Știri
Știri din categoria Știință
NASA a început alimentarea completă a rachetei SLS pentru Artemis II, un test de tip „wet dress rehearsal” care verifică, în condiții cât mai apropiate de o lansare reală, dacă arhitectura programului Artemis poate susține obiectivul central al agenției: reluarea zborurilor cu echipaj în vecinătatea Lunii și construirea unei prezențe umane durabile acolo, potrivit NASA.
Exercițiul are loc la Centrul Spațial Kennedy (Florida) și a început la 18:25, ora României, după o întârziere de două zile provocată de o răcire arctică rară în regiune. NASA notează că vremea a eliminat ferestrele de lansare din 6 și 7 februarie, iar agenția urmărește acum o lansare între 8 și 11 februarie; dacă nu, următoarea fereastră ar fi între 6 și 11 martie.
„Wet dress rehearsal” înseamnă umplerea completă a rachetei Space Launch System, înaltă de 98 de metri, cu peste 700.000 de galoane de oxigen și hidrogen lichid extrem de reci și parcurgerea întregii numărători inverse până aproape de momentul lansării. Miza imediată este identificarea scurgerilor sau a altor probleme tehnice înainte ca echipajul să urce la bord, într-un context în care lecțiile din Artemis I (inclusiv scurgeri de hidrogen) au influențat procedurile actuale.
Charlie Blackwell-Thompson, directoarea lansării, a explicat că testul este esențial pentru succesul misiunii și că experiențele acumulate la Artemis I – când au apărut multiple scurgeri de hidrogen – au modelat procedurile actuale.
Din perspectiva obiectivelor Artemis, Artemis II este veriga care leagă demonstrația tehnică fără echipaj (Artemis I) de revenirea efectivă pe suprafața Lunii. Misiunea va trimite patru astronauți – Reid Wiseman, Victor Glover și Christina Koch (NASA), plus Jeremy Hansen (Agenția Spațială Canadiană) – într-o călătorie de 10 zile în jurul Lunii, fără aselenizare, dar cu un profil de zbor care duce capsula Orion la aproximativ 7.500 km dincolo de fața nevăzută a Lunii, înainte de amerizarea în Oceanul Pacific.
În termeni practici, testul de acum și misiunea Artemis II susțin câteva obiective-cheie ale programului, așa cum reies din informațiile NASA:
Dacă repetiția generală este considerată un succes, NASA spune că va organiza marți o conferință de presă pentru a confirma posibilitatea unei lansări în februarie. În foaia de parcurs descrisă de agenție, Artemis II rămâne misiunea cu echipaj care trebuie să demonstreze că sistemele pot funcționa în siguranță în jurul Lunii, înainte ca Artemis III să încerce aselenizarea în 2027 sau 2028.
Recomandate
Donald Trump spune că o aselenizare cu echipaj ar putea avea loc înainte de 2029 , deși NASA are în plan în prezent anul 2028, iar specialiștii se tem de noi întârzieri din cauza dezvoltării încă în curs a modulelor de aselenizare, potrivit Agerpres . Declarația a fost făcută la un eveniment organizat la Casa Albă, la care au participat și astronauți din misiunea Artemis II, care a orbitat Luna la începutul lunii aprilie, relatează AFP, citată de Agerpres. Trump a spus că există „mari șanse” ca o nouă misiune cu echipaj uman să ajungă pe Lună înainte de finalul celui de-al doilea mandat, care se încheie la începutul lui 2029. El a evitat însă o promisiune fermă, invocând faptul că „calendarul este avansat”. Calendarul NASA și riscul de amânare NASA planifică în acest moment o aselenizare pentru 2028, însă experții sunt preocupați de posibile întârzieri suplimentare, deoarece modulele de aselenizare vizate sunt încă în dezvoltare, potrivit aceleiași relatări AFP. Separat, Reuters notează că Trump a promis și publicarea „cât mai multor” informații despre OZN-uri în viitorul apropiat, conform Agerpres. [...]
NASA a testat un prototip de propulsor electromagnetic de până la 120 kW , un prag care ar putea accelera dezvoltarea propulsiei electrice pentru misiuni cu echipaj spre Marte, dar care scoate în evidență și o limitare majoră: rezistența materialelor la temperaturi extreme, potrivit WinFuture . Sistemul testat este un motor electric care folosește vapori de metal litiu, accelerați cu ajutorul unor curenți electrici puternici și al câmpurilor magnetice, pentru a genera plasmă. Jet Propulsion Laboratory (JPL) afirmă că prototipul a depășit „semnificativ” performanța tuturor motoarelor electrice utilizate în prezent pe vehicule spațiale, iar datele obținute urmează să fie folosite într-o serie de teste suplimentare. De ce contează: eficiență mare, dar cerințe tehnice dure Motoarele electrice sunt considerate foarte eficiente deoarece pot necesita cu până la 90% mai puțin combustibil decât rachetele chimice. În locul unui impuls scurt și puternic, ele oferă o accelerație mai mică, dar continuă, care poate duce nava la viteze ridicate pe durate lungi. Noul concept folosește o idee cercetată încă din anii 1960, însă care nu a fost aplicată practic până acum în acest mod: accelerarea plasmei de litiu prin interacțiunea dintre electricitate și magnetism. Principala barieră: temperaturi de peste 2.800°C și nevoia de megawați În timpul testelor, motorul a atins temperaturi de peste 2.800°C, ceea ce pune presiune pe materialele care ar trebui să reziste în regim de funcționare îndelungat. Pentru o misiune cu echipaj spre Marte, ar fi necesare puteri în domeniul megawaților, menținute stabile pe parcursul a mii de ore de operare, notează publicația. Șeful NASA, Jared Isaacman , a descris rezultatul drept un pas important către o misiune umană pe Marte, subliniind că atingerea unei puteri de până la 120 kW indică potențialul tehnologiei pentru proiecte spațiale mai mari. Ce urmează: teste și posibilă integrare cu surse nucleare Pe termen lung, tehnologia ar putea fi combinată cu surse de energie nucleară, pentru a reduce masa vehiculelor și a asigura energia necesară unui impuls suficient pentru încărcături mai mari. La dezvoltare participă, pe lângă JPL, Princeton University și Glenn Research Center al NASA. [...]
China pregătește extinderea stației Tiangong la o configurație cu șase module , potrivit Interesting Engineering , pe fondul apropierii retragerii Stației Spațiale Internaționale (ISS), programată de NASA pentru 2030. Planul ar duce laboratorul orbital chinez la o masă totală de aproximativ 180 de tone (198 „tons”, în sistemul anglo-saxon), într-un moment în care SUA încă nu au finalizat un înlocuitor pentru ISS. Miza este una de poziționare în orbita joasă a Pământului (LEO): odată cu ieșirea din uz a ISS, Tiangong ar putea rămâne singura stație spațială operațională, dacă Beijingul își atinge obiectivele. Publicația notează că stația chineză „atinge deja capacitatea”, pe fondul creșterii numărului de încărcături utile internaționale și al diversificării echipajelor. Cum ar arăta extinderea și ce capacitate urmărește China În prezent, Tiangong are o structură în formă de „T”, iar planul descris vizează trecerea la o configurație în cruce, cu șase module. Extinderea ar începe cu adăugarea unui modul multifuncțional mai mare decât nucleul actual, Tianhe, care ar funcționa ca un „hub” central, cu mai multe interfețe de andocare și o ecluză dedicată ieșirilor în spațiu. Conform relatării, acest al patrulea modul ar deveni și punctul principal de montare pentru două viitoare module de laborator. Un calendar ferm nu este public, însă obiectivul declarat este să răspundă cererii în creștere pentru cercetare orbitală și să lărgească spațiul pentru parteneriate internaționale. Trecerea de la configurația actuală în „T” la una în cruce, cu șase module Adăugarea unui modul multifuncțional (al patrulea), cu interfețe multiple de andocare și ecluză pentru activități extravehiculare Montarea a două module de laborator suplimentare Creșterea masei totale a stației la circa 180 de tone (198 „tons”) Infrastructură de lansare și mentenanță: rachetă și brațe robotice Extinderea ar fi susținută de modernizări tehnice, inclusiv o variantă mai puternică, în mai multe trepte, a rachetei Long March 5B, cu un carenaj (înveliș aerodinamic) de sarcină utilă mărit, potrivit articolului. În paralel, inginerii de la China Academy of Space Technology ar îmbunătăți brațele robotice ale stației, pentru mai multă precizie și forță, necesare asamblării și mentenanței mai complexe. În același context, Interesting Engineering amintește că NASA intenționează să retragă ISS și să folosească un „vehicul de deorbitare” furnizat de SpaceX pentru a ghida stația către reintrarea controlată în atmosferă, deasupra Pacificului de Sud. Dimensiunea „diplomației spațiale” și deschiderea către echipaje noi Tiangong a fost finalizată în 2022 și este descrisă ca având aproximativ dimensiunea unui apartament cu trei dormitoare. De atunci, ar fi găzduit peste două duzini de astronauți și ar fi susținut peste 260 de experimente, mai notează publicația. Un element cu greutate politică este extinderea accesului la misiuni: astronauți din Pakistan, Hong Kong și Macao sunt așteptați să participe „chiar din acest an”, conform articolului. În paralel, textul subliniază că NASA este împiedicată prin lege să colaboreze cu China, în timp ce Beijingul își promovează stația ca laborator deschis. „Astronauți din Pakistan, Hong Kong și Macao sunt așteptați să se alăture misiunilor chiar din acest an.” [...]
O treaptă superioară de Falcon 9, rămasă pe orbită, este pe curs de coliziune cu Luna pe 5 august , un episod care readuce în discuție problema gestionării deșeurilor spațiale, pe fondul creșterii numărului de lansări comerciale, potrivit Antena 3 . Treapta superioară a rachetei Falcon 9 provine dintr-o lansare comercială din ianuarie 2025 și, conform planului misiunii, ar fi trebuit să revină pe Pământ. În schimb, a rămas blocată pe o orbită extrem de eliptică în jurul Terrei timp de peste un an, iar acum a intrat pe o traiectorie care o va duce spre suprafața Lunii. Estimarea privind impactul îi aparține lui Bill Gray , specialist independent și creator al programului Project Pluto (software de urmărire a obiectelor spațiale). El apreciază că obiectul se va prăbuși cu 8.700 km/h, adică de șapte ori viteza sunetului în aer. Momentul impactului este prognozat pentru 5 august, la 2:44 a.m. ora Coastei de Est a SUA (9:44, ora României). „Prăbușirea nu prezintă niciun pericol pentru nimeni, deși evidențiază o anumită neglijență în ceea ce privește modul în care sunt gestionate deșeurile spațiale.” Ce s-a întâmplat cu misiunea din 2025 Pe 15 ianuarie 2025, o rachetă Falcon 9 a fost lansată de la Centrul Spațial Kennedy al NASA, transportând două module lunare: Blue Ghost (Firefly Aerospace), care a aterizat cu succes și a transmis imagini cu apusul pe Lună înainte de oprirea planificată; Resilience (ispace), care s-a prăbușit pe suprafața Lunii, încheind prematur misiunea. După separarea de încărcătura utilă, treapta superioară a propulsorului nu a reușit să reintre în atmosfera terestră și a rămas pe o orbită „largă și dezechilibrată”, cu o perioadă de aproximativ 26 de zile pentru o rotație completă în jurul Pământului. Conform observațiilor menționate, obiectul ajunge la circa 220.000 km de Terra în punctul cel mai apropiat și la aproximativ 510.000 km în punctul cel mai îndepărtat. De ce contează: deșeurile spațiale devin o problemă operațională Gray explică faptul că orbitele Lunii și ale acestui obiect „se intersectează” și, de regulă, cele două corpuri nu ajung simultan în același punct. Pe 5 august, însă, ar urma să se întâlnească în același loc, în același timp. Specialistul anticipează că impactul ar putea avea loc pe partea vizibilă a Lunii, „la limită”, dar spune că își propune să îmbunătățească precizia estimării până în august, pe măsură ce se acumulează date. Chiar și în scenariul în care lovitura are loc pe fața vizibilă, este puțin probabil ca impactul să poată fi observat de pe Pământ. Antena 3 amintește un precedent din 2009, când NASA a izbit deliberat o rachetă de Lună, iar telescoapele terestre nu au putut vedea prăbușirea. În evaluarea lui Gray, cazul scoate în evidență nevoia de a trata mai serios problema deșeurilor spațiale: numărul de obiecte trimise în spațiu crește, cu efecte asupra astronomiei și calității aerului, iar în cazuri rare și asupra siguranței umane, atunci când fragmente reintră în atmosferă fără să ardă complet și ajung în zone locuite. În acest context, el notează că este preferabil ca astfel de resturi să lovească Luna, nu Pământul. [...]
Mutarea Artemis 3 spre finalul lui 2027 comprimă calendarul tehnic al aselenizării din 2028 , pentru că NASA condiționează misiunile cu echipaj de o listă lungă de demonstrații încă netestate în spațiu, de la realimentare criogenică la aselenizări fără echipaj. Potrivit Space , administratorul NASA Jared Isaacman a indicat că Artemis 3 vizează acum un rendezvous și o andocare în orbită terestră la sfârșitul lui 2027, ca pregătire pentru o încercare de aselenizare cu astronauți în 2028. În cadrul unei audieri în fața House Appropriations Committee , Isaacman a spus că a primit răspunsuri de la cei doi furnizori ai sistemului de aselenizare (Human Landing System – HLS) că pot acoperi nevoile NASA pentru o demonstrație de interoperabilitate în 2027. Bugetul Casei Albe pentru 2027, discutat în acest context, ar aloca 2,8 miliarde de dolari (aprox. 12,9 miliarde lei) pentru contractele HLS. De ce contează: „Artemis 3” devine un test de integrare, dar presiunea rămâne pe 2028 În arhitectura actuală, Artemis 3 nu mai este prezentată ca prima aselenizare a programului, ci ca o misiune de demonstrație în orbită terestră: întâlnire și andocare între capsula Orion și landerele dezvoltate privat. NASA lucrează cu SpaceX (Starship) și cu Blue Origin (Blue Moon) pentru aceste vehicule. Isaacman a indicat că NASA ar fi dispusă să zboare cu „orice navă este gata” când vine momentul pentru Artemis 3, însă ținta „târziu în 2027” strânge fereastra de timp pentru ca unul dintre landere să fie certificat pentru transportul astronauților în 2028. Blocajele operaționale: realimentare, combustibil criogenic, testări fără echipaj Publicația notează că andocarea cu Orion este doar unul dintre pragurile pe care NASA le cere înainte de a aproba un zbor cu echipaj. Printre capabilitățile și demonstrațiile încă necesare se află: gestionarea combustibililor criogenici (răciți la temperaturi foarte joase), care „fierb” și se pierd în timp dacă nu sunt refrigerați corespunzător; misiuni mai lungi decât cele din era Apollo, ceea ce amplifică cerințele de stocare și operare; realimentare în orbită terestră prin lansări multiple , pentru a umple rezervoarele înainte de plecarea spre Lună; transfer de combustibil criogenic între vehicule , o capacitate pe care „nicio navă nu a testat-o vreodată în spațiu”, potrivit textului; aselenizări și decolări fără echipaj (atingerea suprafeței Lunii și revenirea în orbită lunară) înainte ca NASA să accepte astronauți la bord. Un alt element menționat este lipsa sistemelor de susținere a vieții pe configurațiile actuale: nici Starship, nici varianta Blue Moon Mk1 descrisă în articol nu sunt, în forma curentă, pregătite să transporte echipaj. Unde sunt programele industriale acum SpaceX se apropie de primul zbor al prototipului Starship „Version 3”, care ar fi al 12-lea test al vehiculului, cu motorul Raptor 3 și îmbunătățiri după rezultate mixte în testele din anul precedent, potrivit articolului. Blue Origin, în schimb, are Blue Moon Mk1 încă nelansat, dar cu testare în cameră de vid la NASA Johnson Space Center ; vehiculul se află la Cape Canaveral pentru lucrări finale înaintea unui zbor de test „mai târziu în acest an”. Totuși, există o incertitudine suplimentară: o „anomalie” la racheta New Glenn (care ar urma să lanseze Mk1) și lipsa unei date clare pentru reluarea zborurilor. Mesajul politic: „avem o șansă”, fără garanții La o conferință de presă în Biroul Oval, președintele Donald Trump a spus că o aselenizare cu echipaj în mandatul său (care se încheie în ianuarie 2029) „are o șansă”, evitând însă o promisiune fermă. „Nu ne place să spunem «cu siguranță», pentru că apoi veți spune «am eșuat, am eșuat».” Isaacman a susținut public că NASA are „un plan realizabil” și că agenția va „proteja două oportunități în 2028” pentru a readuce astronauți pe suprafața Lunii, în timp ce Artemis 3 ar urma să zboare în 2027. În esență, amânarea către finalul lui 2027 mută centrul de greutate pe execuția industrială și pe demonstrațiile tehnice rămase: cu cât Artemis 3 se apropie mai mult de 2028, cu atât scade marja de timp pentru certificarea unui lander capabil să ducă oameni pe Lună în același an. [...]
Planurile NASA și SpaceX de a permanentiza prezența umană pe Lună în cel mult 10 ani riscă să fie împinse înaintea datelor și tehnologiilor disponibile , avertizează mai mulți cercetători citați de HotNews . Miza nu este doar una de explorare, ci și una operațională: fără soluții testate pentru praf, radiații și gravitație redusă, o „bază selenară” poate rămâne, în cel mai bun caz, un obiectiv amânat. La 24 martie, administratorul NASA, Jared Isaacman , a prezentat planuri pentru „o prezență umană susținută” pe Lună și amenajarea unei baze permanente, cu posibil start al construcției încă din 2027. Anunțul a venit la circa o lună după ce Elon Musk, CEO SpaceX, a spus că pune pe pauză, temporar, planurile de colonizare a lui Marte pentru a se concentra pe un „oraș selenar care să se autodezvolte” în următorii 10 ani. Obstacole operaționale: praf agresiv și radiații greu de ecranat Unul dintre riscurile majore ține de praful selenar, descris ca fiind electrizat și „ascuțit ca briciul”. Fără vânt și apă lichidă, particulele nu se rotunjesc în timp, rămânând foarte abrazive. Cercetătoarea Caitlin Ahrens (Universitatea din Maryland și Centrul Goddard al NASA), citată de Live Science, spune că simplul mers ridică praf, iar experiența roverelor din era Apollo arată că acesta poate levita și se poate lipi de echipamente. Consecințele sunt concrete pentru funcționarea unei baze: poate bloca orificii de ventilație ale spațiilor de locuit; poate degrada costumele spațiale; poate acoperi panourile solare, ducând la supraîncălzire și deteriorare. În paralel, expunerea la radiații este constantă, în lipsa atmosferei și a scutului magnetic terestru. Dr. Emmanuel Urquieta (medicină aerospațială, Universitatea din Florida Centrală) spune că radiația cosmică este omniprezentă în spațiu și „incredibil de dificil” de contracarat. Riscul de cancer este menționat ca posibil, dar efectele ar deveni cuantificabile abia după șederi mai lungi, ceea ce înseamnă că primele echipaje ar funcționa, inevitabil, și ca „subiecți de testare”, potrivit aceluiași cercetător. Construcția habitatelor: opțiuni pe hârtie, incertitudini în teren Pentru protecție, sunt luate în calcul mai multe variante: cupole metalice sau de sticlă, habitate subterane și locuințe realizate din sol selenar imprimat 3D. Totuși, Ahrens avertizează că planificarea este prematură în lipsa unor răspunsuri tehnice de bază; exemplul dat este cel al habitatelor subterane, considerate potențial cele mai sigure contra radiațiilor, dar pentru care cercetătorii „încă nu au nicio idee” cum ar putea săpa efectiv pe Lună. Gravitația redusă: efecte medicale încă insuficient înțelese Gravitația Lunii, de aproximativ o șesime din cea a Pământului, poate afecta oasele și mușchii, care ar necesita exerciții semnificative pentru a preveni atrofierea. Urquieta notează însă că nu ar fi practic să fie transportate pe Lună echipamente grele, precum benzile de alergare folosite pe Stația Spațială Internațională. Mai mult, redistribuția fluidelor în organism ar putea avea efecte severe: pierderi de sânge pe măsură ce corpul se reechilibrează, umflarea părții din spate a ochilor și tromboză a venei jugulare (cheaguri de sânge potențial fatale). Potrivit lui Urquieta, nu este clar dacă gravitația parțială selenară produce riscuri similare cu gravitația zero, iar răspunsul depinde de șederi mai lungi. Gheața selenară, resursa-cheie, rămâne neconfirmată prin probe O parte din justificarea unei prezențe permanente se leagă de gheața selenară, care ar putea furniza apă, combustibil pentru rachete și metale rare, în funcție de adâncime și compoziție. Problema, subliniată de Ahrens, este că oamenii de știință nu au prelevat încă o mostră din această gheață, iar cunoștințele despre compoziția ei chimică sunt „foarte limitate”. În acest context, Giuseppe Reibaldi, președintele Moon Village Association, avertizează asupra riscului de a construi așteptări economice înainte de confirmarea resurselor: „Trebuie să fim foarte atenți să nu vindem ceva ce nu avem.” Reibaldi spune că ceea ce se va găsi în gheața selenară ar putea face diferența între un scenariu de tip „goană după aur” (așezări care apar ca răspuns la oportunități miniere) și un model apropiat de Antarctica, cu prezență umană limitată, în principal pentru cercetare. Ce urmează: Artemis aduce date, dar calendarul rămâne disputat Cercetătorii indică nevoia de mai multe date, care ar urma să fie obținute prin misiuni precum programul Artemis al NASA , ce vizează readucerea oamenilor pe Lună încă din 2028. În același timp, Ahrens anticipează un calendar mai lent decât cel avansat de Musk și Isaacman, tocmai din cauza necunoscutelor tehnice și medicale care, deocamdată, nu au răspunsuri verificabile în condiții reale. [...]
