Știri
Știri din categoria Știință
Descoperirea unui fragment din „Iliada” în interiorul unei mumii egiptene sugerează că literatura putea însoți morții, nu doar texte cu rol magic, ceea ce poate schimba interpretarea unor practici funerare din Egiptul antic, potrivit Focus.
Cercetători ai Universității din Barcelona au găsit recent un fragment de papirus în zona abdominală a unei mumii îngropate în urmă cu aproximativ 1.600 de ani. Textul conține un pasaj din „Iliada” lui Homer, iar informația a fost relatată de publicația britanică The Independent.
Elementul considerat neobișnuit este natura textului. Conform The Independent, în morminte se găseau frecvent scrieri în limba greacă, însă conținutul lor era, până acum, „în principal de natură magică”, după cum a explicat Ignasi-Xavier Adiego, profesor de limbi clasice, romanice și semitice. În acest context, prezența unui fragment de literatură – „Iliada” – este prezentată ca o premieră pentru astfel de descoperiri.
„Iliada” este unul dintre cele mai vechi texte ale Europei și una dintre lucrările centrale ale literaturii universale, compusă între secolele VIII și VII î.Hr., în formă de poem epic despre un episod din războiul troian.
Mumia a fost descoperită între noiembrie și decembrie 2025, în orașul istoric Oxyrhynchos, potrivit relatării. Fragmentul identificat ar proveni dintr-un pasaj cunoscut din cartea a doua a epopeii, în care sunt enumerate corăbiile de război adunate în fața Troiei.
Motivul pentru care a fost ales tocmai acest pasaj rămâne neclar, menționează sursa.
În același material este amintită și o altă direcție de cercetare: Der Spiegel a relatat în februarie că o echipă de la Universitatea din Bristol ar fi identificat „tendințe” în procesul de îmbălsămare, analizând mirosurile mumiilor pentru a observa schimbări în rețetele folosite de-a lungul timpului. Potrivit aceleiași relatări, de la uleiuri și grăsimi simple s-ar fi ajuns ulterior la ingrediente precum rășina de albine și ceara de bumbac, pentru o conservare mai îndelungată, în condițiile în care mumificarea era accesibilă mai ales elitelor.
Recomandate
NASA a început transferul către Florida al „nucleului” rachetei SLS pentru Artemis 3, un pas operațional esențial care condiționează asamblarea finală și calendarul misiunii planificate pentru mijlocul lui 2027 , potrivit IT Home . Pe 20 aprilie (ora locală), NASA a scos din hala de producție treapta centrală (core stage) a rachetei Space Launch System (SLS) destinată misiunii Artemis 3, de la uzina Michoud Assembly Facility din New Orleans. Componenta a fost încărcată pe barja „Pegasus” și trimisă către Kennedy Space Center , pe coasta spațială a Floridei, pentru etapa de asamblare finală. De ce contează: fără această mutare nu începe asamblarea finală Transportul marchează trecerea din faza de fabricație în cea de integrare la sol, unde racheta este completată și pregătită pentru testele și operațiunile necesare înainte de lansare. IT Home notează că este un „moment de referință” pe drumul către Artemis 3, misiune pe care NASA o are în plan pentru mijlocul anului 2027. Într-o declarație citată de publicație, Lori Glaze, adjunct interimar al Exploration Systems Development Mission Directorate din cadrul NASA, a legat explicit acest progres de obiectivul revenirii oamenilor pe Lună și de pașii necesari pentru capabilități viitoare, inclusiv o misiune umană către Marte. „Să vedem acest hardware SLS ieșind din hală este o dovadă puternică a progresului nostru în a readuce oamenii pe suprafața Lunii.” „Pe măsură ce este transportat în Florida pentru asamblarea finală, suntem mai aproape de a testa capabilitățile-cheie necesare pentru a trimite americani pe Lună și, în cele din urmă, pentru a deschide drumul către prima noastră misiune umană pe Marte.” Ce include Artemis 3 și unde intră SpaceX și Blue Origin Conform IT Home, Artemis 3 este următoarea misiune din programul lunar „Artemis”. În cadrul acestei misiuni cu echipaj, NASA ar urma să testeze pe orbită terestră manevre de întâlnire și andocare între capsula Orion și un lander lunar comercial contractat în cadrul programului. Publicația menționează că ar fi vorba de una sau două nave de aselenizare, dintre: SpaceX „Starship”; Blue Origin „Blue Moon”. Detalii tehnice și stadiul actual al treptei centrale După asamblarea completă, treapta centrală a rachetei SLS pentru Artemis 3 ar urma să ajungă la o înălțime totală de 212 feet (64,6 metri). Segmentul scos acum din uzina Michoud reprezintă aproximativ 80% din înălțimea finală, deoarece nu a fost instalat încă un element major, „engine section” (secțiunea motoarelor), precizează sursa. Context: Artemis 2 tocmai s-a încheiat IT Home plasează transportul la circa 10 zile după succesul misiunii Artemis 2, care a trimis patru astronauți într-un zbor istoric în jurul Lunii. Publicația mai notează că Artemis 2 a fost prima misiune cu echipaj către Lună din 1972 și primul zbor cu echipaj pentru combinația SLS–Orion, stabilind și un record de distanță: 252.760 mile (406.778 km) față de Pământ. În privința pașilor următori, aceeași sursă indică faptul că, dacă totul decurge conform planului, o aselenizare în apropierea polului sud lunar ar urma să aibă loc în cadrul misiunii Artemis 4, programată în prezent pentru finalul lui 2028, însă „nu este încă sigur” ce lander va fi folosit atunci. [...]
Scenariul scufundării Veneției mută discuția de la protecție la costuri de relocare de ordinul sutelor de miliarde , într-un orizont în care soluțiile tehnice actuale doar întârzie problema, potrivit Libertatea . Oamenii de știință de la Universitatea din Salento avertizează că, în cel mai rău caz, orașul ar putea ajunge „accesibil doar cu submarinul”, pe fondul creșterii nivelului mării și al degradării fundațiilor. Materialul citat de Libertatea menționează relatări din The Times și Het Laatste Nieuws. Miza economică: relocare estimată la minimum 100 de miliarde de euro Raportul invocat în articol vorbește despre măsuri „fără precedent” pentru a salva orașul și ridică explicit problema costurilor, în condițiile în care Veneția ar trebui menținută locuibilă fără ca cheltuielile „să scape complet de sub control”. Cercetătorii iau în calcul opțiuni drastice, inclusiv: construirea unor baraje enorme, permanente, care să izoleze complet laguna de marea deschisă; „mutarea” centrului istoric, dacă scufundarea devine inevitabilă. În scenariul relocării, clădiri emblematice precum Palatul Dogilor și Bazilica San Marco ar urma să fie demontate „piatră cu piatră” și reconstruite mai în interiorul continentului. Costul unei astfel de operațiuni este estimat de cercetători la minimum 100 de miliarde de euro (aprox. 500 miliarde lei). Pierderi pentru proprietari: 6,5 miliarde de euro în proprietăți private Pe lângă costurile publice, raportul indică un impact direct asupra locuitorilor: proprietăți private în valoare de 6,5 miliarde de euro (aprox. 32,5 miliarde lei) ar urma să „dispară în apă”, în contextul în care oamenii ar fi forțați să-și părăsească locuințele. De ce nu ajunge MOSE și ce arată proiecțiile până în 2100 Articolul notează că mai mult de jumătate din Veneția se află la 80–120 de centimetri deasupra nivelului mării, ceea ce o face extrem de vulnerabilă. Potrivit cercetătorului principal Piero Lionello, nivelul apei din jurul orașului ar urma să crească cu 42–81 de centimetri până în 2100 . Deși bariera împotriva valurilor de furtună MOSE a adus o ameliorare din 2020, oamenii de știință o descriu drept o „amânare a execuției”, fără măsuri pe termen lung. „Am putea să amânăm acest scenariu, dar nu putem ține apa în frâu pentru totdeauna. Acest viitor pare inevitabil”, afirmă Piero Lionello, citat în articol. În același material se menționează că o creștere extremă a nivelului mării ar putea deveni un scenariu realist în secolul XXII , ceea ce mută presiunea dinspre intervenții punctuale spre decizii strategice cu implicații bugetare și patrimoniale majore. [...]
China a testat un sistem care poate ține dronele în aer ore întregi fără aterizare , prin transfer de energie cu microunde de la sol către aparatul aflat în zbor, ceea ce ar putea schimba modul de operare al flotelor de drone în misiuni prelungite. Demonstrația este descrisă de Interesting Engineering . Sistemul se bazează pe un emițător mobil la sol care direcționează energia către o rețea de antene montată sub dronă, permițând alimentare continuă fără conexiuni fizice. Un element notabil al testului este că transmisia a rămas stabilă chiar și în condițiile în care atât drona, cât și unitatea de la sol erau în mișcare, depășind scenariile statice prezentate de obicei în astfel de experimente. Ce au arătat testele și de ce contează operațional În probe, sistemul montat pe vehicul a susținut drone cu aripă fixă în zbor timp de până la 3,1 ore, la o altitudine de aproximativ 49 de picioare (circa 15 metri), potrivit unui material al South China Morning Post citat de publicație. Rezultatele au fost publicate în revista de specialitate „Aeronautical Science & Technology” și sunt atribuite unei echipe de la Xidian University , instituție asociată cu tehnologii legate de apărare. Miza operațională este reducerea dependenței de ciclurile de aterizare și schimbare a bateriilor, cu efect direct asupra: supravegherii continue, misiunilor de lovire, războiului electronic, prin menținerea mai îndelungată a dronelor în zona de interes. Provocarea tehnică: alinierea fasciculului în mișcare Coordonatorul proiectului, Song Liwei, indică drept obstacol major menținerea alinierii precise a emițătorului cu drona în timp ce ambele platforme se deplasează. Soluția descrisă combină poziționare GPS, un mecanism de urmărire în timp real și sisteme de control al zborului la bord, pentru corecții continue ale direcției fasciculului. Microunde vs. laser: compromisuri și scalare Articolul plasează demonstrația în contextul unei competiții mai largi pentru alimentarea dronelor în zbor. În SUA, DARPA a susținut mai multe inițiative de transfer de energie fără fir, inclusiv prin radiofrecvență și laser, iar companii private au prezentat concepte de încărcare cu laser. Diferențele evidențiate: sistemele cu laser pot oferi precizie mai mare și distanțe mai lungi, dar sunt vulnerabile la ceață, praf și turbulențe atmosferice și pot genera semnături în infraroșu detectabile; transmisia cu microunde este descrisă ca fiind, în general, mai robustă în condiții meteo nefavorabile și mai puțin afectată de degradarea „linie de vizare”, iar un singur emițător ar putea alimenta simultan mai multe drone, ceea ce ar favoriza utilizarea în medii operaționale dense. Publicația notează și un posibil efect de design: dacă alimentarea în zbor devine viabilă, dronele ar putea depinde mai puțin de baterii mari la bord, eliberând spațiu și greutate pentru încărcături utile mai mari și senzori suplimentari. Limitarea importantă: materialul nu oferă detalii despre randament, puterea transmisă sau distanța efectivă de transfer, dincolo de altitudinea testului. [...]
Un nou „univers virtual” promite simulări mai fidele ale formării galaxiilor, cu implicații directe pentru modul în care sunt interpretate observațiile JWST : proiectul COLIBRE a generat un „univers sintetic” care reproduce îndeaproape aspectul universului timpuriu surprins de telescopul spațial James Webb , susținând astfel modelul cosmologic standard ΛCDM, potrivit ITmedia . Simularea COLIBRE este construită pe baza modelului cosmologic standard și urmărește evoluția materiei din primele aproximativ un miliard de ani după Big Bang până în prezent. Elementul care o diferențiază, conform materialului, este puterea de calcul folosită și capacitatea de a modela mai bine mișcarea gazului rece și a prafului cosmic — componente esențiale pentru descrierea formării stelelor și, implicit, a galaxiilor. De ce contează: o potrivire mai bună cu JWST și o validare a ΛCDM Publicația notează că universul sintetic obținut de COLIBRE este „înalt concordant” cu imaginile universului timpuriu observate de JWST. Această potrivire este prezentată ca un argument în favoarea modelului ΛCDM (Lambda Cold Dark Matter), cadrul teoretic folosit pe scară largă pentru a descrie expansiunea universului și rolul materiei întunecate reci. Un membru al echipei, Carlos Frenk, spune într-o declarație citată că galaxiile „născute” în computer seamănă puternic cu cele reale și reproduc caracteristici observabile precum numărul, luminozitatea, culoarea și dimensiunea. „Să vezi «galaxii» născute în computerul nostru, aproape indistincte de galaxiile reale, [...] este extrem de incitant.” (Carlos Frenk, declarație citată de ITmedia) Cum a fost posibil: accent pe gazul rece și pe rolul prafului Simularea a rulat pe supercomputerul COSMA8 de la Universitatea Durham și a vizat o problemă pe care alte proiecte mari ar fi tratat-o insuficient: modelarea gazului rece. Motivul este operațional pentru astrofizică: stelele se formează prin colaps gravitațional al gazului rece și al prafului, iar o simulare realistă a formării stelare depinde de descrierea corectă a acestor componente. COLIBRE a inclus și modelarea particulelor fine de praf și a efectelor lor, inclusiv: facilitarea formării moleculelor de hidrogen; blocarea radiației ultraviolete, care altfel ar împiedica răcirea gazului și ar frâna nașterea stelelor. „Majoritatea gazului din galaxiile reale este rece și plin de praf, dar până acum majoritatea simulărilor la scară mare au fost nevoite să ignore acest lucru.” (Joop Schaye, declarație citată de ITmedia) Limite și ce urmează: „micile puncte roșii” rămân un mister Deși modelul este descris ca foarte avansat, ITmedia precizează că simulările nu rezolvă un puzzle identificat de JWST: apariția unor obiecte numite „micile puncte roșii”, observate în număr mare la circa 600 de milioane de ani după Big Bang și care ar dispărea în jurul pragului de aproximativ 1,5 miliarde de ani. Materialul menționează ipoteza că acestea ar putea fi „semințe” ale găurilor negre masive. Cea mai mare parte a simulărilor ar fi fost finalizată în 2025, unele rulări continuă, iar analiza datelor ar urma să dureze ani, potrivit articolului. Echipa indică și o direcție de popularizare: transformarea unor rezultate de vizualizare în reprezentări audio, pentru a face fenomenele mai accesibile publicului. Studiul asociat proiectului a fost publicat la 13 aprilie în „Monthly Notices of the Royal Astronomical Society”, conform ITmedia. [...]
Blue Origin a făcut un pas operațional important spre lansări mai dese, reușind pentru prima dată să lanseze racheta New Glenn cu un propulsor deja folosit și să îl recupereze, însă misiunea a fost afectată de o problemă care a dus la plasarea încărcăturii pe o orbită diferită de cea planificată, potrivit Agerpres . Racheta, cu o înălțime de aproape 100 de metri, a decolat de la Cap Canaveral (Florida) la 07:25 ora locală (14:25, ora României). După separarea treptelor, treapta superioară a continuat zborul pentru a livra în spațiu satelitul de comunicații al AST SpaceMobile . În paralel, propulsorul a aterizat cu succes pe o platformă plutitoare din Oceanul Atlantic, la aproximativ nouă minute și 30 de secunde după decolare. Blue Origin a transmis ulterior pe X că satelitul a fost plasat „cu succes”, dar pe o orbită diferită de cea vizată, compania evaluând amploarea diferenței. De ce contează: reutilizarea propulsorului scurtează ciclul de lansare Reutilizarea și recuperarea propulsorului sunt esențiale pentru a crește ritmul lansărilor și pentru a reduce efortul de producție între misiuni, într-un sector în care SpaceX a impus deja acest model operațional, notează materialul citat de Agerpres (care preia informații transmise de France Presse). Blue Origin mai reutilizase rachetele New Shepard, însă acestea sunt mai mici și folosite pentru zboruri turistice spațiale de scurtă durată. New Glenn este racheta „mare” pe care compania își bazează ambițiile de a recupera teren în fața SpaceX. Ce s-a întâmplat cu propulsorul reutilizat Propulsorul folosit acum este același care fusese recuperat în noiembrie, la a doua tentativă, când a aterizat controlat pe o barjă în Atlantic. Pentru această primă reutilizare, compania a decis să înlocuiască toate motoarele și să facă „câteva alte modificări” înainte de relansare. Context: miza depășește o singură misiune Performanțele New Glenn sunt urmărite atent deoarece racheta se află în centrul planurilor lui Jeff Bezos de a concura cu SpaceX inclusiv în programul lunar Artemis al NASA, unde ambele companii dezvoltă module lunare. Agerpres mai arată că Statele Unite depun eforturi pentru a readuce astronauți pe Lună în 2028, iar evoluțiile companiilor implicate sunt monitorizate îndeaproape în acest context. [...]
NASA a oprit unul dintre ultimele instrumente științifice ale sondei Voyager 1 pentru a economisi energie și a prelungi funcționarea misiunii , într-o decizie care arată cât de strâns a devenit „bugetul” de putere al celui mai îndepărtat obiect construit de om, potrivit NPR . Voyager 1, lansată în 1977 și proiectată inițial pentru o misiune de cinci ani, funcționează de aproape 49 de ani și se află, în această primăvară, la peste 15 miliarde de mile de Pământ (aprox. 24 miliarde km). La această distanță, un semnal radio are nevoie de peste 23 de ore ca să ajungă la sondă, într-un singur sens, ceea ce complică orice intervenție și crește riscul operațional atunci când apar probleme. De ce a fost oprit un instrument: energie în scădere și risc de oprire automată Sonda este alimentată de un generator termolectric cu radioizotopi, care transformă căldura produsă de plutoniu în electricitate. Nu are panouri solare și nici baterii reîncărcabile, iar puterea disponibilă scade cu aproximativ 4 wați pe an. După aproape cinci decenii, această scădere a devenit critică. În urma unei manevre de rutină la final de februarie, nivelul de energie a coborât neașteptat, iar Voyager 1 s-a apropiat de declanșarea unui mecanism automat de protecție (oprire de siguranță), care ar fi forțat echipa să treacă printr-un proces lung și riscant de recuperare. În acest context, inginerii au decis să reducă consumul înainte ca sonda să intre în regim de avarie. Ce a oprit NASA și ce mai funcționează pe Voyager 1 Pe 17 aprilie, echipa misiunii a trimis comenzi pentru dezactivarea experimentului Low-energy Charged Particles (LECP), unul dintre instrumentele științifice rămase. LECP a măsurat ioni, electroni și raze cosmice din Sistemul Solar și din afara lui, contribuind la cartografierea mediului interstelar. Instrumentul echivalent de pe Voyager 2 a fost oprit în martie 2025, iar oprirea LECP pe Voyager 1 făcea parte dintr-o ordine stabilită anterior de echipele de știință și inginerie, pentru a conserva energie păstrând cât mai mult din capacitățile considerate esențiale. „Deși oprirea unui instrument științific nu este preferința nimănui, este cea mai bună opțiune disponibilă”, a declarat Kareem Badaruddin, managerul misiunii Voyager la JPL, într-o postare pe blog publicată vineri de NASA. După această oprire, Voyager 1 mai are două instrumente științifice operaționale: unul care „ascultă” undele de plasmă; unul care măsoară câmpurile magnetice. Inginerii estimează că oprirea LECP ar putea oferi misiunii aproximativ încă un an de „respiro”. Ce urmează: planul „Big Bang” și ținta anilor 2030 Echipa lucrează și la un plan mai amplu de economisire a energiei, numit informal „Big Bang”: o schimbare coordonată a mai multor componente alimentate, pentru a înlocui sisteme mai vechi cu alternative cu consum mai mic. Testele pe Voyager 2 sunt programate pentru mai și iunie 2026; dacă acestea merg bine, aceeași procedură ar urma să fie încercată pe Voyager 1 nu mai devreme de iulie. Dacă planul reușește, există chiar o șansă mică ca LECP să poată funcționa din nou. Obiectivul declarat al inginerilor este să mențină cel puțin un instrument activ pe fiecare dintre cele două sonde până în anii 2030, prelungind colectarea de date dintr-o regiune a spațiului în care nicio altă misiune nu operează. [...]
