeței lui Mercur. [...]

Recuperarea reușită a Starship mută presiunea pe realimentarea orbitală , un pas fără de care arhitectura NASA pentru aselenizări cu vehiculul SpaceX rămâne blocată, iar planificarea misiunilor Artemis continuă să depindă de un număr încă neclar de lansări „cisternă”, potrivit Ars Technica . Succesul recent al SpaceX de a recupera Starship după zbor (inclusiv „prinderea” la turnul de lansare) este văzut de NASA ca un prag important, pentru că deschide perspectiva unei cadențe mai mari de lansări și, mai ales, a unei demonstrații de realimentare pe orbită, întârziată, pe care compania ar urma să o facă anul viitor. Pentru SpaceX, reutilizarea rapidă ar accelera și desfășurarea noii generații de sateliți Starlink, dar pentru NASA miza este dezvoltarea versiunii de „spațiu profund” a Starship, destinată transportului astronauților pe suprafața Lunii. Realimentarea pe orbită rămâne „veriga” critică Demonstrația de transfer de combustibil a alunecat cu doi ani față de finalul lui 2024, pe fondul problemelor tehnice ale vehiculului. Acum, NASA se așteaptă ca în primul trimestru al anului viitor SpaceX să lanseze două Starship-uri, unul din Florida și unul din Texas, să le andocheze pe orbită joasă și să transfere o cantitate „semnificativă” de combustibil, după cum a declarat pentru publicație Steve Creech , managerul programului Human Landing System (HLS) din NASA. Testul ar fi prima transferare în spațiu a unei cantități importante de combustibili criogenici (metan și oxigen lichid) între două vehicule, iar rezultatele ar trebui să arate cât combustibil se pierde prin evaporare („boil-off”) în timpul operațiunii. De aici derivă și una dintre cele mai mari necunoscute operaționale: câte zboruri de realimentare vor fi necesare pentru a încărca suficient Starship-ul lunar. Estimările menționate în articol variază puternic: 6–8 zboruri de realimentare – interval invocat de Elon Musk, sub ipoteza unor îmbunătățiri viitoare ale vehiculului; 20 de lansări de realimentare – o cifră de planificare mai conservatoare folosită de NASA. În prezent, versiunea Starship V3 este descrisă ca fiind încă „departe” de capacitatea de 100 de tone metrice pe orbită joasă, iar primele misiuni lunare Artemis ar urma să folosească tocmai această versiune, potrivit lui Creech. Artemis III devine misiune de test în orbită joasă, iar aselenizarea se mută la Artemis IV NASA a modificat în acest an planul pentru Artemis III, transformând-o dintr-o misiune lunară într-una pe orbită joasă a Pământului. Consecința directă: prima aselenizare cu echipaj din programul Artemis este împinsă la Artemis IV , țintită „înainte de finalul lui 2028”. În noul profil pentru Artemis III, echipajul de patru persoane ar urma să ajungă pe orbită joasă cu racheta SLS și capsula Orion, apoi: să andocheze timp de două zile cu landerul Blue Origin „Blue Moon” (lansat cu New Glenn) pentru teste ale cabinei presurizate și ale sistemelor de susținere a vieții; să se desprindă și să andocheze pentru aproximativ două ore cu Starship, într-o orbită ușor mai joasă, sub majoritatea constelației Starlink; astronauții nu ar intra în vehiculul SpaceX. Creech explică diferența de accent între testele cu Blue Moon și cele cu Starship prin priorități: NASA vrea să păstreze SpaceX concentrată pe realimentarea orbitală și pe demonstrația de aselenizare fără echipaj, în timp ce Blue Origin are mai puțină experiență cu sisteme de susținere a vieții pentru zboruri orbitale de durată mai mare. Arhitectura se simplifică pentru landere, dar apar riscuri pentru Orion și SLS NASA a ajustat și arhitectura misiunilor ulterioare, eliminând cerința ca Orion să „aștepte” 90 de zile pe orbită lunară până la sosirea landerului – o constrângere care, potrivit lui Creech, adăuga complexitate majoră pentru ambele landere. O schimbare importantă: în loc ca Orion să se întâlnească cu Starship lângă Lună, planul prevede ca Orion să se cupleze cu Starship în orbită înaltă a Pământului , iar Starship să îl împingă apoi spre Lună. Totuși, rămâne neclar dacă SpaceX va trebui să facă realimentare și la altitudini mai mari decât orbita joasă, înainte de întâlnirea cu Orion – un punct pe care NASA spune că încă îl „negociază” tehnic. Pentru misiunile cu Blue Moon, planul actualizat renunță la realimentarea în spațiu, dar păstrează o cerință operațională grea: patru lansări New Glenn (una pentru lander și trei pentru trepte de transfer care să îl împingă din orbita Pământului spre Lună). În paralel, NASA mizează pe o treaptă superioară Centaur „întinsă” pentru SLS, care ar trebui să permită trimiterea capsulei Orion pe o orbită joasă lunară – lucru imposibil cu configurația actuală. Agenția nu a decis încă dacă această treaptă va fi gata la timp pentru Artemis IV; dacă nu, misiunea ar putea zbura cu ultimele trepte superioare SLS aflate pe stoc. Demonstrațiile fără echipaj: multe teste, dar nu „totul” Atât Starship, cât și Blue Moon trebuie să execute o aselenizare fără echipaj înaintea unei misiuni cu oameni, țintită pentru final de 2027 sau început de 2028, potrivit lui Creech. Totuși, aceste demonstrații nu vor acoperi neapărat toate elementele critice pentru operarea la polul sud lunar. Un exemplu: liftul Starship (necesar pentru coborârea astronauților de la cabină la sol) nu este inclus în demonstrația de aselenizare fără echipaj; el ar urma să fie testat într-un laborator la Marshall Space Flight Center, într-un mediu simulat lunar. NASA a adăugat ulterior și cerința ca landerele să demonstreze decolarea de pe Lună înainte de misiunile cu echipaj. În planul descris, Blue Moon ar urma să facă o ascensiune completă până la punctul de întâlnire cu Orion, în timp ce Starship ar urma să facă două aselenizări în aceeași misiune de demonstrație (aterizare, decolare, apoi o nouă aterizare), o abordare care rămâne în dezbatere internă. „Avem multe discuții și dezbateri tehnice. Punctul acesta va continua să fie dezbătut”, a spus Creech. Ce urmează, pe scurt Pentru calendarul Artemis, următoarele repere operaționale descrise în articol sunt: punerea în funcțiune a unui al doilea sit de lansare Starship la Kennedy Space Center la începutul anului viitor, plus o a doua fabrică Starship în construcție acolo; testul de transfer de combustibil pe orbită cu două Starship-uri, așteptat în primul trimestru al anului viitor; misiuni de test pentru Blue Moon (Mark 1) după întârzieri cauzate de o explozie pe rampa Blue Origin în luna mai; demonstrațiile de aselenizare fără echipaj pentru ambele landere, țintite pentru sfârșit de 2027 / început de 2028 , înainte de reluarea aselenizărilor cu echipaj. [...]

Voyager 1 a ajuns la o zi-lumină de Pământ, iar întârzierea de două zile a comunicațiilor devine o constrângere operațională majoră , pe fondul scăderii continue a energiei disponibile la bord, potrivit CNN . Pragul înseamnă că un semnal radio trimis de pe Pământ ajunge la sondă în 24 de ore, iar un răspuns mai cere încă 24 de ore înapoi, în condiții ideale. O zi-lumină reprezintă aproximativ 26 de miliarde de kilometri, distanță la care Voyager 1 a ajuns miercuri, puțin după ora 12:16 (ora României), conform articolului. Sonda deține titlul de „cel mai îndepărtat obiect creat de om” din 1998, când a depășit Pioneer 10. Comunicații lente și marje tot mai mici de operare Managerul misiunii Voyager de la Jet Propulsion Laboratory (NASA), Kareem Badaruddin, descrie comunicarea cu sonda ca pe un apel telefonic cu întârzieri inevitabile: 24 de ore până la sondă și încă 24 de ore pentru confirmare sau datele trimise înapoi. William Kurth, cercetător la University of Iowa și coordonator al investigației „Plasma Wave Science”, spune că operarea unui dispozitiv cu timp de comunicare dus-întors de două zile impune „o mentalitate complet diferită”. În acest context, orice incident devine mai greu de diagnosticat și corectat. CNN notează că, „cu doar câteva săptămâni în urmă”, NASA nu a primit semnal de la Voyager 1 timp de două zile, episod care a alimentat temeri că sonda ar fi putut fi pierdută. La final de octombrie, a urmat o altă problemă: o pierdere temporară a comunicației, rezolvată după 48 de ore, dar care a reaprins îngrijorările privind fragilitatea sistemelor. Energia scade anual, iar instrumentele rămase sunt puține Limitarea structurală a misiunii este energia în declin. Voyager 1 folosește trei generatoare termoelectrice pe bază de plutoniu (dispozitive care transformă căldura rezultată din dezintegrarea radioactivă în electricitate). La lansare, acestea furnizau 470 wați, însă sonda pierde aproximativ 4 wați pe an și produce în prezent circa 210 wați. Pe măsură ce energia a scăzut, NASA a oprit treptat instrumente științifice: din cele 10 inițiale, doar două mai funcționează și trimit date: magnetometrul (măsoară câmpuri magnetice); subsistemul de unde de plasmă (analizează densitatea particulelor încărcate). Voyager 1 se deplasează prin spațiul interstelar cu circa 61.155 km/h, după ce a părăsit heliosfera în 2012 (Voyager 2 a făcut-o în 2018). „Big Bang”, o reconfigurare pentru a câștiga timp Pentru a prelungi viața misiunii fără a opri instrumente științifice, echipa a făcut recent o reconfigurare amplă a distribuției de energie, oprind simultan unele componente non-științifice și pornind altele mai eficiente energetic, astfel încât să păstreze căldura necesară funcționării computerelor și să evite înghețarea combustibilului folosit la orientarea sondei (inclusiv pentru menținerea antenei îndreptate spre Pământ). Badaruddin a numit intervenția „Big Bang”, explicând că a adus o economie de 10 wați, echivalentul a aproximativ doi ani și jumătate de funcționare suplimentară. Totuși, el avertizează că episoadele de instabilitate ar putea deveni mai frecvente, pe măsură ce „marjele” se subțiază. Ce urmează și cât mai poate rezista misiunea Potrivit lui Badaruddin, de decenii estimările interne indică o durată rămasă de trei până la cinci ani, dar incertitudinea rămâne ridicată. Voyager 1 se îndreaptă către steaua Gliese 445, aflată la peste 17 ani-lumină, iar apropierea maximă ar urma să aibă loc peste aproximativ 40.000 de ani, când sonda va trece la circa 1,7 ani-lumină de aceasta. În paralel, Voyager 2 ar urma să atingă pragul de o zi-lumină în 2035, însă CNN notează că nu este clar dacă ambele sonde vor mai fi atunci operaționale și în contact cu Pământul. În prezent, NASA comunică cu Voyager prin Deep Space Network, o rețea de antene radio la sol, dar distanța transformă orice comandă și orice verificare într-un proces care se măsoară în zile, nu în minute. [...]

Eșecul primei misiuni Vulcan pune presiune pe calendarul sateliților Amazon , după ce racheta United Launch Alliance (ULA) nu a reușit să livreze pe orbită 40 de sateliți LEO (orbită joasă) ai companiei, potrivit The Verge . Lansarea din 15 noiembrie 2026 trebuia să fie începutul unui program amplu: prima dintre cele 38 de zboruri pe care Amazon le-a cumpărat de la ULA pentru a-și construi constelația de internet prin satelit, un proiect gândit ca rival pentru Starlink (SpaceX) . În schimb, misiunea s-a încheiat cu pierderea încărcăturii. Într-un mesaj publicat pe X, ULA a precizat că vehiculul Vulcan a decolat de la Space Launch Complex 41 , dar „a suferit o anomalie” la aproximativ 10 minute de la lansare și „nu a reușit să livreze misiunea Amazon pe orbită”. Ce se știe despre cauză și ce urmează Compania spune că, deocamdată, nu este clar ce a provocat eșecul, însă a promis transparență pe măsură ce investigația avansează. The Verge notează că ar fi primul eșec de misiune raportat pentru ULA în cei 20 de ani de existență. Amazon, la rândul său, a transmis pe X că își menține încrederea în partener, subliniind că există riscuri la orice lansare, „mai ales” la misiuni inaugurale precum LV-01, și că ULA „va învăța” din acest zbor. De ce contează pentru Amazon Pierderea celor 40 de sateliți lovește direct în ritmul de construire a constelației LEO a Amazon, care, potrivit publicației, „s-a chinuit” până acum să prindă tracțiune, având pe orbită doar o mică parte din sateliții necesari pentru a concura Starlink. În acest context, eșecul primei lansări din pachetul de 38 de zboruri cumpărate de la ULA ridică miza pentru următoarele misiuni și pentru capacitatea Amazon de a recupera întârzierile. [...]

SpaceX a demonstrat reutilizabilitatea completă a Starship prin prima „capturare” în aer a navei la întoarcerea din spațiu , un pas operațional esențial pentru reducerea costurilor și accelerarea ritmului de lansări, potrivit Digi24 . Nava a fost prinsă de brațe mecanice gigantice la rampa de lansare, la 22 de ore după decolare, în timp ce tentativa de recuperare a rachetei de primă treaptă a eșuat. Evenimentul a fost prezentat drept prima captare din istorie a unei nave Starship care se întorcea din spațiu. Deși SpaceX își propusese o „captură dublă” (și pentru treapta de propulsie), racheta de primă treaptă a explodat la scurt timp după lansarea de vineri din Texas, iar resturile au rămas în Golful Mexic, izolate de balize. De ce contează: reutilizare rapidă, cu costuri mai mici Reprezentanții SpaceX au spus că prinderea de sâmbătă „demonstrează reutilizabilitatea completă” a Starship, considerată crucială pentru „reciclare rapidă și la costuri reduse”. Compania reușise anterior trei prinderi ale rachetelor de susținere, ceea ce, potrivit articolului, validase deja tehnica — însă recuperarea de vineri a eșuat. În timpul coborârii, motoarele rachetei de susținere s-ar fi oprit prea devreme, iar sistemul de ghidare a detectat că nu se află în poziția corectă și a inițiat automat devierea către apă și autodistrugerea. Inginerii investighează cauza, conform declarațiilor citate. Context: miza NASA și calendarul SpaceX NASA a salutat reușita, în condițiile în care agenția „plătește miliarde de dolari” pentru ca Starship să transporte astronauții misiunii Artemis pe Lună în această decadă și să sprijine construirea unei baze lunare permanente. Administratorul NASA, Jared Isaacman , a descris momentul astfel: „A fost aproape magic.” Din punct de vedere tehnic, zborul a fost al 15-lea test la scară reală al Starship realizat de SpaceX din 2023 și abia a doua călătorie pe orbită. Nava din etapa superioară a intrat pe orbită și a lansat 26 de sateliți Starlink, apoi a continuat să înconjoare Pământul la o altitudine de 265 de kilometri, efectuând 14 ture — mai mult decât una sau două în misiunea anterioară. SpaceX a raportat că toate componentele navei, inclusiv scutul termic, „păreau să funcționeze bine”. Ce urmează SpaceX estimează că va începe lansarea navelor Starship de la Centrul Spațial Kennedy din Florida „în următoarele câteva luni”, menționează articolul. Acesta este punctul de plecare pentru următoarea misiune Artemis a NASA, care va ocoli Luna și va rămâne pe orbita Pământului pentru exerciții de aterizare lunară. În Artemis III, astronauții ar urma să andocheze capsula atât la Starship, cât și la Blue Moon (Blue Origin), cele două companii urmând să transporte pe rând echipaje pe suprafața lunară, conform informațiilor din material. [...]

NASA repornește planificarea pentru aducerea mostrelor de pe Marte, după ce costurile programului au urcat până la 11 miliarde de dolari și un calendar care împingea revenirea pe Pământ spre 2040 , potrivit Space . Agenția lansează o inițiativă separată, menită să refacă strategia de recuperare a probelor colectate de roverul Perseverance și să găsească o arhitectură de misiune mai realistă ca buget și termen. Noua inițiativă se numește „ Perseverance Sample Retrieval Architecture ” (PSRA) și a fost prezentată pe 9 noiembrie de Tiffany Morgan, director al NASA Mars Exploration Program, în cadrul unei reuniuni online a Mars Exploration Program Analysis Group (MEPAG). PSRA ar urma să producă recomandări „imparțiale” privind modul în care mostrele pot fi preluate și aduse pe Pământ. Ce urmărește PSRA și care este calendarul Conform prezentării, PSRA are patru direcții principale: dezvoltarea unor recomandări independente pentru recuperarea mostrelor marțiene colectate de Perseverance și livrarea lor pe Pământ; evaluarea cerințelor propuse pentru misiune; revizuirea lecțiilor învățate din etapele anterioare; evaluarea capabilităților curente și a opțiunilor de achiziție. NASA programează un „kickoff” al echipei PSRA în ianuarie 2027, iar raportul final este așteptat în iarna 2027–2028. De ce se schimbă abordarea: „șocul” de cost și termen Contextul imediat este seria de evaluări externe care au indicat creșteri mari de cost pentru Mars Sample Return (MSR). Un „ultim” cost estimat menționat în material ajungea la aproximativ 11 miliarde de dolari (aprox. 51 miliarde lei), cu întoarcerea mostrelor în 2040 — o combinație pe care NASA a considerat-o prea scumpă și imposibil de livrat într-un interval acceptabil. O altă evaluare a indicat că ar fi fezabilă aducerea mostrelor chiar din 2035, la un cost de circa 8 miliarde de dolari (aprox. 37 miliarde lei). Cum va aborda PSRA problema costurilor și celelalte riscuri rămâne, deocamdată, neclar, notează publicația. Mize operaționale: mostrele există deja, iar competiția se intensifică Între timp, roverul Perseverance — aflat în craterul Jezero din februarie 2021 — continuă să colecteze probe, pe care le depozitează atât în tuburi sigilate lăsate pe suprafața planetei, cât și în interiorul roverului. Aceste mostre ar putea conține indicii despre viață din trecut pe Marte, iar planul NASA–ESA a fost, de ani, să trimită misiuni care să le recupereze și să le aducă pe Pământ pentru analize în laboratoare. Un alt factor de presiune este avansul Chinei cu misiunea Tianwen-3 de returnare de mostre. Potrivit China National Space Administration, Tianwen-3 ar include un lander, un vehicul de ascensiune, o capsulă de serviciu, un orbiter și un modul de reintrare pe Pământ. Misiunea ar fi programată să pornească în jurul anului 2028, cu două rachete Long March-5, și vizează aducerea pe Pământ a aproximativ 500 de grame de mostre în 2031. În acest context, PSRA devine un instrument prin care NASA încearcă să deblocheze un program considerat prea scump și prea lent, fără a pierde din vedere presiunea de calendar și competiția internațională. [...]