Știri
Știri din categoria Știință
NASA a testat un prototip de propulsor electromagnetic de până la 120 kW, un prag care ar putea accelera dezvoltarea propulsiei electrice pentru misiuni cu echipaj spre Marte, dar care scoate în evidență și o limitare majoră: rezistența materialelor la temperaturi extreme, potrivit WinFuture.
Sistemul testat este un motor electric care folosește vapori de metal litiu, accelerați cu ajutorul unor curenți electrici puternici și al câmpurilor magnetice, pentru a genera plasmă. Jet Propulsion Laboratory (JPL) afirmă că prototipul a depășit „semnificativ” performanța tuturor motoarelor electrice utilizate în prezent pe vehicule spațiale, iar datele obținute urmează să fie folosite într-o serie de teste suplimentare.
Motoarele electrice sunt considerate foarte eficiente deoarece pot necesita cu până la 90% mai puțin combustibil decât rachetele chimice. În locul unui impuls scurt și puternic, ele oferă o accelerație mai mică, dar continuă, care poate duce nava la viteze ridicate pe durate lungi.
Noul concept folosește o idee cercetată încă din anii 1960, însă care nu a fost aplicată practic până acum în acest mod: accelerarea plasmei de litiu prin interacțiunea dintre electricitate și magnetism.
În timpul testelor, motorul a atins temperaturi de peste 2.800°C, ceea ce pune presiune pe materialele care ar trebui să reziste în regim de funcționare îndelungat. Pentru o misiune cu echipaj spre Marte, ar fi necesare puteri în domeniul megawaților, menținute stabile pe parcursul a mii de ore de operare, notează publicația.
Șeful NASA, Jared Isaacman, a descris rezultatul drept un pas important către o misiune umană pe Marte, subliniind că atingerea unei puteri de până la 120 kW indică potențialul tehnologiei pentru proiecte spațiale mai mari.
Pe termen lung, tehnologia ar putea fi combinată cu surse de energie nucleară, pentru a reduce masa vehiculelor și a asigura energia necesară unui impuls suficient pentru încărcături mai mari. La dezvoltare participă, pe lângă JPL, Princeton University și Glenn Research Center al NASA.
Recomandate
Planurile NASA și SpaceX de a permanentiza prezența umană pe Lună în cel mult 10 ani riscă să fie împinse înaintea datelor și tehnologiilor disponibile , avertizează mai mulți cercetători citați de HotNews . Miza nu este doar una de explorare, ci și una operațională: fără soluții testate pentru praf, radiații și gravitație redusă, o „bază selenară” poate rămâne, în cel mai bun caz, un obiectiv amânat. La 24 martie, administratorul NASA, Jared Isaacman , a prezentat planuri pentru „o prezență umană susținută” pe Lună și amenajarea unei baze permanente, cu posibil start al construcției încă din 2027. Anunțul a venit la circa o lună după ce Elon Musk, CEO SpaceX, a spus că pune pe pauză, temporar, planurile de colonizare a lui Marte pentru a se concentra pe un „oraș selenar care să se autodezvolte” în următorii 10 ani. Obstacole operaționale: praf agresiv și radiații greu de ecranat Unul dintre riscurile majore ține de praful selenar, descris ca fiind electrizat și „ascuțit ca briciul”. Fără vânt și apă lichidă, particulele nu se rotunjesc în timp, rămânând foarte abrazive. Cercetătoarea Caitlin Ahrens (Universitatea din Maryland și Centrul Goddard al NASA), citată de Live Science, spune că simplul mers ridică praf, iar experiența roverelor din era Apollo arată că acesta poate levita și se poate lipi de echipamente. Consecințele sunt concrete pentru funcționarea unei baze: poate bloca orificii de ventilație ale spațiilor de locuit; poate degrada costumele spațiale; poate acoperi panourile solare, ducând la supraîncălzire și deteriorare. În paralel, expunerea la radiații este constantă, în lipsa atmosferei și a scutului magnetic terestru. Dr. Emmanuel Urquieta (medicină aerospațială, Universitatea din Florida Centrală) spune că radiația cosmică este omniprezentă în spațiu și „incredibil de dificil” de contracarat. Riscul de cancer este menționat ca posibil, dar efectele ar deveni cuantificabile abia după șederi mai lungi, ceea ce înseamnă că primele echipaje ar funcționa, inevitabil, și ca „subiecți de testare”, potrivit aceluiași cercetător. Construcția habitatelor: opțiuni pe hârtie, incertitudini în teren Pentru protecție, sunt luate în calcul mai multe variante: cupole metalice sau de sticlă, habitate subterane și locuințe realizate din sol selenar imprimat 3D. Totuși, Ahrens avertizează că planificarea este prematură în lipsa unor răspunsuri tehnice de bază; exemplul dat este cel al habitatelor subterane, considerate potențial cele mai sigure contra radiațiilor, dar pentru care cercetătorii „încă nu au nicio idee” cum ar putea săpa efectiv pe Lună. Gravitația redusă: efecte medicale încă insuficient înțelese Gravitația Lunii, de aproximativ o șesime din cea a Pământului, poate afecta oasele și mușchii, care ar necesita exerciții semnificative pentru a preveni atrofierea. Urquieta notează însă că nu ar fi practic să fie transportate pe Lună echipamente grele, precum benzile de alergare folosite pe Stația Spațială Internațională. Mai mult, redistribuția fluidelor în organism ar putea avea efecte severe: pierderi de sânge pe măsură ce corpul se reechilibrează, umflarea părții din spate a ochilor și tromboză a venei jugulare (cheaguri de sânge potențial fatale). Potrivit lui Urquieta, nu este clar dacă gravitația parțială selenară produce riscuri similare cu gravitația zero, iar răspunsul depinde de șederi mai lungi. Gheața selenară, resursa-cheie, rămâne neconfirmată prin probe O parte din justificarea unei prezențe permanente se leagă de gheața selenară, care ar putea furniza apă, combustibil pentru rachete și metale rare, în funcție de adâncime și compoziție. Problema, subliniată de Ahrens, este că oamenii de știință nu au prelevat încă o mostră din această gheață, iar cunoștințele despre compoziția ei chimică sunt „foarte limitate”. În acest context, Giuseppe Reibaldi, președintele Moon Village Association, avertizează asupra riscului de a construi așteptări economice înainte de confirmarea resurselor: „Trebuie să fim foarte atenți să nu vindem ceva ce nu avem.” Reibaldi spune că ceea ce se va găsi în gheața selenară ar putea face diferența între un scenariu de tip „goană după aur” (așezări care apar ca răspuns la oportunități miniere) și un model apropiat de Antarctica, cu prezență umană limitată, în principal pentru cercetare. Ce urmează: Artemis aduce date, dar calendarul rămâne disputat Cercetătorii indică nevoia de mai multe date, care ar urma să fie obținute prin misiuni precum programul Artemis al NASA , ce vizează readucerea oamenilor pe Lună încă din 2028. În același timp, Ahrens anticipează un calendar mai lent decât cel avansat de Musk și Isaacman, tocmai din cauza necunoscutelor tehnice și medicale care, deocamdată, nu au răspunsuri verificabile în condiții reale. [...]
Planul NASA–SpaceX de baze lunare în 10 ani este pus sub semnul întrebării de riscuri și lipsa datelor , iar asta poate împinge calendarul și costurile către un orizont mai lung decât cel anunțat, potrivit Antena 3 . NASA și SpaceX și-au setat obiectivul de a menține oameni pe Lună pe termen lung, în cel mult 10 ani, prin construirea unor baze selenare habitabile. O serie de experți citați de Live Science (via Agerpres) avertizează însă că ținta este „prea ambițioasă”, din cauza pericolelor cunoscute și a celor încă insuficient înțelese pentru șederi îndelungate la suprafața Lunii. Pe 24 martie, șeful NASA, Jared Isaacman , a prezentat planuri pentru „o prezență umană susținută” pe Lună și o bază permanentă, iar construcția ar putea începe încă din 2027, conform lui. Anunțul a venit la circa o lună după ce Elon Musk, CEO SpaceX, a spus că renunță „pentru moment” la planurile de colonizare a planetei Marte, pentru a se concentra pe ideea unui „oraș selenar” care „să se autodezvolte” în următorii 10 ani. Riscurile operaționale: praf, radiații și gravitație redusă Mediul selenar este descris ca extrem de dur, iar una dintre problemele centrale este praful lunar: fără vânt și apă lichidă, particulele rămân „foarte, foarte ascuțite”, comparabile ca dimensiune cu fragmente mici de polen, potrivit cercetătoarei Caitlin Ahrens (Universitatea din Maryland și Centrul Goddard al NASA). Praful se electrizează ușor, este ridicat de mers și de roverele de la sol și se lipește de echipamente. În scenariul unor habitate locuite, el poate: bloca orificii de ventilație; afecta costumele spațiale; acoperi panourile solare, cu risc de supraîncălzire și deteriorare. Un alt risc major este expunerea la radiații cosmice, în absența atmosferei și a scutului magnetic terestru. Dr. Emmanuel Urquieta (Universitatea din Florida Centrală) spune că radiația cosmică este „practic omniprezentă oriunde mergi în spațiu” și că protecția este „incredibil de dificilă”. Cancerul este menționat ca risc potențial, dar efectele ar deveni certe abia după perioade mai lungi de ședere. Gravitația lunară, de aproximativ o șesime din cea a Pământului, ridică la rândul ei probleme: pierdere de masă musculară și osoasă fără exerciții consistente, dar și posibile efecte asupra distribuției fluidelor în organism, inclusiv riscuri precum umflarea părții din spate a ochilor și tromboza venei jugulare. Potrivit lui Urquieta, nu este încă sigur în ce măsură gravitația parțială lunară reproduce riscurile din gravitația zero. „Nu cred că suntem chiar pregătiți”: lipsa datelor și a soluțiilor de construcție Ahrens avertizează că programul nu este „deloc simplu” și că lipsesc răspunsuri la întrebări de bază: unde vor locui astronauții și cu ce resurse. Ea pune sub semnul întrebării și pregătirea pentru construcții de protecție (cupole metalice sau din sticlă, habitate subterane, locuințe din sol selenar imprimat 3D), inclusiv pentru varianta subterană, considerată mai sigură împotriva radiațiilor. „Nu cred că suntem chiar pregătiți”, a declarat pentru Live Science Caitlin Ahrens. „Un deceniu poate părea departe pentru unii oameni. Pentru un om de știință este o clipă”. În acest context, Ahrens anticipează un calendar mai lent decât cel avansat de Musk și Isaacman, în condițiile în care cercetătorii speră să strângă date prin misiuni precum programul Artemis , care vizează readucerea oamenilor pe suprafața Lunii încă din 2028. Miza economică: gheața selenară, încă neconfirmată prin mostre Un punct critic pentru fezabilitate este gheața selenară, văzută ca resursă pentru apă, combustibil pentru rachete și metale rare, în funcție de adâncime și compoziție. Totuși, potrivit materialului, oamenii de știință nu au prelevat încă o mostră din gheața lunară, iar cunoștințele despre compoziția chimică reală sunt „foarte limitate”. „Știm că este rece și știm cam unde este”, a spus Ahrens. Giuseppe Reibaldi, președintele Moon Village Association (organizație non-profit pentru colaborare internațională în activități selenare), avertizează că promisiunile trebuie calibrate la ceea ce poate fi demonstrat, altfel riscul este „să vindem ceva ce nu avem”. El compară posibilele rezultate cu două modele: fie apar așezări stimulate de oportunități miniere (analog „goanei după aur”), fie un model de tip Antarctica, cu prezență limitată și orientată strict spre cercetare. În lipsa unor date solide despre resurse și a unor soluții testate pentru protecție și locuire, ținta de „baze pe Lună în 10 ani” rămâne, potrivit experților citați, un pariu cu grad ridicat de incertitudine. [...]
Întâlnirea de la Casa Albă a lăsat în plan secund misiunea Artemis 2 , într-un eveniment de 22 de minute în care astronauții nu au vorbit deloc, iar întrebările despre NASA au fost rare, potrivit Space . Președintele Donald Trump i-a primit pe cei patru membri ai echipajului Artemis 2 și pe administratorul NASA, Jared Isaacman, la Biroul Oval, pe 29 aprilie 2026, într-o apariție transmisă în direct, descrisă de Casa Albă drept un „salut”. Trump i-a lăudat pe astronauții NASA Reid Wiseman, Victor Glover și Christina Koch, precum și pe Jeremy Hansen de la Agenția Spațială Canadiană, spunând că „e nevoie de oameni ca aceștia” și invocând „curajul” lor. Apoi a speculat, în fața camerelor, despre posibilitatea de a merge el însuși în spațiu și l-a întrebat pe Isaacman dacă un președinte ar putea participa la o astfel de misiune, la care șeful NASA a răspuns că „se poate lucra” la asta. Artemis 2, recorduri în spațiu, dar fără întrebări în Biroul Oval Misiunea Artemis 2 a fost lansată pe 1 aprilie și s-a încheiat pe 10 aprilie, trimițând echipajul într-un zbor în jurul Lunii și înapoi. Conform relatării, a fost prima misiune cu oameni care a părăsit orbita joasă a Pământului după Apollo 17 (1972), iar astronauții au ajuns mai departe de Pământ decât oricine până acum, depășind recordul stabilit de Apollo 13 (1970). Cu toate acestea, în timpul evenimentului de la Casa Albă, Trump nu le-a adresat întrebări despre zbor, iar nici reporterii prezenți nu au cerut detalii despre experiența lor. Astronauții au rămas în spatele președintelui și „nu au spus niciun cuvânt”, notează publicația. Isaacman, în prim-plan: sediul NASA și relația cu Washingtonul Jared Isaacman a primit mai multă atenție în discuție. Trump l-a felicitat și a spus că numirea lui a fost o „alegere grozavă”, amintind că l-a nominalizat inițial în ianuarie 2025, i-a retras numele în mai și l-a renominalizat în noiembrie. Președintele i-a pasat lui Isaacman și o întrebare venită de la un reporter despre posibilitatea mutării sediului NASA din Washington, D.C. Isaacman a răspuns că prezența în capitală ajută agenția să interacționeze cu „toți actorii interesați” și să ia „deciziile corecte pentru națiune”. Alte teme au dominat: războaie, OZN-uri și Space Force Majoritatea întrebărilor din Biroul Oval au vizat subiecte non-spațiale, inclusiv războiul cu Iran, invazia Rusiei în Ucraina și teme de politică internă americană. Spațiul a apărut totuși în două momente: Trump a spus că administrația va publica „cât de mult poate” din dosarele guvernamentale despre OZN-uri și a afirmat că NASA „are o șansă” să ajungă cu oameni pe Lună înainte de finalul mandatului său, în condițiile în care planul agenției vizează o aselenizare în 2028. Trump a adus în discuție și U.S. Space Force , pe care a înființat-o în primul mandat, susținând că va deveni „unul dintre cele mai importante” instrumente ale SUA. La final, Space notează că în cadrul evenimentului nu au existat întrebări despre cererea de buget federal pentru 2027 a Casei Albe, care ar reduce bugetul total al NASA cu 23% și finanțarea pentru știință cu 47%, potrivit aceleiași surse. [...]
Șeful NASA vrea redeschiderea discuției despre statutul lui Pluto, dar decizia rămâne la o autoritate externă agenției , ceea ce limitează orice schimbare la nivel de lobby științific și dezbatere în comunitatea de specialitate, potrivit TVR Info . Jared Isaacman, administratorul NASA din decembrie anul trecut, a spus că susține „foarte ferm” reincluderea lui Pluto în categoria planetelor, după ce Uniunea Astronomică Internațională (IAU) a retrogradat-o în 2006 la statutul de „planetă pitică”. Declarația a fost făcută marți, 28 aprilie, în timpul audierii din Comisia pentru Alocări Bugetare a Senatului SUA , pe tema solicitării bugetare a NASA pentru 2027, la întrebarea senatorului republican Jerry Moran. „Domnule senator, sunt foarte ferm de partea ideii reincluderii lui Pluto în categoria planetelor.” De ce NASA nu poate decide singură Miza practică a poziției lui Isaacman este mai degrabă una de influență instituțională decât o schimbare imediată: NASA poate „escalada” discuția, însă decizia finală aparține IAU, organizație globală a astronomilor profesioniști care definește obiectele cerești și le atribuie nume oficiale, inclusiv pentru formele de relief. Isaacman a mai spus că se lucrează la „niște lucrări” care ar urma să fie promovate în comunitatea științifică pentru a reexamina discuția și pentru ca astronomul Clyde Tombaugh — descoperitorul lui Pluto în 1930 — să primească din nou recunoașterea de odinioară. Unde s-a rupt consensul: criteriile IAU din 2006 IAU a stabilit trei criterii pentru ca un corp ceresc să fie considerat planetă: să orbiteze în jurul Soarelui; să fie suficient de masiv încât să fie sferic; să-și „curețe” orbita de asteroizi și alte resturi cosmice. Pluto nu ar îndeplini al treilea criteriu, deoarece împarte spațiul din Centura Kuiper cu alte planete pitice și asteroizi. Susținătorii lui Pluto contestă însă această logică, argumentând că și Pământul, respectiv Jupiter, își împart spațiul orbital cu numeroși asteroizi. Context: de ce subiectul revine periodic Decizia din 2006 a fost controversată încă de la început, iar Pluto rămâne un obiect „iubit” în SUA, inclusiv pentru că este singura „planetă” descoperită de un american, Clyde Tombaugh, la Observatorul Lowell din Arizona. O relansare importantă a interesului a avut loc în iulie 2015, când sonda New Horizons a NASA a transmis primele imagini de aproape ale lui Pluto, care au arătat o lume cu relief variat — munți, ghețari de azot și o regiune în formă de inimă, numită de echipa misiunii Tombaugh Regio. Totuși, nici acest moment nu a dus la schimbarea poziției IAU privind statutul lui Pluto. [...]
China pregătește extinderea stației Tiangong la o configurație cu șase module , potrivit Interesting Engineering , pe fondul apropierii retragerii Stației Spațiale Internaționale (ISS), programată de NASA pentru 2030. Planul ar duce laboratorul orbital chinez la o masă totală de aproximativ 180 de tone (198 „tons”, în sistemul anglo-saxon), într-un moment în care SUA încă nu au finalizat un înlocuitor pentru ISS. Miza este una de poziționare în orbita joasă a Pământului (LEO): odată cu ieșirea din uz a ISS, Tiangong ar putea rămâne singura stație spațială operațională, dacă Beijingul își atinge obiectivele. Publicația notează că stația chineză „atinge deja capacitatea”, pe fondul creșterii numărului de încărcături utile internaționale și al diversificării echipajelor. Cum ar arăta extinderea și ce capacitate urmărește China În prezent, Tiangong are o structură în formă de „T”, iar planul descris vizează trecerea la o configurație în cruce, cu șase module. Extinderea ar începe cu adăugarea unui modul multifuncțional mai mare decât nucleul actual, Tianhe, care ar funcționa ca un „hub” central, cu mai multe interfețe de andocare și o ecluză dedicată ieșirilor în spațiu. Conform relatării, acest al patrulea modul ar deveni și punctul principal de montare pentru două viitoare module de laborator. Un calendar ferm nu este public, însă obiectivul declarat este să răspundă cererii în creștere pentru cercetare orbitală și să lărgească spațiul pentru parteneriate internaționale. Trecerea de la configurația actuală în „T” la una în cruce, cu șase module Adăugarea unui modul multifuncțional (al patrulea), cu interfețe multiple de andocare și ecluză pentru activități extravehiculare Montarea a două module de laborator suplimentare Creșterea masei totale a stației la circa 180 de tone (198 „tons”) Infrastructură de lansare și mentenanță: rachetă și brațe robotice Extinderea ar fi susținută de modernizări tehnice, inclusiv o variantă mai puternică, în mai multe trepte, a rachetei Long March 5B, cu un carenaj (înveliș aerodinamic) de sarcină utilă mărit, potrivit articolului. În paralel, inginerii de la China Academy of Space Technology ar îmbunătăți brațele robotice ale stației, pentru mai multă precizie și forță, necesare asamblării și mentenanței mai complexe. În același context, Interesting Engineering amintește că NASA intenționează să retragă ISS și să folosească un „vehicul de deorbitare” furnizat de SpaceX pentru a ghida stația către reintrarea controlată în atmosferă, deasupra Pacificului de Sud. Dimensiunea „diplomației spațiale” și deschiderea către echipaje noi Tiangong a fost finalizată în 2022 și este descrisă ca având aproximativ dimensiunea unui apartament cu trei dormitoare. De atunci, ar fi găzduit peste două duzini de astronauți și ar fi susținut peste 260 de experimente, mai notează publicația. Un element cu greutate politică este extinderea accesului la misiuni: astronauți din Pakistan, Hong Kong și Macao sunt așteptați să participe „chiar din acest an”, conform articolului. În paralel, textul subliniază că NASA este împiedicată prin lege să colaboreze cu China, în timp ce Beijingul își promovează stația ca laborator deschis. „Astronauți din Pakistan, Hong Kong și Macao sunt așteptați să se alăture misiunilor chiar din acest an.” [...]
Mutarea Artemis 3 spre finalul lui 2027 comprimă calendarul tehnic al aselenizării din 2028 , pentru că NASA condiționează misiunile cu echipaj de o listă lungă de demonstrații încă netestate în spațiu, de la realimentare criogenică la aselenizări fără echipaj. Potrivit Space , administratorul NASA Jared Isaacman a indicat că Artemis 3 vizează acum un rendezvous și o andocare în orbită terestră la sfârșitul lui 2027, ca pregătire pentru o încercare de aselenizare cu astronauți în 2028. În cadrul unei audieri în fața House Appropriations Committee , Isaacman a spus că a primit răspunsuri de la cei doi furnizori ai sistemului de aselenizare (Human Landing System – HLS) că pot acoperi nevoile NASA pentru o demonstrație de interoperabilitate în 2027. Bugetul Casei Albe pentru 2027, discutat în acest context, ar aloca 2,8 miliarde de dolari (aprox. 12,9 miliarde lei) pentru contractele HLS. De ce contează: „Artemis 3” devine un test de integrare, dar presiunea rămâne pe 2028 În arhitectura actuală, Artemis 3 nu mai este prezentată ca prima aselenizare a programului, ci ca o misiune de demonstrație în orbită terestră: întâlnire și andocare între capsula Orion și landerele dezvoltate privat. NASA lucrează cu SpaceX (Starship) și cu Blue Origin (Blue Moon) pentru aceste vehicule. Isaacman a indicat că NASA ar fi dispusă să zboare cu „orice navă este gata” când vine momentul pentru Artemis 3, însă ținta „târziu în 2027” strânge fereastra de timp pentru ca unul dintre landere să fie certificat pentru transportul astronauților în 2028. Blocajele operaționale: realimentare, combustibil criogenic, testări fără echipaj Publicația notează că andocarea cu Orion este doar unul dintre pragurile pe care NASA le cere înainte de a aproba un zbor cu echipaj. Printre capabilitățile și demonstrațiile încă necesare se află: gestionarea combustibililor criogenici (răciți la temperaturi foarte joase), care „fierb” și se pierd în timp dacă nu sunt refrigerați corespunzător; misiuni mai lungi decât cele din era Apollo, ceea ce amplifică cerințele de stocare și operare; realimentare în orbită terestră prin lansări multiple , pentru a umple rezervoarele înainte de plecarea spre Lună; transfer de combustibil criogenic între vehicule , o capacitate pe care „nicio navă nu a testat-o vreodată în spațiu”, potrivit textului; aselenizări și decolări fără echipaj (atingerea suprafeței Lunii și revenirea în orbită lunară) înainte ca NASA să accepte astronauți la bord. Un alt element menționat este lipsa sistemelor de susținere a vieții pe configurațiile actuale: nici Starship, nici varianta Blue Moon Mk1 descrisă în articol nu sunt, în forma curentă, pregătite să transporte echipaj. Unde sunt programele industriale acum SpaceX se apropie de primul zbor al prototipului Starship „Version 3”, care ar fi al 12-lea test al vehiculului, cu motorul Raptor 3 și îmbunătățiri după rezultate mixte în testele din anul precedent, potrivit articolului. Blue Origin, în schimb, are Blue Moon Mk1 încă nelansat, dar cu testare în cameră de vid la NASA Johnson Space Center ; vehiculul se află la Cape Canaveral pentru lucrări finale înaintea unui zbor de test „mai târziu în acest an”. Totuși, există o incertitudine suplimentară: o „anomalie” la racheta New Glenn (care ar urma să lanseze Mk1) și lipsa unei date clare pentru reluarea zborurilor. Mesajul politic: „avem o șansă”, fără garanții La o conferință de presă în Biroul Oval, președintele Donald Trump a spus că o aselenizare cu echipaj în mandatul său (care se încheie în ianuarie 2029) „are o șansă”, evitând însă o promisiune fermă. „Nu ne place să spunem «cu siguranță», pentru că apoi veți spune «am eșuat, am eșuat».” Isaacman a susținut public că NASA are „un plan realizabil” și că agenția va „proteja două oportunități în 2028” pentru a readuce astronauți pe suprafața Lunii, în timp ce Artemis 3 ar urma să zboare în 2027. În esență, amânarea către finalul lui 2027 mută centrul de greutate pe execuția industrială și pe demonstrațiile tehnice rămase: cu cât Artemis 3 se apropie mai mult de 2028, cu atât scade marja de timp pentru certificarea unui lander capabil să ducă oameni pe Lună în același an. [...]
