Știri
Știri din categoria Știință
NASA repoziționează Artemis 3 ca misiune de test în orbită joasă, pentru a reduce riscurile și costurile înainte de aselenizarea planificată cu Artemis 4, potrivit Space. Agenția a publicat pe 13 mai noi detalii despre zborul cu echipaj care va exersa întâlnirea și andocarea (rendezvous & docking) cu unul sau mai multe module de aselenizare, dar „aproape de casă”, în jurul Pământului.
NASA descrie Artemis 3 drept „una dintre cele mai complexe misiuni” pe care le-a întreprins, deși nu va merge la Lună. Miza operațională este să valideze, în condiții mai controlabile decât un zbor lunar, integrarea dintre:
NASA a confirmat explicit că misiunea se va desfășura în orbită joasă a Pământului (low Earth orbit), lucru presupus până acum, dar neprecizat oficial.
Un element cu impact direct asupra costurilor și configurației este decizia ca Artemis 3 să folosească un „spacer” (un element inert) în locul treptei superioare funcționale a SLS (ICPS – interim cryogenic propulsion stage), care în mod normal ar împinge Orion spre Lună.
NASA explică, în comunicatul său oficial, că spacerul va păstra aceleași dimensiuni și puncte de interfață ca treapta superioară, iar activitățile de proiectare și fabricație sunt în derulare la Marshall Space Flight Center (Alabama). Logica este simplă: dacă misiunea nu părăsește orbita terestră, treapta superioară dedicată zborului lunar nu mai este necesară.
După separarea de rachetă, modulul de serviciu european al Orion va asigura propulsia pentru circularizarea orbitei în jurul Pământului.
NASA mai arată că astronauții vor petrece mai mult timp la bordul Orion decât în Artemis 2, pentru a avansa evaluarea sistemelor de suport vital. Ca reper, Artemis 2 a durat aproximativ 10 zile (1–10 aprilie), însă pentru Artemis 3 agenția nu oferă încă o estimare de durată.
Misiunea va folosi și un scut termic Orion modernizat, iar astronauții „ar putea” intra cel puțin într-un articol de test al unui lander.
NASA nu a decis public care lander va participa efectiv la zbor (Starship, Blue Moon sau ambele) și nici alte detalii-cheie: echipajul, experimentele științifice, modul de testare a noilor costume Artemis (dezvoltate de Axiom Space).
Un punct operațional important: agenția spune că solicită input din industrie pentru îmbunătățirea comunicațiilor cu solul, deoarece Deep Space Network nu va fi folosită. În plus, NASA caută interes intern și internațional pentru posibile cubesat-uri care să fie lansate și desfășurate pe orbită terestră în cadrul misiunii, pe măsură ce conceptul operațional este definit.
Recomandate
Mutarea Artemis 3 spre finalul lui 2027 comprimă calendarul tehnic al aselenizării din 2028 , pentru că NASA condiționează misiunile cu echipaj de o listă lungă de demonstrații încă netestate în spațiu, de la realimentare criogenică la aselenizări fără echipaj. Potrivit Space , administratorul NASA Jared Isaacman a indicat că Artemis 3 vizează acum un rendezvous și o andocare în orbită terestră la sfârșitul lui 2027, ca pregătire pentru o încercare de aselenizare cu astronauți în 2028. În cadrul unei audieri în fața House Appropriations Committee , Isaacman a spus că a primit răspunsuri de la cei doi furnizori ai sistemului de aselenizare (Human Landing System – HLS) că pot acoperi nevoile NASA pentru o demonstrație de interoperabilitate în 2027. Bugetul Casei Albe pentru 2027, discutat în acest context, ar aloca 2,8 miliarde de dolari (aprox. 12,9 miliarde lei) pentru contractele HLS. De ce contează: „Artemis 3” devine un test de integrare, dar presiunea rămâne pe 2028 În arhitectura actuală, Artemis 3 nu mai este prezentată ca prima aselenizare a programului, ci ca o misiune de demonstrație în orbită terestră: întâlnire și andocare între capsula Orion și landerele dezvoltate privat. NASA lucrează cu SpaceX (Starship) și cu Blue Origin (Blue Moon) pentru aceste vehicule. Isaacman a indicat că NASA ar fi dispusă să zboare cu „orice navă este gata” când vine momentul pentru Artemis 3, însă ținta „târziu în 2027” strânge fereastra de timp pentru ca unul dintre landere să fie certificat pentru transportul astronauților în 2028. Blocajele operaționale: realimentare, combustibil criogenic, testări fără echipaj Publicația notează că andocarea cu Orion este doar unul dintre pragurile pe care NASA le cere înainte de a aproba un zbor cu echipaj. Printre capabilitățile și demonstrațiile încă necesare se află: gestionarea combustibililor criogenici (răciți la temperaturi foarte joase), care „fierb” și se pierd în timp dacă nu sunt refrigerați corespunzător; misiuni mai lungi decât cele din era Apollo, ceea ce amplifică cerințele de stocare și operare; realimentare în orbită terestră prin lansări multiple , pentru a umple rezervoarele înainte de plecarea spre Lună; transfer de combustibil criogenic între vehicule , o capacitate pe care „nicio navă nu a testat-o vreodată în spațiu”, potrivit textului; aselenizări și decolări fără echipaj (atingerea suprafeței Lunii și revenirea în orbită lunară) înainte ca NASA să accepte astronauți la bord. Un alt element menționat este lipsa sistemelor de susținere a vieții pe configurațiile actuale: nici Starship, nici varianta Blue Moon Mk1 descrisă în articol nu sunt, în forma curentă, pregătite să transporte echipaj. Unde sunt programele industriale acum SpaceX se apropie de primul zbor al prototipului Starship „Version 3”, care ar fi al 12-lea test al vehiculului, cu motorul Raptor 3 și îmbunătățiri după rezultate mixte în testele din anul precedent, potrivit articolului. Blue Origin, în schimb, are Blue Moon Mk1 încă nelansat, dar cu testare în cameră de vid la NASA Johnson Space Center ; vehiculul se află la Cape Canaveral pentru lucrări finale înaintea unui zbor de test „mai târziu în acest an”. Totuși, există o incertitudine suplimentară: o „anomalie” la racheta New Glenn (care ar urma să lanseze Mk1) și lipsa unei date clare pentru reluarea zborurilor. Mesajul politic: „avem o șansă”, fără garanții La o conferință de presă în Biroul Oval, președintele Donald Trump a spus că o aselenizare cu echipaj în mandatul său (care se încheie în ianuarie 2029) „are o șansă”, evitând însă o promisiune fermă. „Nu ne place să spunem «cu siguranță», pentru că apoi veți spune «am eșuat, am eșuat».” Isaacman a susținut public că NASA are „un plan realizabil” și că agenția va „proteja două oportunități în 2028” pentru a readuce astronauți pe suprafața Lunii, în timp ce Artemis 3 ar urma să zboare în 2027. În esență, amânarea către finalul lui 2027 mută centrul de greutate pe execuția industrială și pe demonstrațiile tehnice rămase: cu cât Artemis 3 se apropie mai mult de 2028, cu atât scade marja de timp pentru certificarea unui lander capabil să ducă oameni pe Lună în același an. [...]
Testele extreme făcute în instalațiile NASA reduc riscul tehnologic pentru viitoarele aselenizări din programul Artemis , după ce modulul lunar MK1 al Blue Origin (Endurance) a trecut prin simulări de vid și variații mari de temperatură pe Pământ, potrivit Science Daily . Vehiculul, un modul cargo fără echipaj, este gândit ca demonstrație comercială pentru a valida tehnologii-cheie necesare misiunilor lunare viitoare și pentru a consolida capacitățile Human Landing System (sistemul de aselenizare cu echipaj) din cadrul programului Artemis al NASA. Testarea a fost derulată de Blue Origin printr-un „Space Act Agreement” rambursabil cu NASA, adică un acord prin care compania plătește pentru acces la facilități și expertiză ale agenției, accelerând dezvoltarea fără ca NASA să preia integral costurile. Ce tehnologii a urmărit să valideze MK1 Conform informațiilor, Endurance este construit pentru a testa funcții esențiale pentru operarea pe suprafața Lunii, inclusiv: aselenizare de precizie; propulsie criogenică (folosirea combustibililor la temperaturi foarte joase); ghidaj, navigație și control autonome. În paralel, modulul ar urma să livreze anul acesta două încărcături (payloads) NASA în regiunea Polului Sud lunar, prin inițiativa CLPS (Commercial Lunar Payload Services), programul prin care NASA contractează companii americane pentru transportul de experimente și demonstrații tehnologice pe Lună. Miza operațională: date pentru Artemis și pentru un modul cu echipaj Testele au fost făcute în Chamber A de la Johnson Space Center, una dintre cele mai mari camere de vid termic din lume, capabilă să simuleze aproape vidul spațiului și oscilații extreme de temperatură. În aceste condiții, inginerii au verificat comportamentul vehiculului într-un mediu apropiat de cel de zbor, inclusiv rezistența structurală și capacitatea de a gestiona stresul termic. Science Daily notează că lecțiile din proiectare, integrare și testare ar urma să fie folosite direct pentru misiuni Artemis viitoare, cu obiectivul de a readuce astronauți americani pe Lună. Cum se leagă MK1 de următorul pas: Blue Moon MK2 Programul MK1 este prezentat ca o etapă de reducere a riscurilor pentru sisteme mai mari, capabile să transporte echipaj. Un astfel de vehicul este Blue Moon Mark 2 (MK2), un modul mai avansat, proiectat să transporte astronauți între orbita lunară și suprafața Lunii, cu accent pe operarea în zona dificilă a Polului Sud. Accesul la testare în facilitățile NASA a fost posibil prin așa-numita abordare „front door”, un proces structurat prin care partenerii comerciali pot utiliza infrastructura și expertiza agenției, menținând alinierea la standarde de siguranță și cerințe de misiune, dar permițând un ritm mai rapid de inovare prin colaborare public-privat. [...]
NASA a testat la 120 kW un propulsor electric pe litiu, un prag tehnic care poate reduce masa și costurile unei misiuni cu echipaj spre Marte , potrivit Science Daily . Testul, realizat la Jet Propulsion Laboratory (JPL) din California, este prezentat ca un pas înainte pentru propulsia electrică de mare putere, cu potențial de a face mai „practică și mai eficientă” logistic o misiune de durată către Planeta Roșie. Pe 24 februarie, inginerii JPL au rulat un test major al unui motor electromagnetic experimental, la niveluri de putere mai mari decât orice test similar efectuat anterior în SUA. Propulsorul folosește vapori de metal de litiu și, în această primă rundă, a depășit capabilitățile oricărui propulsor electric utilizat în prezent pe navele NASA, iar rezultatele ar urma să ghideze experimentele următoare de rafinare și scalare. „Acesta este primul moment în Statele Unite în care un sistem de propulsie electrică a operat la niveluri de putere atât de ridicate, ajungând până la 120 kilowați”, a declarat administratorul NASA, Jared Isaacman. De ce contează: eficiență mai mare, masă de lansare mai mică Propulsia electrică este descrisă ca fiind mult mai eficientă decât rachetele chimice tradiționale, folosind cu până la 90% mai puțin combustibil (propulsant). În locul unui impuls puternic pe termen scurt, aceste sisteme oferă o împingere constantă pe perioade lungi, accelerând treptat nava la viteze foarte mari. NASA folosește deja această abordare: nava Psyche utilizează propulsoare electrice alimentate solar, care asigură tracțiune continuă și pot duce nava, în timp, la viteze de 124.000 mph (aprox. 200.000 km/h). Ce s-a testat la JPL și ce record a fost atins Motorul testat este un propulsor magnetoplasmadinamic (MPD) alimentat cu litiu, un concept cunoscut din anii 1960, dar care nu a fost folosit operațional. Spre deosebire de sistemele existente, designul folosește curenți electrici puternici și câmpuri magnetice pentru a accelera o plasmă obținută din litiu, ceea ce ar permite o tracțiune mai mare la puteri mai ridicate. În testul inițial, propulsorul a ajuns la 120 kW, de peste 25 de ori puterea motoarelor aflate pe Psyche, ceea ce îl face cel mai puternic sistem de propulsie electrică testat până acum în SUA, conform materialului. Următorul prag: sute de kilowați și funcționare de zeci de mii de ore Următoarea provocare este creșterea puterii către 500 kW–1 MW pentru fiecare propulsor, în anii următori. Pentru utilizare într-o misiune cu echipaj, inginerii trebuie să demonstreze funcționare fiabilă pe termen lung, în condiții de temperatură extremă. Science Daily notează că o misiune cu echipaj spre Marte ar putea necesita 2–4 MW putere totală, probabil prin mai multe propulsoare care să funcționeze împreună peste 23.000 de ore. De ce litiul și de ce contează sursa de energie Avantajele invocate pentru propulsoarele MPD pe litiu sunt: operare la puteri foarte mari, utilizare eficientă a propulsantului și tracțiune mai mare decât propulsia electrică actuală. Asociate cu o sursă nucleară de energie, acestea ar putea reduce masa totală necesară la lansare și ar permite încărcături utile mai grele, ceea ce ar îmbunătăți fezabilitatea și costurile misiunilor de lungă durată. Cine lucrează la proiect și cum este finanțat Dezvoltarea propulsorului este în derulare de circa 2 ani și jumătate și este condusă de JPL, în colaborare cu Princeton University și NASA Glenn Research Center. Finanțarea vine din proiectul NASA Space Nuclear Propulsion, început în 2020 pentru a avansa tehnologii necesare propulsiei electrice nucleare din clasa megawaților, program găzduit la Marshall Space Flight Center și încadrat în Space Technology Mission Directorate. [...]
NASA a testat în laborator un prototip de motor ionic cu vârf de 120 kW, de 25 de ori peste puterea celui mai performant model aflat acum în exploatare, un salt care mută în prim-plan problema alimentării energetice pentru viitoare misiuni cu echipaj spre Marte , potrivit IT之家 . Motorul ionic (numit și „propulsie electrică”) funcționează diferit de propulsoarele chimice: folosește câmpuri electromagnetice pentru a accelera ioni (atomi încărcați electric) și a genera tracțiune. Deși accelerația inițială este lentă, împingerea se acumulează în timp, iar consumul de propulsant este cu circa 90% mai mic decât la rachetele chimice, ceea ce poate reduce masa navei și costurile de lansare. Ce s-a testat: un MPD pe litiu, la 120 kW Prototipul testat este un „propulsor cu plasmă magnetodinamică alimentat cu litiu” (MPD). În acest concept, un curent electric puternic interacționează cu un câmp magnetic și accelerează ionii de litiu. Testele au avut loc la Jet Propulsion Laboratory (JPL) , într-o instalație de vid pentru propulsanți metalici condensabili (COMET), într-o cameră de 26 de picioare (aprox. 8 metri). Pe 24 februarie, prototipul a realizat cinci aprinderi, atingând o putere de vârf de 120 kW. De ce contează: energia devine „blocajul” pentru propulsia electrică de mare putere În prezent, cele mai puternice motoare ionice utilizate pe nave spațiale sunt asociate misiunii NASA către asteroidul Psyche, iar publicația notează că acestea pot accelera vehiculul până la 124.000 mile/oră (aprox. 200.000 km/h). Noul prototip ar fi, ca putere, de 25 de ori peste motorul folosit în acea misiune. Administratorul NASA, Jared Isaacman, a declarat că este „prima dată” când SUA ating un asemenea nivel de putere pentru un sistem de propulsie electrică, cu vârf la 120 kW, și că agenția va continua investițiile strategice în această direcție. Următorul pas: de la panouri solare la un reactor nuclear în spațiu Până acum, misiunile cu propulsie ionicǎ s-au bazat pe panouri solare, însă sursa indică două limite majore: eficiență redusă departe de Soare și constrângeri de putere fără panouri foarte mari. În acest context, NASA dezvoltă proiectul „ Space Reactor 1 – Liberty ”, care urmărește integrarea unui mic reactor de fisiune pentru a furniza mai multă energie motoarelor electrice. Conform planului menționat, misiunea ar putea fi lansată la finalul lui 2028 și ar trimite spre Marte o formație de microvehicule cu rotoare, denumită „Tianyun”. În faza inițială ar urma să folosească motoare ionice cu xenon, iar obiectivul pe termen lung este combinarea energiei nucleare cu tehnologia MPD pe litiu, pentru a susține primele misiuni cu astronauți către Marte. Între timp, cercetătorii vizează creșterea puterii motorului către 500 kW–1 MW, iar pe termen mai îndepărtat către sisteme de până la 4 MW, scenariu în care o navă cu echipaj ar putea utiliza mai multe astfel de motoare pentru drumul spre Marte. [...]
NASA a testat un prototip de propulsor electromagnetic de până la 120 kW , un prag care ar putea accelera dezvoltarea propulsiei electrice pentru misiuni cu echipaj spre Marte, dar care scoate în evidență și o limitare majoră: rezistența materialelor la temperaturi extreme, potrivit WinFuture . Sistemul testat este un motor electric care folosește vapori de metal litiu, accelerați cu ajutorul unor curenți electrici puternici și al câmpurilor magnetice, pentru a genera plasmă. Jet Propulsion Laboratory (JPL) afirmă că prototipul a depășit „semnificativ” performanța tuturor motoarelor electrice utilizate în prezent pe vehicule spațiale, iar datele obținute urmează să fie folosite într-o serie de teste suplimentare. De ce contează: eficiență mare, dar cerințe tehnice dure Motoarele electrice sunt considerate foarte eficiente deoarece pot necesita cu până la 90% mai puțin combustibil decât rachetele chimice. În locul unui impuls scurt și puternic, ele oferă o accelerație mai mică, dar continuă, care poate duce nava la viteze ridicate pe durate lungi. Noul concept folosește o idee cercetată încă din anii 1960, însă care nu a fost aplicată practic până acum în acest mod: accelerarea plasmei de litiu prin interacțiunea dintre electricitate și magnetism. Principala barieră: temperaturi de peste 2.800°C și nevoia de megawați În timpul testelor, motorul a atins temperaturi de peste 2.800°C, ceea ce pune presiune pe materialele care ar trebui să reziste în regim de funcționare îndelungat. Pentru o misiune cu echipaj spre Marte, ar fi necesare puteri în domeniul megawaților, menținute stabile pe parcursul a mii de ore de operare, notează publicația. Șeful NASA, Jared Isaacman , a descris rezultatul drept un pas important către o misiune umană pe Marte, subliniind că atingerea unei puteri de până la 120 kW indică potențialul tehnologiei pentru proiecte spațiale mai mari. Ce urmează: teste și posibilă integrare cu surse nucleare Pe termen lung, tehnologia ar putea fi combinată cu surse de energie nucleară, pentru a reduce masa vehiculelor și a asigura energia necesară unui impuls suficient pentru încărcături mai mari. La dezvoltare participă, pe lângă JPL, Princeton University și Glenn Research Center al NASA. [...]
China pregătește extinderea stației Tiangong la o configurație cu șase module , potrivit Interesting Engineering , pe fondul apropierii retragerii Stației Spațiale Internaționale (ISS), programată de NASA pentru 2030. Planul ar duce laboratorul orbital chinez la o masă totală de aproximativ 180 de tone (198 „tons”, în sistemul anglo-saxon), într-un moment în care SUA încă nu au finalizat un înlocuitor pentru ISS. Miza este una de poziționare în orbita joasă a Pământului (LEO): odată cu ieșirea din uz a ISS, Tiangong ar putea rămâne singura stație spațială operațională, dacă Beijingul își atinge obiectivele. Publicația notează că stația chineză „atinge deja capacitatea”, pe fondul creșterii numărului de încărcături utile internaționale și al diversificării echipajelor. Cum ar arăta extinderea și ce capacitate urmărește China În prezent, Tiangong are o structură în formă de „T”, iar planul descris vizează trecerea la o configurație în cruce, cu șase module. Extinderea ar începe cu adăugarea unui modul multifuncțional mai mare decât nucleul actual, Tianhe, care ar funcționa ca un „hub” central, cu mai multe interfețe de andocare și o ecluză dedicată ieșirilor în spațiu. Conform relatării, acest al patrulea modul ar deveni și punctul principal de montare pentru două viitoare module de laborator. Un calendar ferm nu este public, însă obiectivul declarat este să răspundă cererii în creștere pentru cercetare orbitală și să lărgească spațiul pentru parteneriate internaționale. Trecerea de la configurația actuală în „T” la una în cruce, cu șase module Adăugarea unui modul multifuncțional (al patrulea), cu interfețe multiple de andocare și ecluză pentru activități extravehiculare Montarea a două module de laborator suplimentare Creșterea masei totale a stației la circa 180 de tone (198 „tons”) Infrastructură de lansare și mentenanță: rachetă și brațe robotice Extinderea ar fi susținută de modernizări tehnice, inclusiv o variantă mai puternică, în mai multe trepte, a rachetei Long March 5B, cu un carenaj (înveliș aerodinamic) de sarcină utilă mărit, potrivit articolului. În paralel, inginerii de la China Academy of Space Technology ar îmbunătăți brațele robotice ale stației, pentru mai multă precizie și forță, necesare asamblării și mentenanței mai complexe. În același context, Interesting Engineering amintește că NASA intenționează să retragă ISS și să folosească un „vehicul de deorbitare” furnizat de SpaceX pentru a ghida stația către reintrarea controlată în atmosferă, deasupra Pacificului de Sud. Dimensiunea „diplomației spațiale” și deschiderea către echipaje noi Tiangong a fost finalizată în 2022 și este descrisă ca având aproximativ dimensiunea unui apartament cu trei dormitoare. De atunci, ar fi găzduit peste două duzini de astronauți și ar fi susținut peste 260 de experimente, mai notează publicația. Un element cu greutate politică este extinderea accesului la misiuni: astronauți din Pakistan, Hong Kong și Macao sunt așteptați să participe „chiar din acest an”, conform articolului. În paralel, textul subliniază că NASA este împiedicată prin lege să colaboreze cu China, în timp ce Beijingul își promovează stația ca laborator deschis. „Astronauți din Pakistan, Hong Kong și Macao sunt așteptați să se alăture misiunilor chiar din acest an.” [...]
