Știri
Știri din categoria Știință

Institutul de Tehnologie din California începe construcția Deep Synoptic Array (DSA), o rețea de radiotelescoape care promite să accelereze radical cartografierea cerului și să facă datele disponibile public aproape în timp real, potrivit IT之家. Proiectul, programat să fie finalizat în 2029, mizează pe o combinație rară: sensibilitate foarte ridicată și viteză mare de „scanare” (observare sistematică a unor zone întinse de cer).
DSA ar urma să includă 1.650 de antene radio, fiecare cu diametrul de aproape 6,1 metri, amplasate într-o vale deșertică izolată din Nevada, pe o suprafață de circa 19,3 × 16,1 kilometri. Prin comparație, „Very Large Array” din New Mexico, unul dintre cele mai mari ansambluri de radiotelescoape din lume, are 27 de antene.
Un număr mare de antene care lucrează împreună funcționează ca un instrument uriaș, crescând semnificativ rezoluția spațială pentru observații în spațiul îndepărtat. În același timp, materialul notează că, față de o antenă unică foarte mare, o rețea poate fi mai puțin eficientă la recepția celor mai slabe semnale, ceea ce o face mai potrivită pentru surse radio puternice, precum:
Un obstacol major în radioastronomie rămâne interferența radio (zgomotul electromagnetic produs de activitatea umană), motiv pentru care amplasamentul a fost ales în deșert, departe de surse de semnal, nu departe de Great Basin National Park.
Gregg Hallinan, profesor de astronomie la Caltech și cercetător principal al DSA, susține că în primii cinci ani de operare rețeaua va scana de mai multe ori întregul cer vizibil, la o viteză fără precedent. El estimează că, dacă până acum radiotelescoapele din lume au identificat cumulat aproximativ 20 de milioane de surse radio, DSA ar putea ajunge la acest ordin de mărime chiar în prima zi, iar după primul tur complet de observații ar putea descoperi circa 1 miliard de noi surse radio.
Cercetătorii vor să folosească DSA pentru a studia fenomene precum exploziile radio rapide și pentru a investiga modul în care energia întunecată influențează expansiunea Universului. Vikram Ravi, co-cercetător principal, rezumă schimbarea de scară astfel:
„Radioastronomia este pe punctul de a trece de la schiță la fotografie.”
Un element operațional cu impact direct pentru comunitatea științifică este politica de acces: proiectul va face datele complet publice încă de la început, iar viteza mare de observație ar permite obținerea și analiza aproape în timp real. Katie Jameson, managerul principal al proiectului, compară DSA cu un „laborator foto” care developă imagini radio în timp real, accesibile tuturor.
Pentru a limita costurile, echipa Caltech a apelat la Fat Daddio’s, un producător de tăvi pentru copt. Conform articolului, compania va fabrica mii de astfel de „tăvi”, deoarece forma lor este potrivită pentru componente care convertesc undele electromagnetice în semnale electrice.
Finalizarea este planificată pentru 2029; până atunci, relevanța proiectului stă în promisiunea unei infrastructuri care poate transforma observația radio din campanii lente în fluxuri rapide de date, cu acces deschis din prima zi.
Recomandate

Voyager 1 a ajuns la o zi-lumină de Pământ, iar întârzierea de două zile a comunicațiilor devine o constrângere operațională majoră , pe fondul scăderii continue a energiei disponibile la bord, potrivit CNN . Pragul înseamnă că un semnal radio trimis de pe Pământ ajunge la sondă în 24 de ore, iar un răspuns mai cere încă 24 de ore înapoi, în condiții ideale. O zi-lumină reprezintă aproximativ 26 de miliarde de kilometri, distanță la care Voyager 1 a ajuns miercuri, puțin după ora 12:16 (ora României), conform articolului. Sonda deține titlul de „cel mai îndepărtat obiect creat de om” din 1998, când a depășit Pioneer 10. Comunicații lente și marje tot mai mici de operare Managerul misiunii Voyager de la Jet Propulsion Laboratory (NASA), Kareem Badaruddin, descrie comunicarea cu sonda ca pe un apel telefonic cu întârzieri inevitabile: 24 de ore până la sondă și încă 24 de ore pentru confirmare sau datele trimise înapoi. William Kurth, cercetător la University of Iowa și coordonator al investigației „Plasma Wave Science”, spune că operarea unui dispozitiv cu timp de comunicare dus-întors de două zile impune „o mentalitate complet diferită”. În acest context, orice incident devine mai greu de diagnosticat și corectat. CNN notează că, „cu doar câteva săptămâni în urmă”, NASA nu a primit semnal de la Voyager 1 timp de două zile, episod care a alimentat temeri că sonda ar fi putut fi pierdută. La final de octombrie, a urmat o altă problemă: o pierdere temporară a comunicației, rezolvată după 48 de ore, dar care a reaprins îngrijorările privind fragilitatea sistemelor. Energia scade anual, iar instrumentele rămase sunt puține Limitarea structurală a misiunii este energia în declin. Voyager 1 folosește trei generatoare termoelectrice pe bază de plutoniu (dispozitive care transformă căldura rezultată din dezintegrarea radioactivă în electricitate). La lansare, acestea furnizau 470 wați, însă sonda pierde aproximativ 4 wați pe an și produce în prezent circa 210 wați. Pe măsură ce energia a scăzut, NASA a oprit treptat instrumente științifice: din cele 10 inițiale, doar două mai funcționează și trimit date: magnetometrul (măsoară câmpuri magnetice); subsistemul de unde de plasmă (analizează densitatea particulelor încărcate). Voyager 1 se deplasează prin spațiul interstelar cu circa 61.155 km/h, după ce a părăsit heliosfera în 2012 (Voyager 2 a făcut-o în 2018). „Big Bang”, o reconfigurare pentru a câștiga timp Pentru a prelungi viața misiunii fără a opri instrumente științifice, echipa a făcut recent o reconfigurare amplă a distribuției de energie, oprind simultan unele componente non-științifice și pornind altele mai eficiente energetic, astfel încât să păstreze căldura necesară funcționării computerelor și să evite înghețarea combustibilului folosit la orientarea sondei (inclusiv pentru menținerea antenei îndreptate spre Pământ). Badaruddin a numit intervenția „Big Bang”, explicând că a adus o economie de 10 wați, echivalentul a aproximativ doi ani și jumătate de funcționare suplimentară. Totuși, el avertizează că episoadele de instabilitate ar putea deveni mai frecvente, pe măsură ce „marjele” se subțiază. Ce urmează și cât mai poate rezista misiunea Potrivit lui Badaruddin, de decenii estimările interne indică o durată rămasă de trei până la cinci ani, dar incertitudinea rămâne ridicată. Voyager 1 se îndreaptă către steaua Gliese 445, aflată la peste 17 ani-lumină, iar apropierea maximă ar urma să aibă loc peste aproximativ 40.000 de ani, când sonda va trece la circa 1,7 ani-lumină de aceasta. În paralel, Voyager 2 ar urma să atingă pragul de o zi-lumină în 2035, însă CNN notează că nu este clar dacă ambele sonde vor mai fi atunci operaționale și în contact cu Pământul. În prezent, NASA comunică cu Voyager prin Deep Space Network, o rețea de antene radio la sol, dar distanța transformă orice comandă și orice verificare într-un proces care se măsoară în zile, nu în minute. [...]

Eșecul primei misiuni Vulcan pune presiune pe calendarul sateliților Amazon , după ce racheta United Launch Alliance (ULA) nu a reușit să livreze pe orbită 40 de sateliți LEO (orbită joasă) ai companiei, potrivit The Verge . Lansarea din 15 noiembrie 2026 trebuia să fie începutul unui program amplu: prima dintre cele 38 de zboruri pe care Amazon le-a cumpărat de la ULA pentru a-și construi constelația de internet prin satelit, un proiect gândit ca rival pentru Starlink (SpaceX) . În schimb, misiunea s-a încheiat cu pierderea încărcăturii. Într-un mesaj publicat pe X, ULA a precizat că vehiculul Vulcan a decolat de la Space Launch Complex 41 , dar „a suferit o anomalie” la aproximativ 10 minute de la lansare și „nu a reușit să livreze misiunea Amazon pe orbită”. Ce se știe despre cauză și ce urmează Compania spune că, deocamdată, nu este clar ce a provocat eșecul, însă a promis transparență pe măsură ce investigația avansează. The Verge notează că ar fi primul eșec de misiune raportat pentru ULA în cei 20 de ani de existență. Amazon, la rândul său, a transmis pe X că își menține încrederea în partener, subliniind că există riscuri la orice lansare, „mai ales” la misiuni inaugurale precum LV-01, și că ULA „va învăța” din acest zbor. De ce contează pentru Amazon Pierderea celor 40 de sateliți lovește direct în ritmul de construire a constelației LEO a Amazon, care, potrivit publicației, „s-a chinuit” până acum să prindă tracțiune, având pe orbită doar o mică parte din sateliții necesari pentru a concura Starlink. În acest context, eșecul primei lansări din pachetul de 38 de zboruri cumpărate de la ULA ridică miza pentru următoarele misiuni și pentru capacitatea Amazon de a recupera întârzierile. [...]

SpaceX a demonstrat reutilizabilitatea completă a Starship prin prima „capturare” în aer a navei la întoarcerea din spațiu , un pas operațional esențial pentru reducerea costurilor și accelerarea ritmului de lansări, potrivit Digi24 . Nava a fost prinsă de brațe mecanice gigantice la rampa de lansare, la 22 de ore după decolare, în timp ce tentativa de recuperare a rachetei de primă treaptă a eșuat. Evenimentul a fost prezentat drept prima captare din istorie a unei nave Starship care se întorcea din spațiu. Deși SpaceX își propusese o „captură dublă” (și pentru treapta de propulsie), racheta de primă treaptă a explodat la scurt timp după lansarea de vineri din Texas, iar resturile au rămas în Golful Mexic, izolate de balize. De ce contează: reutilizare rapidă, cu costuri mai mici Reprezentanții SpaceX au spus că prinderea de sâmbătă „demonstrează reutilizabilitatea completă” a Starship, considerată crucială pentru „reciclare rapidă și la costuri reduse”. Compania reușise anterior trei prinderi ale rachetelor de susținere, ceea ce, potrivit articolului, validase deja tehnica — însă recuperarea de vineri a eșuat. În timpul coborârii, motoarele rachetei de susținere s-ar fi oprit prea devreme, iar sistemul de ghidare a detectat că nu se află în poziția corectă și a inițiat automat devierea către apă și autodistrugerea. Inginerii investighează cauza, conform declarațiilor citate. Context: miza NASA și calendarul SpaceX NASA a salutat reușita, în condițiile în care agenția „plătește miliarde de dolari” pentru ca Starship să transporte astronauții misiunii Artemis pe Lună în această decadă și să sprijine construirea unei baze lunare permanente. Administratorul NASA, Jared Isaacman , a descris momentul astfel: „A fost aproape magic.” Din punct de vedere tehnic, zborul a fost al 15-lea test la scară reală al Starship realizat de SpaceX din 2023 și abia a doua călătorie pe orbită. Nava din etapa superioară a intrat pe orbită și a lansat 26 de sateliți Starlink, apoi a continuat să înconjoare Pământul la o altitudine de 265 de kilometri, efectuând 14 ture — mai mult decât una sau două în misiunea anterioară. SpaceX a raportat că toate componentele navei, inclusiv scutul termic, „păreau să funcționeze bine”. Ce urmează SpaceX estimează că va începe lansarea navelor Starship de la Centrul Spațial Kennedy din Florida „în următoarele câteva luni”, menționează articolul. Acesta este punctul de plecare pentru următoarea misiune Artemis a NASA, care va ocoli Luna și va rămâne pe orbita Pământului pentru exerciții de aterizare lunară. În Artemis III, astronauții ar urma să andocheze capsula atât la Starship, cât și la Blue Moon (Blue Origin), cele două companii urmând să transporte pe rând echipaje pe suprafața lunară, conform informațiilor din material. [...]

NASA repornește planificarea pentru aducerea mostrelor de pe Marte, după ce costurile programului au urcat până la 11 miliarde de dolari și un calendar care împingea revenirea pe Pământ spre 2040 , potrivit Space . Agenția lansează o inițiativă separată, menită să refacă strategia de recuperare a probelor colectate de roverul Perseverance și să găsească o arhitectură de misiune mai realistă ca buget și termen. Noua inițiativă se numește „ Perseverance Sample Retrieval Architecture ” (PSRA) și a fost prezentată pe 9 noiembrie de Tiffany Morgan, director al NASA Mars Exploration Program, în cadrul unei reuniuni online a Mars Exploration Program Analysis Group (MEPAG). PSRA ar urma să producă recomandări „imparțiale” privind modul în care mostrele pot fi preluate și aduse pe Pământ. Ce urmărește PSRA și care este calendarul Conform prezentării, PSRA are patru direcții principale: dezvoltarea unor recomandări independente pentru recuperarea mostrelor marțiene colectate de Perseverance și livrarea lor pe Pământ; evaluarea cerințelor propuse pentru misiune; revizuirea lecțiilor învățate din etapele anterioare; evaluarea capabilităților curente și a opțiunilor de achiziție. NASA programează un „kickoff” al echipei PSRA în ianuarie 2027, iar raportul final este așteptat în iarna 2027–2028. De ce se schimbă abordarea: „șocul” de cost și termen Contextul imediat este seria de evaluări externe care au indicat creșteri mari de cost pentru Mars Sample Return (MSR). Un „ultim” cost estimat menționat în material ajungea la aproximativ 11 miliarde de dolari (aprox. 51 miliarde lei), cu întoarcerea mostrelor în 2040 — o combinație pe care NASA a considerat-o prea scumpă și imposibil de livrat într-un interval acceptabil. O altă evaluare a indicat că ar fi fezabilă aducerea mostrelor chiar din 2035, la un cost de circa 8 miliarde de dolari (aprox. 37 miliarde lei). Cum va aborda PSRA problema costurilor și celelalte riscuri rămâne, deocamdată, neclar, notează publicația. Mize operaționale: mostrele există deja, iar competiția se intensifică Între timp, roverul Perseverance — aflat în craterul Jezero din februarie 2021 — continuă să colecteze probe, pe care le depozitează atât în tuburi sigilate lăsate pe suprafața planetei, cât și în interiorul roverului. Aceste mostre ar putea conține indicii despre viață din trecut pe Marte, iar planul NASA–ESA a fost, de ani, să trimită misiuni care să le recupereze și să le aducă pe Pământ pentru analize în laboratoare. Un alt factor de presiune este avansul Chinei cu misiunea Tianwen-3 de returnare de mostre. Potrivit China National Space Administration, Tianwen-3 ar include un lander, un vehicul de ascensiune, o capsulă de serviciu, un orbiter și un modul de reintrare pe Pământ. Misiunea ar fi programată să pornească în jurul anului 2028, cu două rachete Long March-5, și vizează aducerea pe Pământ a aproximativ 500 de grame de mostre în 2031. În acest context, PSRA devine un instrument prin care NASA încearcă să deblocheze un program considerat prea scump și prea lent, fără a pierde din vedere presiunea de calendar și competiția internațională. [...]

Un robot umanoid nu a reușit să ducă la capăt un ultramaraton în Antarctica , un rezultat care arată cât de limitată rămâne, în condiții extreme, utilizarea roboților umanoizi în activități fizice de anduranță, potrivit Al Jazeera . Materialul video, publicat pe 10 noiembrie 2026, prezintă tentativa robotului de a participa la ultramaratonul din Antarctica și faptul că aceasta s-a încheiat cu un eșec. Din informațiile disponibile în sursă nu reies detalii despre modelul robotului, distanța parcursă, cauza exactă a opririi sau condițiile tehnice ale testului, astfel că amploarea și motivele eșecului nu pot fi evaluate pe baza acestui clip. [...]

Măsurători repetate ale unui gaz rar pe Marte indică posibile emisii din interiorul planetei , ceea ce ar însemna că procese vulcanice ar putea fi încă active în profunzime, cu implicații directe pentru viitoarele misiuni de explorare și pentru căutarea unor medii locuibile subterane, potrivit Science Daily . Cercetătorii au identificat concentrații neobișnuite de clorură de hidrogen deasupra unor fracturi din regiunea vulcanică Alba Mons , sugerând că gaze din interiorul planetei ar putea scăpa prin crăpături ale scoarței. O echipă internațională condusă de Alexander Trokhimovskiy consideră că gazul ar putea proveni din magmă fierbinte aflată în subteran; dacă ipoteza se confirmă, ar indica existența unor sisteme vulcanice „adormite” capabile să elibereze gaze la suprafață. De ce contează: un semnal operațional pentru misiunile către Marte Până acum, Marte a fost considerată, în linii mari, o planetă fără vulcanism activ observabil. Noile observații nu arată o erupție sau curgeri proaspete de lavă, dar ridică miza pentru monitorizarea unor zone specifice (fracturile de pe pantele Alba Mons) ca potențiale „ferestre” către activitate geologică ascunsă. Pentru misiuni, asta înseamnă că: anumite regiuni pot deveni prioritare pentru observații repetate și instrumente de analiză a gazelor; interpretarea compoziției atmosferei marțiene trebuie să țină cont de surse potențial endogene (din interior), nu doar de chimia atmosferică și de ciclurile de praf și apă. Ce au văzut instrumentele: abatere de la tiparul sezonier Clorura de hidrogen de pe Marte urmează, în general, un ciclu sezonier: tinde să atingă un vârf în iarna emisferei nordice și să scadă la niveluri foarte mici vara. În mod neobișnuit, echipa a observat valori ridicate la începutul verii nordice într-o zonă precisă, repetat, deasupra fracturilor vulcanice de la Alba Mons. Tocmai combinația dintre momentul apariției (în afara tiparului) și localizarea constantă a sugerat că ar putea fi vorba de altceva decât procese atmosferice obișnuite. Detecția inițială a clorurii de hidrogen în atmosfera marțiană a fost făcută de ExoMars Trace Gas Orbiter (TGO) al Agenției Spațiale Europene (ESA), în rezultate raportate în 2021. În context terestru, clorura de hidrogen este frecvent eliberată prin deschideri conectate la magmă, ceea ce face plauzibilă o analogie – fără ca aceasta să fie, deocamdată, o dovadă directă. Fracturi „proaspete” și ipoteza unei camere magmatice Pentru a investiga sursa, echipa a combinat măsurători atmosferice cu observații detaliate ale suprafeței. Suitei de Chimie Atmosferică de la bordul TGO (care folosește spectrometre în infraroșu pentru identificarea gazelor) i se atribuie detectarea clorurii de hidrogen într-o arie relativ mică, la scurt timp după dispariția brumei de iarnă. Apoi, imaginile realizate cu camera CaSSIS au arătat fracturi înguste, aparent relativ recente, unele întinzându-se pe sute de metri, plus modificări neobișnuite de culoare în jurul crăpăturilor. O explicație propusă este că gazele din profunzime ar urca prin aceste fracturi, similar fumarolelor de pe Pământ (orificii prin care ies gaze vulcanice). Echipa avansează și un mecanism sezonier: iernile extrem de reci de pe Marte (cu temperaturi care pot coborî la -120°C) ar putea sigila fracturile cu gheață, blocând temporar degajarea gazelor; la încălzirea din începutul verii, gheața sublimează (trece direct din solid în vapori), redeschizând căile de evacuare. După evaluarea altor reacții chimice posibile care ar putea produce clorură de hidrogen fără legătură cu vulcanismul, cercetătorii propun existența unei camere magmatice „adormite” sub Alba Mons, capabilă să alimenteze emisii de gaze chiar și în absența erupțiilor vizibile. Implicații pentru căutarea vieții: energie și protecție în subteran Dincolo de geologie, miza este și astrobiologică. Gazele vulcanice ar putea oferi indicii despre evoluția atmosferei marțiene și despre condițiile care, în trecut, ar fi putut permite apă lichidă la suprafață. În plus, dacă magma sau lava ar interacționa cu apă subterană, ar putea rezulta sisteme hidrotermale calde – medii care, teoretic, pot furniza energie chimică și adăpost față de condițiile dure de la suprafață. Autorii subliniază însă limitele: rezultatele nu demonstrează că Marte erupe în prezent și nici că există viață. Ele oferă, în schimb, o direcție mai bine conturată pentru investigații viitoare în jurul fracturilor din regiunea Alba Mons. Context suplimentar despre detectarea clorurii de hidrogen în atmosfera marțiană este menționat și aici: https://scitechdaily.com/a-new-chemistry-exomars-orbiter-discovers-new-gas-and-traces-water-loss-on-mars/ (link prezent în sursa principală). [...]