Știri
Știri din categoria Știință
SUA împing un calendar accelerat pentru reactoare nucleare pe Lună, dar fezabilitatea e contestată, pe fondul unei competiții strategice cu China și al presiunii de a asigura energie continuă pentru o viitoare bază lunară, potrivit Antena 3.
Administrația Trump a publicat îndrumări actualizate pentru agențiile federale după misiunea Artemis II, cu obiectivul de a accelera dezvoltarea și desfășurarea energiei nucleare în spațiu. Miza, în logica documentului, este ca SUA să rămână înaintea Chinei în „noua cursă spațială”, care ar putea influența cine va stabili regulile în viitor, în condițiile în care NASA urmărește o bază lunară permanentă și lucrează la o navă spre Marte cu propulsie nucleară.
NASA argumentează că energia nucleară devine esențială pentru activitate susținută pe Lună, dincolo de limitele energiei solare.
„Energia nucleară va fi necesară pentru a trăi și a lucra pe Lună, deoarece nu există acces nelimitat la energia solară, iar nopțile lunare au o durată de 14,5 zile pământene. Reactoarele nucleare pot fi amplasate în zone permanent umbrite și pot genera energie continuu”, potrivit NASA.
În același timp, calendarul avansat de administrație este contestat de critici, care îl consideră greu de atins în intervalul propus.
Îndrumările emise marți cer Departamentelor Energiei și Apărării, Biroului de Politici Științifice și Tehnologice al Casei Albe (OSTP) și NASA să înceapă pași concreți pentru desfășurarea în siguranță a reactoarelor nucleare:
Jared Isaacman, administratorul NASA și fost astronaut SpaceX, a transmis pe platforma X că:
„A venit momentul ca America să acționeze în domeniul energiei nucleare în spațiu”.
Documentul mai cere ca NASA și Departamentul Apărării să organizeze concursuri de proiectare pentru o „demonstrație pe termen scurt” a unui reactor spațial de putere mică și medie, cu pregătirea pentru reactoare de mare putere în următorul deceniu.
Pe lângă țintele de la finalul deceniului, îndrumările fixează și livrabile rapide:
Ghidul mai notează că Departamentul Apărării va urmări, „în funcție de disponibilitatea fondurilor”, desfășurarea unui reactor spațial de putere medie care să permită misiuni până în 2031.
Antena 3 citează The Independent, care notează că unii experți consideră că obiectivele nu sunt realizabile în termenul alocat, deși nu există consens.
Joseph Cirincione, analist în securitate națională și expert nuclear, a declarat pentru The Independent că propunerea „contravine bunei gestionări” a unui program spațial „privat de bani” și estimează că un reactor nuclear pe Lună ar putea dura până la 20 de ani pentru a deveni realitate.
În sens opus, Bhavya Lal, fost administrator asociat la NASA pentru tehnologie, politici și strategie, a susținut recent că ar fi posibil un reactor nuclear pe Lună până în 2030 și că ar fi nevoie de 3 miliarde de dolari (aprox. 13,8 miliarde lei) pentru acest obiectiv.
În context, Antena 3 amintește că energia nucleară în spațiu este folosită din anii 1960 și că Departamentul Energiei și NASA au demonstrat în 2018 un sistem de alimentare cu energie a unui reactor nuclear, în prima administrație Trump.
Recomandate
Modelele NASA arată că unele microbe terestre pot supraviețui pe Lună săptămâni sau luni , ceea ce complică atât protecția „resurselor” locale (în special gheața de apă), cât și acuratețea analizelor științifice din viitoarele misiuni spre poli, potrivit The Jerusalem Post . Cercetarea, condusă de oameni de știință NASA, a testat în simulări cinci forme de fungi și bacterii în trei regiuni din apropierea Polului Sud lunar (Nobile Rim, Connecting Ridge și de Gerlache Rim). Condițiile de mediu au fost construite pe baza observațiilor sondei Lunar Reconnaissance Orbiter și a datelor privind expunerea la radiații. Rezultatul: în anumite zone – mai ales în interiorul craterelor permanent umbrite – unele microorganisme ar putea rezista perioade de la câteva săptămâni la câteva luni, în special în anotimpurile de toamnă și iarnă, conform autorului principal Prabal Saxena (NASA Goddard Space Flight Center). Cine rezistă mai bine și unde apar „nișele” de supraviețuire Dintre organismele analizate, cei doi fungi s-au dovedit mai rezistenți decât cele trei specii de bacterii. Cel mai robust a fost Aspergillus niger („mucegaiul negru”), o specie comună, întâlnită și în sisteme de ventilație; astronauții au identificat Aspergillus și la bordul Stației Spațiale Internaționale, iar experimente anterioare au arătat că poate supraviețui chiar și în exteriorul stației, pe orbită. A fost studiat și genul Fusarium, un fung frecvent din sol. În cazul bacteriilor, studiul a inclus: Deinococcus radiodurans (cunoscut pentru toleranța la frig și radiații), Staphylococcus aureus (prezent adesea pe piele și în cavitatea nazală), Bacillus subtilis (întâlnit în sol, vegetație și tractul gastrointestinal uman). Conform simulărilor, cele mai mari amenințări pentru supraviețuire sunt radiația ultravioletă și căldura – temperaturile din timpul zilei lunare pot ajunge la aproximativ 260°F (127°C) – alături de radiația particulelor energetice și efectele vidului de la suprafață. Modelele au indicat existența unor „nișe” de supraviețuire care pot acoperi suprafețe comparabile cu podeaua unor cratere late de mile (adică de ordinul kilometrilor). De ce contează pentru misiunile cu echipaj și pentru exploatarea resurselor Studiul, publicat în Science Advances , nu a evaluat dacă microorganismele s-ar putea înmulți pe Lună, ci doar dacă pot persista. Totuși, coautoarea Heather Graham (NASA Goddard) a indicat scenarii în care celulele ar putea fi îngropate, ceea ce le-ar proteja de radiații și le-ar menține mai calde, sau situații în care s-ar putea forma „pungi” de apă lichidă, care ar putea favoriza creșterea. Miza operațională este dublă: pe de o parte, microbii ar putea afecta resurse precum apa (existentă ca gheață în unele zone), potențial utilă astronauților; pe de altă parte, contaminarea poate altera interpretarea probelor și a analizelor privind regolitul (materialul de la suprafața Lunii) și posibila prezență a unor molecule organice. „Contaminarea este inevitabilă, așa că trebuie să urmărim ce aducem cu noi, pentru ca ulterior să putem distinge chimia lunară de ceea ce am adus de pe Pământ”, a spus Graham, citată în material. Context: presiunea crește odată cu revenirea pe Lună SUA și China urmăresc revenirea astronauților pe suprafața Lunii pentru prima dată din 1972 și dezvoltarea unor baze pe termen mai lung. NASA, prin programul Artemis, vizează aterizări în zona Polului Sud. În acest context, autorii avertizează că atât Polul Sud, cât și Polul Nord lunar ar include regiuni unde microbii asociați oamenilor ar putea supraviețui suficient de mult încât să influențeze operațiunile științifice și de explorare. Studiul nu a analizat dacă mediul lunar ar putea produce mutații care să facă microbii mai periculoși ca patogeni, limitând concluziile la persistența celulară în condiții simulate. [...]
Imaginile NASA confirmă că deșeurile spațiale pot produce „daune” măsurabile pe Lună , un risc operațional care devine tot mai relevant pe măsură ce crește traficul de rachete și misiuni în spațiul cislunar, potrivit HotNews . Un satelit care orbitează Luna a surprins craterul format după impactul unei trepte superioare de rachetă SpaceX , scăpată de sub control. Treapta superioară a unei rachete Falcon s-a izbit de suprafața lunară pe 5 august, cu o viteză de 8.700 km/h, după ce a plutit prin spațiu mai bine de un an. Locul impactului a devenit vizibil abia după aproape o săptămână. Imaginile au fost realizate în 11 și 12 august de sonda Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) și publicate marți de NASA. Oamenii de știință ai agenției au stabilit că impactul a lăsat un crater cu diametrul de 18 metri și o adâncime mai mică de 3 metri. Ce arată craterul și de ce contează pentru misiunile viitoare În jurul craterului se văd dungi întunecate și luminoase, dispuse ca un evantai. NASA explică faptul că liniile mai întunecate sunt material excavat din apropierea suprafeței, „îmbătrânit” de-a lungul a milioane de ani de vânt solar, raze cosmice și micrometeoriți. În schimb, razele mai luminoase de la marginea craterului sunt material proaspăt, scos din straturi mai adânci ale solului. Din perspectivă operațională, astfel de observații oferă date concrete despre efectele coliziunilor necontrolate și despre modul în care este redistribuit materialul la suprafață — informații utile pentru planificarea și protejarea viitoarelor activități în proximitatea Lunii. Cum a fost obținută fotografia LRO a fotografiat craterul de la o altitudine de 96 km, în timp ce se deplasa cu o viteză de o milă pe secundă (aprox. 1,6 km/s). Operatorii de zbor au înclinat sonda pentru a orienta camerele spre zona impactului. Sonda urmează o orbită polară lunară la fiecare două ore, în timp ce Luna se rotește dedesubt. Materialul este relatat de AP, cu detalii preluate de HotNews ; varianta AP este disponibilă aici . Pentru context despre impactul la 8.700 km/h, HotNews a publicat anterior un material separat, disponibil aici . [...]
NASA a redus consumul de energie al sondei Voyager 2 pentru a menține în funcțiune toate cele trei instrumente științifice rămase încă cel puțin un an , prin oprirea unor dispozitive neesențiale și trecerea la alternative cu consum mai mic, potrivit Space . Miza este una operațională: pe măsură ce „bateria” nucleară a sondei își pierde treptat din putere, fiecare watt economisit prelungește direct capacitatea de a colecta date din spațiul interstelar . Ajustarea, descrisă de NASA drept un „Big Bang”, vizează un echilibru delicat între menținerea temperaturii interne a navei și păstrarea instrumentelor științifice active. Voyager 2 și Voyager 1 (lansate în 1977) folosesc un generator termoelectric cu radioizotopi (RTG), care transformă căldura rezultată din dezintegrarea plutoniului în electricitate, însă puterea disponibilă scade cu aproximativ patru wați pe an pentru fiecare sondă. Ce a făcut NASA, concret Într-o declarație, NASA a precizat că echipa a redus cerințele de energie ale lui Voyager 2 prin: oprirea unor dispozitive care nu sunt legate de activitatea științifică; folosirea unor „alternative cu consum mai mic”, suficient de eficiente pentru a păstra sonda încălzită la distanța foarte mare față de Soare. „Marjele de putere ale navei au devenit extrem de subțiri, ceea ce obligă echipa să conserve energia prin oprirea dispozitivelor și sistemelor neesențiale.” Impactul asupra științei: instrumente închise, dar încă „în viață” Scăderea de putere are deja efecte măsurabile: fiecare dintre cele două sonde a oprit câte două instrumente științifice doar din 2024 până acum. Unele instrumente fuseseră închise după încheierea survolurilor planetare istorice, însă altele au fost oprite strict din motive de consum. Inițial, fiecare sondă a plecat cu 10 instrumente. În prezent, Voyager 2 a rămas cu doar trei, iar fără această reconfigurare ar fi existat perspectiva opririi încă unuia chiar în cursul acestui an. Noile economii de energie ar urma să permită operarea tuturor celor trei instrumente „cel puțin încă un an”, potrivit NASA. Ce urmează: aceeași intervenție și pentru Voyager 1 NASA intenționează să aplice aceeași schimbare de consum („Big Bang”) și pentru Voyager 1 „în lunile următoare”. Operațiunea este complicată și de întârzierile de comunicație: un semnal către fiecare sondă are nevoie de aproape 24 de ore pentru a ajunge într-un singur sens. În plus, Voyager 1 este mai departe de Pământ decât Voyager 2. Voyager 2 se află la aproximativ 142 unități astronomice (distanțe Soare–Pământ), iar Voyager 1 se apropie de 171 unități astronomice, conform datelor NASA citate de publicație. Context: de la survoluri planetare la date din spațiul interstelar Cele două sonde au fost lansate pentru a profita de o aliniere rară a planetelor gigant din Sistemul Solar. Ambele au trecut pe lângă Jupiter și Saturn, trimițând imagini detaliate ale planetelor și sateliților lor. Ulterior, Voyager 1 a fost deviată deasupra planului Sistemului Solar, în timp ce Voyager 2 a continuat către Uranus și Neptun, fiind prima navă care a „văzut” aceste lumi și lunile lor; ultimul survol planetar al lui Voyager 2 a avut loc în 1989. Misiunile continuă și astăzi cu transmiterea de date din spațiul interstelar: Voyager 1 a intrat în această regiune în 2012, iar Voyager 2 în 2018. Potrivit NASA, Voyager 1 este în prezent cea mai îndepărtată navă construită de om, la circa 25,5 miliarde de kilometri de Pământ. [...]
NASA a câștigat cel puțin încă un an de date științifice de la Voyager 2 , după un „pariu” de management energetic care menține în funcțiune instrumentele rămase, potrivit WinFuture . Miza este operațională: fără intervenție, încă un senzor ar fi trebuit oprit înainte de finalul lui 2026, pe fondul scăderii continue a puterii electrice disponibile în spațiul interstelar. Manevra „Big Bang”: schimbări simultane, fără plasă de siguranță Inginerii de la Jet Propulsion Laboratory au finalizat la începutul lui august un set de modificări interne, numit „Big Bang”, prin care au înlocuit mai multe echipamente mari consumatoare de energie cu alternative mai eficiente. Implementarea a cerut planificare la detaliu, inclusiv din cauza întârzierii de comunicație: semnalele ajung la sondă în aproximativ 20 de ore pe sens, la o distanță de circa 21,5 miliarde km. Potrivit informațiilor atribuite NASA în articol, au fost înlocuite două sisteme de încălzire și un alt dispozitiv care funcționa în principal pentru căldura reziduală, cu trei alternative mai economice energetic. De ce scade energia și de ce intervenția e riscantă Voyager 2 este alimentată de generatoare termoelectrice cu radioizotopi (RTG), care transformă căldura degajată de plutoniu-238 în electricitate. Pe măsură ce materialul radioactiv se dezintegrează, puterea disponibilă scade inevitabil — în cazul sondei, cu aproximativ patru wați pe an, conform articolului. În acest context, oprirea sistemelor nu e un simplu „economisitor”: electronica și conductele de combustibil trebuie menținute calde în frigul extrem al spațiului profund, cu temperaturi apropiate de zero absolut. Din acest motiv, schimbarea sistemelor de încălzire a fost făcută simultan; o oprire treptată ar fi putut duce la înghețarea ireversibilă a unor componente critice. Ce instrumente mai funcționează și de ce contează După manevră, Voyager 2 ar urma să păstreze active cel puțin încă un an cele trei instrumente științifice rămase: magnetometrul; instrumentul pentru unde de plasmă; detectorul de raze cosmice. Acestea colectează date despre mediul din afara heliosferei (bula magnetică protectoare a Soarelui), iar articolul notează că, în prezent, nu există o misiune succesoare planificată pentru acest tip de „stație” de măsurare la marginea Sistemului Solar. Următorul pas: procedură similară pentru Voyager 1 Echipa intenționează să aplice același tip de intervenție și pe Voyager 1 în lunile următoare. Sonda-soră operează în prezent cu doar două instrumente active, iar în 2027 ambele misiuni împlinesc 50 de ani de la lansare. Pentru detalii tehnice și context, WinFuture trimite la comunicările NASA: NASA și pagina oficială a misiunii NASA Voyager Mission . [...]
China își poate reduce costurile și riscurile tehnice în cursa pentru aducerea pe Pământ a probelor de pe Marte , mizând pe o arhitectură de misiune mai simplă decât planul NASA, potrivit Notebookcheck . Misiunea Tianwen-3 este programată pentru lansare în 2028 și vizează returnarea probelor în 2031, în timp ce programul american Mars Sample Return rămâne fără un calendar ferm, pe fondul incertitudinilor de finanțare. Șeful de proiect științific al Tianwen-3, Hou Zengqian, a declarat pentru presa de stat din China că misiunea este „pe drumul cel bun” pentru țintele 2028/2031 și că intră în etapa de prototipare, deși persistă provocări tehnice semnificative înainte ca nava să fie considerată pregătită de lansare. O arhitectură mai simplă, cu două lansări și un lander staționar Conform planului descris, Tianwen-3 ar urma să folosească două rachete Long March 5 : una pentru un modul de asolizare (lander) și alta pentru un orbiter. După sosirea la Marte, landerul staționar ar urma să foreze aproximativ șapte picioare (circa 2,1 metri) în sol, să colecteze aproximativ 18 uncii (aprox. 500 grame) de roci și sol și să lanseze containerul cu probe direct pe orbită marțiană. Orbiterul ar urma să captureze containerul și să îl aducă pe Pământ. Misiunea de la suprafață este estimată să dureze aproximativ două luni. De ce contează: comparația implicită cu NASA și presiunea bugetară Publicația notează că această abordare este „considerabil mai simplă” decât conceptul NASA pentru Mars Sample Return. Roverul Perseverance colectează și depozitează probe încă din 2021, însă planul de aducere pe Pământ ar necesita o misiune separată de recuperare, lansarea probelor de pe Marte și transferul lor către o altă navă pentru drumul spre Terra. Prin faptul că își colectează și își lansează propriile probe de la un lander staționar, Tianwen-3 ar evita etapa de recuperare a unui „depozit” de probe lăsat de rover (cache-retrieval), reducând complexitatea operațională — și, potențial, costurile. În paralel, programul NASA s-a confruntat cu estimări de 7–11 miliarde de dolari (aprox. 32–50 miliarde lei), pe fondul temerilor că bugetul ar putea crește și mai mult, ceea ce a alimentat incertitudinea privind finanțarea și calendarul. Miza științifică și geopolitică Tianwen-3 este așteptată să caute indicii ale vieții trecute sau prezente pe Marte. Dacă China ar reuși să aducă probe în 2031, ar fi un reper științific major și un nou episod relevant în competiția SUA–China pentru explorarea Lunii și a spațiului îndepărtat. [...]
Cercetătorii au identificat un aliaj „nou” format în explozia de la Hiroshima , iar rezultatul sugerează că reziduurile istorice ale detonărilor nucleare pot funcționa ca o arhivă materială a unor condiții extreme, greu de reprodus în laborator, potrivit Mediafax . Pe 6 august 1945, bomba „Little Boy” a fost detonată deasupra orașului Hiroshima, cu o putere estimată la aproximativ 15 kilotone. Explozia a generat, în câteva secunde, temperaturi de mii de grade Celsius, vaporizând sau topind materiale din clădiri, sol și obiecte metalice. În urma ei au rămas particule microscopice vitrificate, numite „hiroshimate”, care păstrează urme ale proceselor fizice și chimice din interiorul mingii de foc, notează publicația, citând Science Alert. Ce au găsit în „hiroshimate” O echipă coordonată de geologul Luca Bindi (Universitatea din Florența) a analizat 34 de probe pentru a identifica faze metalice neobișnuite. Într-una dintre probe, cercetătorii au descoperit fragmente microscopice de aliaj fier-crom, dintre care unul s-a remarcat printr-o concentrație neobișnuit de mare de siliciu. Particula are aproximativ 10 micrometri și conține în principal fier, alături de crom, siliciu, nichel, molibden, mangan și aluminiu. Pentru a stabili structura, cercetătorii au extras manual patru granule și le-au analizat prin difracție de raze X pe monocristal. Trei fragmente aveau o structură cubică simplă, tipică oțelurilor obișnuite, însă al patrulea a prezentat o structură diferită. De ce contează: condiții „imposibil de reprodus ușor” în laborator Analiza a indicat că atomii din noul aliaj sunt organizați într-o structură cubică mai complexă, de tip AlAu₄, derivată din structura beta-manganului. Cercetătorii consideră că materialul s-a format în timpul exploziei nucleare: temperaturile extreme au vaporizat și amestecat materiale din surse diferite, iar răcirea foarte rapidă ar fi „înghețat” o structură atomică neobișnuită înainte de a se transforma într-una mai stabilă. „O explozie nucleară expune multe materiale la căldură extremă, amestecare violentă și răcire extraordinar de rapidă, toate în câteva secunde”, a explicat Luca Bindi. Potrivit lui Bindi, astfel de explozii pot produce, fără control, numeroase combinații de materiale și structuri care ar necesita ani de cercetare pentru a fi explorate în laborator. Ce urmează: posibilitatea altor materiale rare în reziduuri istorice Descoperirea sugerează că particulele rezultate din explozii nucleare istorice ar putea conține și alte faze metastabile (structuri temporar stabile, rare și greu de identificat). Echipa amintește că a făcut anterior o descoperire similară în materialele rezultate în urma testului Trinity (iulie 1945), prima explozie nucleară din istorie. Studiul despre noul aliaj a fost publicat în revista Science Advances . Cercetătorii subliniază, totodată, că valoarea științifică a rezultatului nu poate fi separată de tragedia umană produsă de bombardamentul de la Hiroshima. [...]
