Știri
Știri din categoria Știință
Măsurători repetate ale unui gaz rar pe Marte indică posibile emisii din interiorul planetei, ceea ce ar însemna că procese vulcanice ar putea fi încă active în profunzime, cu implicații directe pentru viitoarele misiuni de explorare și pentru căutarea unor medii locuibile subterane, potrivit Science Daily.
Cercetătorii au identificat concentrații neobișnuite de clorură de hidrogen deasupra unor fracturi din regiunea vulcanică Alba Mons, sugerând că gaze din interiorul planetei ar putea scăpa prin crăpături ale scoarței. O echipă internațională condusă de Alexander Trokhimovskiy consideră că gazul ar putea proveni din magmă fierbinte aflată în subteran; dacă ipoteza se confirmă, ar indica existența unor sisteme vulcanice „adormite” capabile să elibereze gaze la suprafață.
Până acum, Marte a fost considerată, în linii mari, o planetă fără vulcanism activ observabil. Noile observații nu arată o erupție sau curgeri proaspete de lavă, dar ridică miza pentru monitorizarea unor zone specifice (fracturile de pe pantele Alba Mons) ca potențiale „ferestre” către activitate geologică ascunsă. Pentru misiuni, asta înseamnă că:
Clorura de hidrogen de pe Marte urmează, în general, un ciclu sezonier: tinde să atingă un vârf în iarna emisferei nordice și să scadă la niveluri foarte mici vara. În mod neobișnuit, echipa a observat valori ridicate la începutul verii nordice într-o zonă precisă, repetat, deasupra fracturilor vulcanice de la Alba Mons. Tocmai combinația dintre momentul apariției (în afara tiparului) și localizarea constantă a sugerat că ar putea fi vorba de altceva decât procese atmosferice obișnuite.
Detecția inițială a clorurii de hidrogen în atmosfera marțiană a fost făcută de ExoMars Trace Gas Orbiter (TGO) al Agenției Spațiale Europene (ESA), în rezultate raportate în 2021. În context terestru, clorura de hidrogen este frecvent eliberată prin deschideri conectate la magmă, ceea ce face plauzibilă o analogie – fără ca aceasta să fie, deocamdată, o dovadă directă.
Pentru a investiga sursa, echipa a combinat măsurători atmosferice cu observații detaliate ale suprafeței. Suitei de Chimie Atmosferică de la bordul TGO (care folosește spectrometre în infraroșu pentru identificarea gazelor) i se atribuie detectarea clorurii de hidrogen într-o arie relativ mică, la scurt timp după dispariția brumei de iarnă.
Apoi, imaginile realizate cu camera CaSSIS au arătat fracturi înguste, aparent relativ recente, unele întinzându-se pe sute de metri, plus modificări neobișnuite de culoare în jurul crăpăturilor. O explicație propusă este că gazele din profunzime ar urca prin aceste fracturi, similar fumarolelor de pe Pământ (orificii prin care ies gaze vulcanice).
Echipa avansează și un mecanism sezonier: iernile extrem de reci de pe Marte (cu temperaturi care pot coborî la -120°C) ar putea sigila fracturile cu gheață, blocând temporar degajarea gazelor; la încălzirea din începutul verii, gheața sublimează (trece direct din solid în vapori), redeschizând căile de evacuare.
După evaluarea altor reacții chimice posibile care ar putea produce clorură de hidrogen fără legătură cu vulcanismul, cercetătorii propun existența unei camere magmatice „adormite” sub Alba Mons, capabilă să alimenteze emisii de gaze chiar și în absența erupțiilor vizibile.
Dincolo de geologie, miza este și astrobiologică. Gazele vulcanice ar putea oferi indicii despre evoluția atmosferei marțiene și despre condițiile care, în trecut, ar fi putut permite apă lichidă la suprafață. În plus, dacă magma sau lava ar interacționa cu apă subterană, ar putea rezulta sisteme hidrotermale calde – medii care, teoretic, pot furniza energie chimică și adăpost față de condițiile dure de la suprafață.
Autorii subliniază însă limitele: rezultatele nu demonstrează că Marte erupe în prezent și nici că există viață. Ele oferă, în schimb, o direcție mai bine conturată pentru investigații viitoare în jurul fracturilor din regiunea Alba Mons.
Context suplimentar despre detectarea clorurii de hidrogen în atmosfera marțiană este menționat și aici: https://scitechdaily.com/a-new-chemistry-exomars-orbiter-discovers-new-gas-and-traces-water-loss-on-mars/ (link prezent în sursa principală).
Recomandate
Light Year Explorer pariază pe focoase din lemn pentru a reduce costurile și a accelera producția în industria lansărilor comerciale , mizând pe un material neobișnuit pentru aerospațial, potrivit Libertatea . Compania chineză a dezvoltat o ogivă (carenaj) de rachetă din lemn, cu obiectivul declarat de a ieftini fabricația și de a scurta semnificativ timpul de producție. Startup-ul Light Year Explorer a fost fondat în 2022 și are sediul în Taicang, provincia Jiangsu, iar informația este atribuită de publicație și ziarului spaniol El Economista . Ce schimbă „lemnul” în ecuația costurilor În mod obișnuit, focoasele/carenajele rachetelor sunt realizate din aluminiu, titan, fibră de carbon sau compozite ceramice, materiale alese pentru rezistența la temperaturile ridicate generate de frecarea aerodinamică. În locul acestora, Light Year Explorer spune că a folosit un placaj de densitate scăzută, modelat aerodinamic și întărit cu o structură metalică internă. Compania susține că soluția se apropie de performanțele carenajelor compozite tradiționale pe mai multe criterii, dar cu avantaje de cost și timp de fabricație: „Această configurație se ridică la nivelul carenajelor compozite tradiționale în ceea ce privește aspecte cheie ale performanței, precum greutatea, rigiditatea structurală, transparența la undele radio și reducerea zgomotului, reducând în același timp costurile de producție și scurtând semnificativ timpul de fabricație”. Unde ar putea fi folosită: lansări frecvente și misiuni cu mai mulți sateliți Light Year Explorer (menționată și ca Lightyear Exploration Space Technology) produce și alte componente pentru structuri de rachete, inclusiv rezervoare de combustibil din oțel inoxidabil, carenaje și secțiuni interetajate. Potrivit companiei, carenajul cu diametrul de 4,2 metri este gândit pentru rachete comerciale obișnuite și pentru misiuni de tip „ride-sharing” (mai mulți sateliți lansați în aceeași misiune), dar și pentru sarcini utile individuale mari, în ideea susținerii lansărilor cu frecvență ridicată pentru constelații de sateliți. „Carenajul cu diametrul de 4,2 metri este adaptat pentru rachetele comerciale obișnuite. Este dimensionat pentru a gestiona misiuni multi-satelit de tip «ride-sharing» și sarcini utile individuale mari pentru a susține lansări de înaltă frecvență pentru constelații de sateliți.” Ce rămâne de demonstrat Deși materialul este neconvențional pentru astfel de aplicații, compania afirmă că rachetele cu elemente din lemn ar fi la fel de fiabile ca cele realizate din materiale tradiționale și că procesul permite producție rapidă, inclusiv în serie. În lipsa unor date independente în material despre teste, certificări sau utilizare operațională, aceste afirmații rămân, deocamdată, la nivelul poziției companiei. [...]
China își pune pe hârtie un calendar operațional pentru o aselenizare cu echipaj înainte de 2030 , cu teste în orbită, zboruri fără echipaj și o repetiție generală în 2029, potrivit Gizmodo . Detalierea pașilor contează prin impactul operațional: Beijingul trece de la ținte generale la o succesiune de misiuni și verificări tehnice care, dacă sunt respectate, reduc incertitudinea asupra capacității reale de execuție. Planul a fost prezentat public, într-o declarație rară, de Wang Xiang , designer-șef al programului chinez de explorare lunară, la al 7-lea Simpozion pentru Zboruri Spațiale cu Echipaj din Beijing. Publicația notează că informațiile au fost relatate inițial de Global Times. Calendarul misiunilor: teste în orbită, apoi Lună Foaia de parcurs descrisă include mai multe etape, cu rol de „validare” progresivă a rachetelor și a vehiculelor implicate: Începutul lui 2027 : China ar urma să înceapă testele pe orbită terestră cu Long March 10 A , o variantă „single-stick” (fără boostere laterale). Racheta este programată să lanseze nava Mengzhou către stația spațială Tiangong pentru misiuni de marfă, pentru a colecta date și a demonstra fiabilitatea. 2028 : este planificat un zbor de test fără echipaj pentru racheta mai mare, în trei trepte, Long March 10 , împreună cu modulul de aselenizare Lanyue . Modulul fără echipaj ar urma să încerce aselenizarea și decolarea de pe Lună. 2029 : Lanyue și Mengzhou ar urma să fie lansate separat, pe două rachete Long March 10 , pentru a încerca andocarea pe orbită lunară într-o misiune de repetiție la scară completă. Gizmodo subliniază că această logică de întâlnire și andocare pe orbită lunară amintește de arhitectura folosită în programul Apollo, cu diferența că atunci Saturn V lansa într-o singură misiune atât modulul lunar, cât și nava principală. Cum ar arăta misiunea cu echipaj După reușita andocării pe orbită lunară, China ar avea „calea liberă” pentru tentativa de aselenizare cu echipaj. Conform planului descris: echipajul ar urma să aibă trei taikonauți ; doi dintre ei ar coborî pe suprafața Lunii; misiunea la sol ar dura trei zile terestre , cu activități extravehiculare (ieșiri în afara modulului) în fiecare zi. Indicii de implementare și contextul competiției cu SUA Publicația notează că, la scurt timp după declarațiile lui Wang, au apărut pe rețele sociale chineze clipuri care ar sugera pregătiri pentru viitoarele teste la portul spațial Wenchang; SpaceNews a relatat că imaginile arată containere mari, despre care se spune că ar transporta echipamente pentru o repetiție, ridicate de pe o navă cargo. În paralel, miza geopolitică rămâne competiția cu SUA: NASA țintește o aselenizare în începutul lui 2028 , în cadrul Artemis 4 , însă există incertitudini legate de disponibilitatea la timp a unui modul de aselenizare din partea partenerilor comerciali, SpaceX și Blue Origin. Gizmodo punctează că, de ambele părți, rămân obstacole tehnice semnificative până la atingerea termenelor anunțate. [...]
NASA a încheiat o simulare de 378 de zile care testează, operațional, cum funcționează un echipaj izolat când comunicarea cu „Pământul” are întârzieri , un scenariu-cheie pentru viitoare misiuni cu oameni pe Lună și, ulterior, pe Marte , potrivit Mediafax . Experimentul s-a desfășurat la Centrul Spațial Johnson din Houston, Texas, unde participanții au intrat pe 19 octombrie 2025, relatează Reuters. Ellen Ellis, responsabilă de asistența medicală a echipajului, a descris misiunea drept un test dur al rezistenței și disciplinei într-un cadru controlat. Cum a fost replicată „viața pe Marte” în habitat Cei patru au locuit într-o construcție realizată prin imprimare 3D, cu o suprafață de aproximativ 158 de metri pătrați, și au urmat un program apropiat de cel pregătit pentru expedițiile marțiene. Activitățile au inclus: cultivarea plantelor în sol care imită condițiile de pe Marte; exerciții fizice și operațiuni de întreținere; ieșiri simulate pe suprafața planetei. O provocare centrală a fost comunicarea cu exteriorul: NASA a introdus întârzieri între trimiterea mesajelor și primirea răspunsurilor, pentru a reproduce distanța dintre Pământ și Marte. În acest context, participanții au fost nevoiți să ia decizii fără a putea cere permanent instrucțiuni sau ajutor imediat în situații neprevăzute. Cine a fost în echipaj și ce se întâmplă după ieșirea din izolare Echipajul a fost format din comandantul Ross Elder, responsabilul științific Matthew Montgomery, inginerul de zbor James Spicer și medicul Ellen Ellis. Toți patru au acceptat voluntar să petreacă 378 de zile fără contact fizic cu lumea exterioară. „Pentru Marte, riscurile sunt mari”, a declarat Ross Elder după ieșirea din habitat. După încheierea misiunii, participanții vor trece prin două săptămâni de evaluări medicale și psihologice și discuții cu cercetătorii NASA. Specialiștii vor analiza efectele izolării prelungite, ale activităților repetitive și ale accesului limitat la resurse asupra sănătății și performanței. De ce contează: date pentru misiuni cu echipaj uman Misiunea este a doua din programul CHAPEA. Primul echipaj a încheiat un experiment similar în 2024, tot după 378 de zile de izolare. Conform informațiilor prezentate, datele obținute sunt destinate pregătirii viitoarelor misiuni cu echipaj uman, mai întâi pe Lună și apoi pe Marte. [...]
O fotografie inclusă într-un raport al serviciilor militare de informații din SUA oferă, pentru prima dată, o imagine clară a avionului spațial chinezesc Shenlong , un vehicul orbital reutilizabil asociat cu lansarea repetată de obiecte neidentificate pe orbita joasă a Pământului, potrivit Digi24 . Informația contează prin prisma implicațiilor de securitate și a faptului că apariția imaginii într-un document oficial american ridică miza monitorizării activităților Chinei în spațiu. Fotografia apare în cea mai recentă versiune a raportului „Challenges to Security in Space” publicat de Agenția de Informații pentru Apărare (DIA) a SUA. Imaginea, realizată în 2024 de un satelit al companiei private Maxar Technologies (astăzi Vantor), a fost observată și distribuită pe platforma X de jurnalistul Andrew Jones, specializat în programul spațial al Chinei. Ce schimbă fotografia: indicii despre design și rol Până acum, imaginile directe ale vehiculului erau neclare și nu permiteau concluzii despre design, capabilități sau scop. China nu a publicat fotografii și nu a oferit detalii cheie despre proiect. Noua imagine sugerează că Shenlong seamănă puternic cu X-37B, avionul spațial al Forțelor Spațiale ale SUA aflat și el pe orbită. În interpretarea publicațiilor de specialitate citate de Digi24, apar elemente de design care indică o platformă reutilizabilă, cu posibilă capacitate de transport și operare de încărcături. Obiecte „neidentificate” și manevre la distanțe mici În ultimii patru ani, Shenlong ar fi lansat cel puțin nouă obiecte neidentificate deasupra Pământului, despre care se presupune că ar putea fi sateliți mici de tip „cubesat” (sateliți miniaturali), însă scopul lor rămâne neclar. Raportul DIA mai notează că, în a doua misiune (noiembrie 2022), vehiculul „a părut să manevreze alături de un satelit însoțitor”, apropiindu-se până la 100 de metri și posibil capturându-l și eliberându-l ulterior. Acest tip de activitate este relevant pentru așa-numitele operațiuni de „întâlnire și proximitate” (manevre de apropiere controlată între vehicule spațiale), care pot avea utilizări civile, dar și militare. Context: misiuni tot mai lungi și evaluarea SUA asupra riscurilor Digi24 trece în revistă istoricul misiunilor: după o primă misiune de două zile în septembrie 2020, Shenlong a avut două misiuni mai lungi — opt luni (august 2022–mai 2023) și nouă luni (decembrie 2023–septembrie 2024), fotografia fiind realizată în această ultimă perioadă. Vehiculul se află în a patra misiune, lansată pe 7 februarie cu o rachetă Long March 2F, de la Centrul de Lansare a Sateliților Jiuquan. În total, Shenlong ar fi acumulat peste 800 de zile pe orbită, însă nu este clar dacă a fost folosit același aparat în toate misiunile sau există mai multe vehicule de acest tip. Într-o secțiune separată a raportului, DIA susține că China dezvoltă arme destinate utilizării împotriva sateliților, cu scopul de a „perturba, deteriora și distruge” capabilitățile spațiale ale altor țări, adăugând că Beijingul urmărește să devină lider în spațiu. În același context, Digi24 menționează și referirea la arme „pe orbită” ale americanilor, confirmate recent de secretarul Forțelor Aeriene ale SUA, Troy E. Meink. Ce urmează rămâne, deocamdată, limitat de lipsa datelor publice: fotografia aduce mai multă vizibilitate asupra platformei, dar nu lămurește încă rolul exact al obiectelor lansate și nici natura completă a misiunilor, într-un domeniu în care transparența este redusă, iar interpretările sunt inevitabil prudente. [...]
Japonia a lansat misiunea MMX, care vizează aducerea pe Pământ a unor probe de pe Phobos , un pas cu miză operațională majoră pentru cercetarea planetară și pentru cooperarea internațională în explorarea spațiului, potrivit Space . Martian Moons eXploration (MMX), condusă de agenția spațială japoneză JAXA , a decolat pe 19 octombrie de la Tanegashima Space Center , la bordul unei rachete H3. Lansarea a avut loc la 3:41 p.m. EDT (ora României: 22:41), iar separarea navei de treapta superioară a rachetei a fost confirmată la circa 71 de minute după decolare. De ce contează: o misiune de „sample return” cu calendar pe termen lung Dacă va decurge conform planului, MMX ar urma să devină prima misiune care aterizează pe Phobos și aduce probe pe Pământ . Obiectivul este să ajute la rezolvarea unei întrebări vechi de decenii privind originea lui Phobos și Deimos și să ofere indicii despre formarea timpurie a Sistemului Solar. Tranzitul interplanetar este estimat la aproximativ 10 luni, cu sosire la Marte programată pentru august 2027. Nava ar urma să petreacă aproximativ trei ani în sistemul marțian. Cum este planificată operațiunea pe Phobos și Deimos După intrarea pe orbită, MMX va intra într-o „orbită cvasi-satelit” în jurul lui Phobos (o traiectorie care o menține în proximitatea lunii în timp ce ambele orbitează Marte). Planul operațional include: o campanie de cartografiere pentru alegerea zonelor de aterizare; două atingeri ale suprafeței lui Phobos pentru colectarea și stocarea probelor într-o capsulă de întoarcere; transferul pe o orbită mai alungită în jurul lui Marte, care intersectează traiectoria lui Deimos; o serie de survoluri ale lui Deimos în ultimele luni ale misiunii în sistemul marțian. Plecarea spre Pământ este programată pentru noiembrie 2030, iar capsula cu probe ar urma să aterizeze în Australia în 2031, dacă misiunea își atinge etapele planificate. MMX transportă și roverul IDEFIX, un proiect comun al agențiilor spațiale din Franța și Germania, care ar urma să fie desfășurat pe Phobos la final de 2028 sau început de 2029. Componenta internațională și miza pentru NASA Deși JAXA conduce misiunea, MMX este descrisă ca un efort internațional, cu parteneriate între JAXA, NASA și Agenția Spațială Europeană (ESA), plus contribuții de la companii din SUA și Europa pentru echipamente științifice și de comunicații. NASA contribuie, între altele, cu instrumentul MEGANE (un spectrometru de raze gamma și neutroni), un prelevator pneumatic construit de Honeybee Robotics și suport de comunicații prin rețeaua Deep Space Network. Agenția a investit aproximativ 87 milioane de dolari (aprox. 400 milioane lei) până la finalul misiunii, sumă care include finanțarea cercetătorilor americani implicați. În schimb, cel puțin 15% din proba planificată de 10 grame de material de pe Phobos va fi rezervată pentru studiul NASA; materialele ar urma să fie transferate și păstrate la Johnson Space Center din Houston. Context: o încercare anterioară a eșuat Space amintește că Rusia a mai încercat o misiune de aducere de probe de pe Phobos: Phobos-Grunt, lansată în noiembrie 2011, care nu a reușit să părăsească orbita Pământului din cauza unei probleme la rachetă și s-a prăbușit în Pacific în ianuarie 2012. [...]
Un semnal luminos detectat de două ori de James Webb, dar absent din observații anterioare, pune sub semnul întrebării cât de „complet” este inventarul obiectelor din câmpurile cosmice intens studiate , potrivit Mediafax . Astronomii au găsit o linie de emisie izolată în infraroșu, într-o zonă celebră pentru densitatea de galaxii observate, fără să poată identifica sursa cu datele disponibile. Descoperirea vine din regiunea Ultra Deep Field (în constelația Fornax), un petic minuscul de cer care include aproape 10.000 de galaxii. Echipa a folosit o metodă de analiză a luminii menită să scoată la iveală obiecte îndepărtate care pot trece neobservate în imagini obișnuite, relatează Science Alert. Ce a văzut James Webb și de ce nu e ușor de explicat Cercetătorii au detectat șapte semnale: șase au putut fi asociate unor galaxii cunoscute, însă al șaptelea a rămas fără explicație. Acesta constă într-o singură linie de emisie în infraroșu apropiat, la o lungime de undă de aproximativ 1,6 micrometri. Observațiile au fost realizate în august și noiembrie 2023, la 88 de zile distanță și din unghiuri diferite, tocmai pentru a verifica dacă semnalele ar putea fi erori instrumentale. Semnalul neobișnuit a apărut în ambele serii și în toate cele patru seturi de expuneri combinate, ceea ce face mai dificilă atribuirea lui unei probleme tehnice. Context: o zonă „bătută” de Hubble, revizitată cu instrumentele Webb Regiunea este cunoscută drept Hubble Ultra Deep Field . Telescopul Hubble a urmărit-o peste 270 de ore, obținând imagini cu mii de galaxii aflate la distanțe de miliarde de ani-lumină. După lansarea James Webb, astronomii au revenit asupra aceleiași zone, folosind observațiile în infraroșu pentru a identifica obiecte foarte îndepărtate sau prea slabe pentru a fi detectate anterior. Echipa coordonată de astrofizicianul Mason Huberty (Universitatea din Minnesota) a testat o metodă prin care telescopul ar putea găsi obiecte necunoscute fără a le selecta dinainte ca ținte. Pentru asta, cercetătorii au folosit instrumentul Near-Infrared Spectrograph (NIRSpec), deschizând aproape toate obturatoarele sale minuscule și închizându-le doar pe cele corespunzătoare obiectelor din prim-plan deja cunoscute, astfel încât să analizeze lumina dintr-o zonă extinsă. De ce o singură „linie” spectrală nu ajunge Liniile de emisie apar când atomii sau moleculele eliberează energie sub formă de lumină la anumite lungimi de undă; analiza lor (spectroscopia) ajută la determinarea compoziției și proprietăților unui obiect. În acest caz, existența unei singure linii de emisie nu oferă suficiente informații pentru a stabili sigur distanța și procesul fizic care a produs semnalul. În plus, fără o măsurare sigură a „deplasării spre roșu” (efectul prin care expansiunea Universului mută lumina spre lungimi de undă mai mari), astronomii nu pot spune dacă semnalul vine dintr-o galaxie extrem de îndepărtată sau de la un obiect mai apropiat. Un element suplimentar complică interpretarea: semnalul nu a fost identificat în observații anterioare cu James Webb și Hubble. Potrivit autorilor, intensitatea ar fi trebuit să permită detectarea în imaginile James Webb din programul JADES (octombrie 2022), dacă sursa ar fi fost prezentă în aceeași stare. Diferența sugerează fie o creștere temporară a luminozității, fie un fenomen apărut ulterior. Ipotezele luate în calcul și ce nu se potrivește Cercetătorii au analizat patru explicații, fără ca vreuna să se potrivească complet cu observațiile: Galaxie din Universul timpuriu : ar putea avea dificultăți în a „trece” prin hidrogenul neutru din primele etape ale Universului, iar semnalul ar fi trebuit să apară și în observațiile JADES. Galaxie mai apropiată : ar fi de așteptat să existe și alte linii de emisie, nu doar cea de la 1,6 micrometri. Supernovă (explozia unei stele): ar fi trebuit să producă și alte semnale spectrale, care nu au fost detectate. Eveniment în care o gaură neagră dezintegrează o stea : poate genera o emisie luminoasă puternică, chiar dacă alte radiații sunt prea slabe pentru a fi observate; însă datele actuale nu permit confirmarea. Ce urmează Studiul a fost publicat în The Astrophysical Journal , iar autorii spun că sunt necesare observații suplimentare, cu instrumente capabile să măsoare spectrul la o sensibilitate mai mare, pentru a identifica eventuale linii de emisie suplimentare și a stabili distanța până la sursă. „Observațiile de urmărire sunt esențiale pentru a confirma deplasarea spre roșu și pentru a determina originea fizică a emisiei”, au scris cercetătorii în studiu. Deocamdată, semnalul nu demonstrează existența unui obiect cosmic necunoscut și nu confirmă una dintre ipoteze, dar indică faptul că inclusiv în regiuni observate intens de decenii pot apărea fenomene care cer investigații noi. [...]
