BNR arată că România are cel mai scăzut grad de incluziune financiară din UE, la 71%, potrivit Ziarul Financiar, care citează date din Raportul asupra stabilității financiare. Media Uniunii Europene este de 94%, iar în Bulgaria, Ungaria și Polonia peste 80% dintre adulți au conturi bancare.

Datele BNR indică faptul că aproximativ 70% dintre românii de peste 15 ani au un cont bancar sau la o instituție financiară similară. Diferența față de media UE sugerează o parte importantă a populației rămasă în afara circuitului financiar formal, cu efecte directe asupra economisirii, accesului la credit și utilizării plăților electronice.

Un indicator strâns legat de incluziunea financiară este intermedierea financiară, adică ponderea creditelor și a activelor bancare în economie. România este și aici pe ultimul loc în UE, cu credite de circa 25-27% din PIB și active bancare de aproximativ 50% din PIB, conform BNR.

Cauzele țin în primul rând de factori socio-economici. Veniturile mai mici și munca în zona informală reduc utilitatea percepută a unui cont bancar și capacitatea de a menține relații stabile cu o bancă (încasări recurente, economii, eligibilitate pentru credit). În plus, o parte a populației rămâne orientată către numerar, inclusiv din motive de control al cheltuielilor sau de evitare a costurilor asociate serviciilor bancare.

Un alt determinant este diferența urban–rural și accesul inegal la infrastructură și servicii. În zonele cu densitate redusă, prezența fizică a băncilor și a rețelelor de acceptare a plăților poate fi mai slabă, ceea ce face mai puțin atractivă deschiderea și utilizarea unui cont. În practică, când utilizarea contului nu aduce beneficii imediate (plăți, încasări, servicii), contul rămâne fie nefolosit, fie nici nu este deschis.

Educația financiară și încrederea în instituții sunt, de asemenea, factori relevanți. În lipsa unor cunoștințe minime despre produse (cont curent, card, comisioane, siguranța depozitelor), decizia de a intra în sistemul bancar este amânată, iar episoadele de instabilitate economică din trecut pot alimenta preferința pentru numerar și reticența față de contracte financiare.

Componenta politică și de politici publice contează prin modul în care statul își plătește obligațiile și colectează veniturile. Când plățile sociale, salariile și taxele nu sunt împinse consecvent spre canale bancare, stimulentul de a avea cont scade. La fel, dacă digitalizarea serviciilor publice avansează lent, populația are mai puține motive să folosească instrumente financiare moderne în relația cu administrația.

Efectele unei incluziuni financiare scăzute se văd în costuri mai mari pentru populație și economie: plăți mai lente și mai scumpe, acces mai dificil la creditare și o capacitate redusă de a amortiza șocuri (prin economisire sau asigurare). Pentru companii, o bază mai mică de clienți bancarizați limitează extinderea plăților electronice și poate frâna formalizarea unor activități.

La nivel macroeconomic, legătura dintre incluziune și intermediere este importantă: o populație mai puțin bancarizată înseamnă depozite mai puține și o cerere mai mică pentru produse de creditare, ceea ce poate contribui la menținerea ponderilor reduse ale creditului și activelor bancare în PIB. BNR notează explicit că situația incluziunii „se reflectă și în cel mai redus nivel al intermedierii financiare dintre statele Uniunii”.

În termeni de indicatori-cheie, pentru determinanții incluziunii financiare, datele citate de BNR conturează două repere majore: ponderea populației cu cont (71% în România față de 94% media UE) și nivelul intermedierii financiare (credite 25-27% din PIB, active bancare circa 50% din PIB). Diferențele față de UE și față de țările din regiune sugerează că, dincolo de evoluția economică, contează și politicile care cresc utilitatea contului în viața de zi cu zi și reduc barierele de acces, în special pentru grupurile cu venituri mici și pentru zonele slab deservite.