Știri
Știri din categoria Știință

Voyager 1 a ajuns la o zi-lumină de Pământ, iar întârzierea de două zile a comunicațiilor devine o constrângere operațională majoră, pe fondul scăderii continue a energiei disponibile la bord, potrivit CNN. Pragul înseamnă că un semnal radio trimis de pe Pământ ajunge la sondă în 24 de ore, iar un răspuns mai cere încă 24 de ore înapoi, în condiții ideale.
O zi-lumină reprezintă aproximativ 26 de miliarde de kilometri, distanță la care Voyager 1 a ajuns miercuri, puțin după ora 12:16 (ora României), conform articolului. Sonda deține titlul de „cel mai îndepărtat obiect creat de om” din 1998, când a depășit Pioneer 10.
Managerul misiunii Voyager de la Jet Propulsion Laboratory (NASA), Kareem Badaruddin, descrie comunicarea cu sonda ca pe un apel telefonic cu întârzieri inevitabile: 24 de ore până la sondă și încă 24 de ore pentru confirmare sau datele trimise înapoi. William Kurth, cercetător la University of Iowa și coordonator al investigației „Plasma Wave Science”, spune că operarea unui dispozitiv cu timp de comunicare dus-întors de două zile impune „o mentalitate complet diferită”.
În acest context, orice incident devine mai greu de diagnosticat și corectat. CNN notează că, „cu doar câteva săptămâni în urmă”, NASA nu a primit semnal de la Voyager 1 timp de două zile, episod care a alimentat temeri că sonda ar fi putut fi pierdută. La final de octombrie, a urmat o altă problemă: o pierdere temporară a comunicației, rezolvată după 48 de ore, dar care a reaprins îngrijorările privind fragilitatea sistemelor.
Limitarea structurală a misiunii este energia în declin. Voyager 1 folosește trei generatoare termoelectrice pe bază de plutoniu (dispozitive care transformă căldura rezultată din dezintegrarea radioactivă în electricitate). La lansare, acestea furnizau 470 wați, însă sonda pierde aproximativ 4 wați pe an și produce în prezent circa 210 wați.
Pe măsură ce energia a scăzut, NASA a oprit treptat instrumente științifice: din cele 10 inițiale, doar două mai funcționează și trimit date:
Voyager 1 se deplasează prin spațiul interstelar cu circa 61.155 km/h, după ce a părăsit heliosfera în 2012 (Voyager 2 a făcut-o în 2018).
Pentru a prelungi viața misiunii fără a opri instrumente științifice, echipa a făcut recent o reconfigurare amplă a distribuției de energie, oprind simultan unele componente non-științifice și pornind altele mai eficiente energetic, astfel încât să păstreze căldura necesară funcționării computerelor și să evite înghețarea combustibilului folosit la orientarea sondei (inclusiv pentru menținerea antenei îndreptate spre Pământ).
Badaruddin a numit intervenția „Big Bang”, explicând că a adus o economie de 10 wați, echivalentul a aproximativ doi ani și jumătate de funcționare suplimentară. Totuși, el avertizează că episoadele de instabilitate ar putea deveni mai frecvente, pe măsură ce „marjele” se subțiază.
Potrivit lui Badaruddin, de decenii estimările interne indică o durată rămasă de trei până la cinci ani, dar incertitudinea rămâne ridicată. Voyager 1 se îndreaptă către steaua Gliese 445, aflată la peste 17 ani-lumină, iar apropierea maximă ar urma să aibă loc peste aproximativ 40.000 de ani, când sonda va trece la circa 1,7 ani-lumină de aceasta.
În paralel, Voyager 2 ar urma să atingă pragul de o zi-lumină în 2035, însă CNN notează că nu este clar dacă ambele sonde vor mai fi atunci operaționale și în contact cu Pământul. În prezent, NASA comunică cu Voyager prin Deep Space Network, o rețea de antene radio la sol, dar distanța transformă orice comandă și orice verificare într-un proces care se măsoară în zile, nu în minute.
Recomandate

SpaceX a demonstrat reutilizabilitatea completă a Starship prin prima „capturare” în aer a navei la întoarcerea din spațiu , un pas operațional esențial pentru reducerea costurilor și accelerarea ritmului de lansări, potrivit Digi24 . Nava a fost prinsă de brațe mecanice gigantice la rampa de lansare, la 22 de ore după decolare, în timp ce tentativa de recuperare a rachetei de primă treaptă a eșuat. Evenimentul a fost prezentat drept prima captare din istorie a unei nave Starship care se întorcea din spațiu. Deși SpaceX își propusese o „captură dublă” (și pentru treapta de propulsie), racheta de primă treaptă a explodat la scurt timp după lansarea de vineri din Texas, iar resturile au rămas în Golful Mexic, izolate de balize. De ce contează: reutilizare rapidă, cu costuri mai mici Reprezentanții SpaceX au spus că prinderea de sâmbătă „demonstrează reutilizabilitatea completă” a Starship, considerată crucială pentru „reciclare rapidă și la costuri reduse”. Compania reușise anterior trei prinderi ale rachetelor de susținere, ceea ce, potrivit articolului, validase deja tehnica — însă recuperarea de vineri a eșuat. În timpul coborârii, motoarele rachetei de susținere s-ar fi oprit prea devreme, iar sistemul de ghidare a detectat că nu se află în poziția corectă și a inițiat automat devierea către apă și autodistrugerea. Inginerii investighează cauza, conform declarațiilor citate. Context: miza NASA și calendarul SpaceX NASA a salutat reușita, în condițiile în care agenția „plătește miliarde de dolari” pentru ca Starship să transporte astronauții misiunii Artemis pe Lună în această decadă și să sprijine construirea unei baze lunare permanente. Administratorul NASA, Jared Isaacman , a descris momentul astfel: „A fost aproape magic.” Din punct de vedere tehnic, zborul a fost al 15-lea test la scară reală al Starship realizat de SpaceX din 2023 și abia a doua călătorie pe orbită. Nava din etapa superioară a intrat pe orbită și a lansat 26 de sateliți Starlink, apoi a continuat să înconjoare Pământul la o altitudine de 265 de kilometri, efectuând 14 ture — mai mult decât una sau două în misiunea anterioară. SpaceX a raportat că toate componentele navei, inclusiv scutul termic, „păreau să funcționeze bine”. Ce urmează SpaceX estimează că va începe lansarea navelor Starship de la Centrul Spațial Kennedy din Florida „în următoarele câteva luni”, menționează articolul. Acesta este punctul de plecare pentru următoarea misiune Artemis a NASA, care va ocoli Luna și va rămâne pe orbita Pământului pentru exerciții de aterizare lunară. În Artemis III, astronauții ar urma să andocheze capsula atât la Starship, cât și la Blue Moon (Blue Origin), cele două companii urmând să transporte pe rând echipaje pe suprafața lunară, conform informațiilor din material. [...]

NASA repornește planificarea pentru aducerea mostrelor de pe Marte, după ce costurile programului au urcat până la 11 miliarde de dolari și un calendar care împingea revenirea pe Pământ spre 2040 , potrivit Space . Agenția lansează o inițiativă separată, menită să refacă strategia de recuperare a probelor colectate de roverul Perseverance și să găsească o arhitectură de misiune mai realistă ca buget și termen. Noua inițiativă se numește „ Perseverance Sample Retrieval Architecture ” (PSRA) și a fost prezentată pe 9 noiembrie de Tiffany Morgan, director al NASA Mars Exploration Program, în cadrul unei reuniuni online a Mars Exploration Program Analysis Group (MEPAG). PSRA ar urma să producă recomandări „imparțiale” privind modul în care mostrele pot fi preluate și aduse pe Pământ. Ce urmărește PSRA și care este calendarul Conform prezentării, PSRA are patru direcții principale: dezvoltarea unor recomandări independente pentru recuperarea mostrelor marțiene colectate de Perseverance și livrarea lor pe Pământ; evaluarea cerințelor propuse pentru misiune; revizuirea lecțiilor învățate din etapele anterioare; evaluarea capabilităților curente și a opțiunilor de achiziție. NASA programează un „kickoff” al echipei PSRA în ianuarie 2027, iar raportul final este așteptat în iarna 2027–2028. De ce se schimbă abordarea: „șocul” de cost și termen Contextul imediat este seria de evaluări externe care au indicat creșteri mari de cost pentru Mars Sample Return (MSR). Un „ultim” cost estimat menționat în material ajungea la aproximativ 11 miliarde de dolari (aprox. 51 miliarde lei), cu întoarcerea mostrelor în 2040 — o combinație pe care NASA a considerat-o prea scumpă și imposibil de livrat într-un interval acceptabil. O altă evaluare a indicat că ar fi fezabilă aducerea mostrelor chiar din 2035, la un cost de circa 8 miliarde de dolari (aprox. 37 miliarde lei). Cum va aborda PSRA problema costurilor și celelalte riscuri rămâne, deocamdată, neclar, notează publicația. Mize operaționale: mostrele există deja, iar competiția se intensifică Între timp, roverul Perseverance — aflat în craterul Jezero din februarie 2021 — continuă să colecteze probe, pe care le depozitează atât în tuburi sigilate lăsate pe suprafața planetei, cât și în interiorul roverului. Aceste mostre ar putea conține indicii despre viață din trecut pe Marte, iar planul NASA–ESA a fost, de ani, să trimită misiuni care să le recupereze și să le aducă pe Pământ pentru analize în laboratoare. Un alt factor de presiune este avansul Chinei cu misiunea Tianwen-3 de returnare de mostre. Potrivit China National Space Administration, Tianwen-3 ar include un lander, un vehicul de ascensiune, o capsulă de serviciu, un orbiter și un modul de reintrare pe Pământ. Misiunea ar fi programată să pornească în jurul anului 2028, cu două rachete Long March-5, și vizează aducerea pe Pământ a aproximativ 500 de grame de mostre în 2031. În acest context, PSRA devine un instrument prin care NASA încearcă să deblocheze un program considerat prea scump și prea lent, fără a pierde din vedere presiunea de calendar și competiția internațională. [...]

NASA a încheiat o simulare de 378 de zile care testează, operațional, cum funcționează un echipaj izolat când comunicarea cu „Pământul” are întârzieri , un scenariu-cheie pentru viitoare misiuni cu oameni pe Lună și, ulterior, pe Marte , potrivit Mediafax . Experimentul s-a desfășurat la Centrul Spațial Johnson din Houston, Texas, unde participanții au intrat pe 19 octombrie 2025, relatează Reuters. Ellen Ellis, responsabilă de asistența medicală a echipajului, a descris misiunea drept un test dur al rezistenței și disciplinei într-un cadru controlat. Cum a fost replicată „viața pe Marte” în habitat Cei patru au locuit într-o construcție realizată prin imprimare 3D, cu o suprafață de aproximativ 158 de metri pătrați, și au urmat un program apropiat de cel pregătit pentru expedițiile marțiene. Activitățile au inclus: cultivarea plantelor în sol care imită condițiile de pe Marte; exerciții fizice și operațiuni de întreținere; ieșiri simulate pe suprafața planetei. O provocare centrală a fost comunicarea cu exteriorul: NASA a introdus întârzieri între trimiterea mesajelor și primirea răspunsurilor, pentru a reproduce distanța dintre Pământ și Marte. În acest context, participanții au fost nevoiți să ia decizii fără a putea cere permanent instrucțiuni sau ajutor imediat în situații neprevăzute. Cine a fost în echipaj și ce se întâmplă după ieșirea din izolare Echipajul a fost format din comandantul Ross Elder, responsabilul științific Matthew Montgomery, inginerul de zbor James Spicer și medicul Ellen Ellis. Toți patru au acceptat voluntar să petreacă 378 de zile fără contact fizic cu lumea exterioară. „Pentru Marte, riscurile sunt mari”, a declarat Ross Elder după ieșirea din habitat. După încheierea misiunii, participanții vor trece prin două săptămâni de evaluări medicale și psihologice și discuții cu cercetătorii NASA. Specialiștii vor analiza efectele izolării prelungite, ale activităților repetitive și ale accesului limitat la resurse asupra sănătății și performanței. De ce contează: date pentru misiuni cu echipaj uman Misiunea este a doua din programul CHAPEA. Primul echipaj a încheiat un experiment similar în 2024, tot după 378 de zile de izolare. Conform informațiilor prezentate, datele obținute sunt destinate pregătirii viitoarelor misiuni cu echipaj uman, mai întâi pe Lună și apoi pe Marte. [...]

Japonia a lansat misiunea MMX, care vizează aducerea pe Pământ a unor probe de pe Phobos , un pas cu miză operațională majoră pentru cercetarea planetară și pentru cooperarea internațională în explorarea spațiului, potrivit Space . Martian Moons eXploration (MMX), condusă de agenția spațială japoneză JAXA , a decolat pe 19 octombrie de la Tanegashima Space Center , la bordul unei rachete H3. Lansarea a avut loc la 3:41 p.m. EDT (ora României: 22:41), iar separarea navei de treapta superioară a rachetei a fost confirmată la circa 71 de minute după decolare. De ce contează: o misiune de „sample return” cu calendar pe termen lung Dacă va decurge conform planului, MMX ar urma să devină prima misiune care aterizează pe Phobos și aduce probe pe Pământ . Obiectivul este să ajute la rezolvarea unei întrebări vechi de decenii privind originea lui Phobos și Deimos și să ofere indicii despre formarea timpurie a Sistemului Solar. Tranzitul interplanetar este estimat la aproximativ 10 luni, cu sosire la Marte programată pentru august 2027. Nava ar urma să petreacă aproximativ trei ani în sistemul marțian. Cum este planificată operațiunea pe Phobos și Deimos După intrarea pe orbită, MMX va intra într-o „orbită cvasi-satelit” în jurul lui Phobos (o traiectorie care o menține în proximitatea lunii în timp ce ambele orbitează Marte). Planul operațional include: o campanie de cartografiere pentru alegerea zonelor de aterizare; două atingeri ale suprafeței lui Phobos pentru colectarea și stocarea probelor într-o capsulă de întoarcere; transferul pe o orbită mai alungită în jurul lui Marte, care intersectează traiectoria lui Deimos; o serie de survoluri ale lui Deimos în ultimele luni ale misiunii în sistemul marțian. Plecarea spre Pământ este programată pentru noiembrie 2030, iar capsula cu probe ar urma să aterizeze în Australia în 2031, dacă misiunea își atinge etapele planificate. MMX transportă și roverul IDEFIX, un proiect comun al agențiilor spațiale din Franța și Germania, care ar urma să fie desfășurat pe Phobos la final de 2028 sau început de 2029. Componenta internațională și miza pentru NASA Deși JAXA conduce misiunea, MMX este descrisă ca un efort internațional, cu parteneriate între JAXA, NASA și Agenția Spațială Europeană (ESA), plus contribuții de la companii din SUA și Europa pentru echipamente științifice și de comunicații. NASA contribuie, între altele, cu instrumentul MEGANE (un spectrometru de raze gamma și neutroni), un prelevator pneumatic construit de Honeybee Robotics și suport de comunicații prin rețeaua Deep Space Network. Agenția a investit aproximativ 87 milioane de dolari (aprox. 400 milioane lei) până la finalul misiunii, sumă care include finanțarea cercetătorilor americani implicați. În schimb, cel puțin 15% din proba planificată de 10 grame de material de pe Phobos va fi rezervată pentru studiul NASA; materialele ar urma să fie transferate și păstrate la Johnson Space Center din Houston. Context: o încercare anterioară a eșuat Space amintește că Rusia a mai încercat o misiune de aducere de probe de pe Phobos: Phobos-Grunt, lansată în noiembrie 2011, care nu a reușit să părăsească orbita Pământului din cauza unei probleme la rachetă și s-a prăbușit în Pacific în ianuarie 2012. [...]

NASA a deschis accesul public la peste 800 GB de date științifice lunare din misiunea Artemis 2 , un set care poate accelera analiza impacturilor pe Lună și calibra observațiile viitoare, potrivit IT之家 . Arhiva a fost încărcată în Planetary Data System (PDS) și este disponibilă cercetătorilor și publicului, însă o mică parte din materialele filmate cu iPhone de echipaj nu este încă inclusă, fiind în curs de organizare. Datele publicate includ peste 11.000 de fotografii și videoclipuri la rezoluție completă, aproximativ 8,5 ore de înregistrări audio ale observațiilor științifice făcute de astronauți și adnotări scrise de mână lăsate direct pe imagini. NASA precizează că o parte dintre aceste materiale nu fusese făcută publică anterior. Setul de date documentează observațiile din timpul misiunii Artemis 2 din aprilie 2026, descrisă ca prima misiune cu echipaj care a orbitat Luna în cadrul programului Artemis. Lansarea a avut loc pe 1 aprilie, iar întoarcerea pe 10 aprilie, durata totală fiind de aproximativ nouă zile. În timpul zborului, cei patru astronauți au observat Luna pe rând prin hublourile navei Orion, cu o fereastră de observații concentrată de circa șapte ore. De ce contează: observații umane rare, utile pentru știința impacturilor NASA încadrează aceste date drept unele dintre puținele seturi moderne de „date planetare” obținute în principal prin observație directă umană, la peste o jumătate de secol după Apollo. Evaluările „din mers” ale culorii, luminozității și schimbărilor de relief pot completa atât arhivele istorice, cât și măsurătorile obținute de sonde robotice. Un element de interes din materialele publicate este observarea a cinci „fulgerări” extrem de slabe în apropierea feței îndepărtate a Lunii. Conform documentelor NASA din 7 octombrie, astronauții au văzut din Orion cinci sclipiri punctiforme și au marcat pozițiile pe imagini, în condițiile în care nava se afla la aproximativ 46.000 de mile (aprox. 74.030 km) de Lună. Echipa științifică NASA interpretează aceste sclipiri ca lumină produsă de fragmente de rocă ce au lovit suprafața lunară, într-un interval în care Luna bloca Soarele, iar mediul era mai întunecat. Dimensiunea exactă a obiectelor implicate urmează să fie stabilită prin analize ulterioare. Ce mai include pachetul și ce lipsește încă Pe lângă imagini și audio, NASA a publicat și documentație de lucru: „Raport preliminar de știință lunară Artemis 2” „Raport de operațiuni științifice lunare” „Ghidul utilizatorului pentru datele științifice lunare” NASA notează că arhiva publicată reprezintă dosare de observații științifice organizate de echipa de știință lunară și nu include toate datele de telemetrie și operare ale navei generate pe durata misiunii. Totodată, ghidul de utilizare menționează că un volum mic de materiale realizate de echipaj cu iPhone nu era încă pregătit la momentul publicării și nu a fost inclus în arhivă. Datele pot fi consultate prin Planetary Data System al NASA, unde sunt disponibile materialele și rapoartele asociate, iar agenția indică faptul că aceste rezultate sunt deja folosite ca referință pentru planificarea științifică a misiunii Artemis 3 și a etapelor următoare. [...]

NASA pregătește o misiune care să verifice dacă peșterile de lavă de pe Lună pot deveni adăposturi naturale pentru viitoare echipaje , o abordare cu impact operațional direct: ar reduce expunerea la radiații, temperaturi extreme și micrometeoriți, înainte ca o bază „clasică” să fie construită. Informațiile apar în Știrile Pro TV , care citează Agerpres și Space.com. NASA a selectat proiectul GIMLI (Geophysical Instruments for Marius Lunar Pit Investigation) pentru a identifica o peșteră suficient de mare sau un tub de lavă format în trecutul geologic al Lunii, care ar putea fi amenajat ca bază selenară în cadrul programului Artemis. Potrivit materialului, NASA vizează o viitoare bază în apropierea polului sud. De ce contează: adăpost „gata făcut” pentru misiuni mai lungi Miza practică a proiectului este folosirea cavităților naturale ca infrastructură de protecție. Conform articolului, tuburile de lavă ar putea funcționa ca un „buncăr” pentru astronauți, oferind: protecție față de temperaturile extreme de la suprafața Lunii; reducerea expunerii la radiații; protecție împotriva micrometeoriților. În acest scenariu, chiar dacă o bază lunară va include probabil structuri construite de oameni, peșterile ar putea deveni o resursă imediată, accesibilă, pentru siguranță și continuitatea operațiunilor. Ținta: Groapa Marius Hill și ipoteza unui tub de lavă subteran Locul vizat este Groapa Marius Hill, descoperită în 2009 de sonda japoneză Kaguya. Cercetătorii iau în calcul că nu este doar o cavitate la suprafață, ci ar putea fi conectată la o peșteră subterană extinsă, formată de lavă în trecutul îndepărtat. Dacă ipoteza se confirmă, proiectul ar contribui și la înțelegerea istoriei vulcanice a Lunii, prin identificarea și caracterizarea unui tub de lavă. Cum va fi investigată zona: radar, senzori seismici și gravimetru GIMLI ar urma să lucreze direct pe suprafața selenară, scanând subsolul pentru semne ale tubului de lavă. Investigația, condusă de Institutul de Științe Planetare (PSI), este finanțată prin programul NASA PRISM (Payloads and Research Investigations on the Surface of the Moon). Pentru implementare, proiectul colaborează cu Honeybee Robotics la construirea echipamentelor. Acestea ar urma să ajungă pe Lună cu un modul de aselenizare și un rover, prin programul NASA Commercial Lunar Payloads Services. Setul de instrumente menționat în articol include: radar care penetrează solul; senzori seismici; gravimetru (instrument care măsoară variații ale gravitației, utile pentru a deduce structuri subterane). Datele colectate vor fi analizate de o echipă condusă de directorul asociat al PSI, Than Putzig, iar măsurătorile ar trebui să arate dacă există un tub de lavă și, în caz afirmativ, cât de mare este. [...]