NASA a implementat comunicații laser în misiunea Artemis II - Oferă o viteză de transmisie de 100.000 de ori mai mare decât Apollo 13, dar rămân provocări de fiabilitate

Artemis II a demonstrat că poate coborî pe Pământ volume de date imposibil de gestionat cu radio clasic , folosind comunicații laser care au atins ritmuri de transfer cu ordine de mărime peste sistemele istorice, potrivit TechRadar . Miza este una operațională: misiunile lunare moderne generează atât de multe imagini și telemetrie încât vechile legături radio devin un blocaj, iar deciziile în timp real și siguranța echipajului pot depinde de cât de repede ajung datele la sol. De ce nu mai ajunge „radio-ul” pentru misiunile moderne Artemis II era așteptată să producă, până la final, între 300 GB și peste 400 GB de imagini de înaltă rezoluție și telemetrie. Prin comparație, Apollo 13 a operat cu o capacitate mult mai mică, diferența fiind descrisă ca o schimbare fundamentală în felul în care navele spațiale comunică cu Pământul, nu doar o îmbunătățire incrementală. Ce a schimbat laserul: mai multă informație pe aceeași „viteză” a luminii Inginerii au trecut de la frecvențe radio la comunicații laser, care folosesc lumină infraroșie invizibilă. Deși infraroșul se propagă cu aceeași viteză ca undele radio, frecvența mai mare permite „împachetarea” unei cantități mai mari de informație în fiecare transmisie. Sistemul Orion Artemis II Optical Communications System (O2O) a demonstrat că poate transmite către sol peste 100 GB de date. TechRadar notează și un reper de viteză: aproximativ 36 GB într-o singură oră, față de sistemele radio tradiționale din banda S, care ar fi putut gestiona doar circa 7 GB pe zi. NASA a sintetizat potențialul astfel: „Mai multe date înseamnă mai multe descoperiri.” Publicația precizează însă că beneficiile practice pentru siguranța echipajului și pentru deciziile în timp real „rămân de demonstrat pe deplin”. Limitări la sol și semne de întrebare privind adoptarea Tehnologia vine cu constrângeri „pământești”: vremea poate întrerupe fluxul de informații, iar telescoapele stațiilor de sol trebuie să opereze în zone înalte și uscate, cu cât mai puțini nori, pentru a menține legătura laser. În acest caz, sunt menționate complexul NASA White Sands din New Mexico și Table Mountain Facility din California. Terminalul O2O (un telescop de 4 inch, două sisteme de orientare pe două axe – „gimbals”, un modem și un controler) a trecut evaluări de pregătire pe parcursul mai multor zile. Un oficial NASA a numit rezultatul „un salt impresionant”, dar TechRadar notează că sistemul nu a fost folosit pe Artemis III, ceea ce ridică întrebări despre ritmul real de adoptare. Comparația „de 100.000 de ori” și testul care contează Deși îmbunătățirea de 100.000 de ori față de Apollo 13 sună spectaculos, TechRadar atrage atenția că Apollo 13 folosea sisteme proiectate în anii 1960, iar și tehnologia radio modernă a evoluat semnificativ între timp. Testul decisiv rămâne fiabilitatea comunicațiilor laser pe distanțe mari, în spațiul îndepărtat, fără intervenții frecvente ale stațiilor de la sol. În plus, Australian National University a încercat să recepționeze legăturile laser O2O folosind componente comerciale accesibile, o demonstrație care ar putea confirma sau infirma cât de ușor poate fi scalată tehnologia. [...]