Știri
Știri din categoria Știință
Testele extreme făcute în instalațiile NASA reduc riscul tehnologic pentru viitoarele aselenizări din programul Artemis, după ce modulul lunar MK1 al Blue Origin (Endurance) a trecut prin simulări de vid și variații mari de temperatură pe Pământ, potrivit Science Daily.
Vehiculul, un modul cargo fără echipaj, este gândit ca demonstrație comercială pentru a valida tehnologii-cheie necesare misiunilor lunare viitoare și pentru a consolida capacitățile Human Landing System (sistemul de aselenizare cu echipaj) din cadrul programului Artemis al NASA. Testarea a fost derulată de Blue Origin printr-un „Space Act Agreement” rambursabil cu NASA, adică un acord prin care compania plătește pentru acces la facilități și expertiză ale agenției, accelerând dezvoltarea fără ca NASA să preia integral costurile.
Conform informațiilor, Endurance este construit pentru a testa funcții esențiale pentru operarea pe suprafața Lunii, inclusiv:
În paralel, modulul ar urma să livreze anul acesta două încărcături (payloads) NASA în regiunea Polului Sud lunar, prin inițiativa CLPS (Commercial Lunar Payload Services), programul prin care NASA contractează companii americane pentru transportul de experimente și demonstrații tehnologice pe Lună.
Testele au fost făcute în Chamber A de la Johnson Space Center, una dintre cele mai mari camere de vid termic din lume, capabilă să simuleze aproape vidul spațiului și oscilații extreme de temperatură. În aceste condiții, inginerii au verificat comportamentul vehiculului într-un mediu apropiat de cel de zbor, inclusiv rezistența structurală și capacitatea de a gestiona stresul termic.
Science Daily notează că lecțiile din proiectare, integrare și testare ar urma să fie folosite direct pentru misiuni Artemis viitoare, cu obiectivul de a readuce astronauți americani pe Lună.
Programul MK1 este prezentat ca o etapă de reducere a riscurilor pentru sisteme mai mari, capabile să transporte echipaj. Un astfel de vehicul este Blue Moon Mark 2 (MK2), un modul mai avansat, proiectat să transporte astronauți între orbita lunară și suprafața Lunii, cu accent pe operarea în zona dificilă a Polului Sud.
Accesul la testare în facilitățile NASA a fost posibil prin așa-numita abordare „front door”, un proces structurat prin care partenerii comerciali pot utiliza infrastructura și expertiza agenției, menținând alinierea la standarde de siguranță și cerințe de misiune, dar permițând un ritm mai rapid de inovare prin colaborare public-privat.
Recomandate
Calendarul NASA pentru aselenizarea din 2028 este pus sub presiune de întârzieri la modulele private , în timp ce China își joacă avantajul unui program de stat mai stabil și cu termene respectate, potrivit Antena 3 . Miza, dincolo de simbolistică, este cine ajunge să influențeze regulile viitoare pentru exploatarea resurselor lunare, într-un cadru juridic încă neclar. Statele Unite și China pregătesc prima aselenizare cu echipaj uman după mai bine de cinci decenii și, în paralel, planuri pentru baze lunare locuite. În această competiție, NASA se bazează pe programul Artemis și pe parteneri privați, în timp ce Beijingul merge pe o structură centralizată, mai puțin expusă schimbărilor politice la fiecare ciclu electoral american. Unde se poate rupe calendarul american NASA a externalizat componente esențiale către companii private, inclusiv SpaceX (Elon Musk) și Blue Origin (Jeff Bezos), care lucrează la modulele de aselenizare necesare pentru misiunile cu echipaj. Conform articolului, ambele companii „se grăbesc” să livreze la timp pentru zboruri de testare anul viitor, însă niciunul dintre module nu este finalizat, ceea ce ridică semne de întrebare asupra calendarului ambițios al NASA. Publicația notează că Blue Origin vizează un zbor de testare pentru o versiune a modulului Blue Moon mai târziu în 2026. În cazul SpaceX, sunt menționate puține detalii despre modulul de aselenizare, descris ca având 52 de metri înălțime. China: ritm „deliberat”, dar cu termene respectate Pe partea chineză, Administrația Națională Spațială a Chinei (CNSA) este descrisă ca bine finanțată și sprijinită de parteneriate cu armata și mediul de afaceri local. Deși China nu a trimis până acum un taikonaut dincolo de orbita terestră joasă, are propria stație spațială și un istoric bun în respectarea termenelor, potrivit sursei. Beijingul își pregătește misiunile cu echipaj cu o arhitectură tehnică deja conturată: racheta Long March-10 ar urma să lanseze capsula Mengzhou (cu trei astronauți), iar modulul de aselenizare Lanyue (nouă metri) ar urma să coboare doi astronauți pe suprafața Lunii. Este menționat și un nou costum spațial, Wangyu, proiectat pentru flexibilitate sporită. „Diferența se va măsura în luni, nu în ani” În articol este citat directorul NASA, Jared Isaacman, care susține că lupta este strânsă: NASA țintește 2028 (cu posibilitatea unei amânări), iar China 2030 (termen care ar putea fi devansat). „Diferența dintre victorie și înfrângere se va măsura în luni, nu în ani.” În același timp, un alt element de fond este că „victoria” nu ar însemna doar prima aselenizare, ci capacitatea de a reveni repetat și de a menține o prezență, idee susținută în articol printr-o declarație a astrofizicianului Scott Manley. Context de reglementare și cooperare limitată Sursa subliniază că avantajul unei prezențe timpurii pe Lună ar putea conta în definirea regulilor de utilizare a resurselor, într-un „consens juridic opac”. În plus, rivalitatea geopolitică complică cooperarea: o lege americană din 2011 a interzis efectiv colaborarea NASA cu agenția spațială a Chinei, iar relațiile s-au deteriorat ulterior. Totuși, articolul arată că Europa nu are aceeași interdicție: Italia, Franța și Suedia au trimis sarcini utile pe misiunea chineză Chang’e-6, iar un cercetător francez citat spune că, pentru europeni, China devine un partener „foarte serios” pentru transportul instrumentelor științifice. Ce urmează, pe scurt Reperele menționate în material indică următoarele momente-cheie: 2026: zbor de testare planificat de Blue Origin pentru o versiune a modulului Blue Moon; misiunea chineză Chang’e-7 este programată pentru sfârșitul anului 2026. 2028: ținta NASA pentru aselenizare, cu posibilitatea unei amânări. 2030: ținta Chinei pentru aselenizare, termen care ar putea fi devansat. [...]
Planurile NASA și SpaceX de a permanentiza prezența umană pe Lună în cel mult 10 ani riscă să fie împinse înaintea datelor și tehnologiilor disponibile , avertizează mai mulți cercetători citați de HotNews . Miza nu este doar una de explorare, ci și una operațională: fără soluții testate pentru praf, radiații și gravitație redusă, o „bază selenară” poate rămâne, în cel mai bun caz, un obiectiv amânat. La 24 martie, administratorul NASA, Jared Isaacman , a prezentat planuri pentru „o prezență umană susținută” pe Lună și amenajarea unei baze permanente, cu posibil start al construcției încă din 2027. Anunțul a venit la circa o lună după ce Elon Musk, CEO SpaceX, a spus că pune pe pauză, temporar, planurile de colonizare a lui Marte pentru a se concentra pe un „oraș selenar care să se autodezvolte” în următorii 10 ani. Obstacole operaționale: praf agresiv și radiații greu de ecranat Unul dintre riscurile majore ține de praful selenar, descris ca fiind electrizat și „ascuțit ca briciul”. Fără vânt și apă lichidă, particulele nu se rotunjesc în timp, rămânând foarte abrazive. Cercetătoarea Caitlin Ahrens (Universitatea din Maryland și Centrul Goddard al NASA), citată de Live Science, spune că simplul mers ridică praf, iar experiența roverelor din era Apollo arată că acesta poate levita și se poate lipi de echipamente. Consecințele sunt concrete pentru funcționarea unei baze: poate bloca orificii de ventilație ale spațiilor de locuit; poate degrada costumele spațiale; poate acoperi panourile solare, ducând la supraîncălzire și deteriorare. În paralel, expunerea la radiații este constantă, în lipsa atmosferei și a scutului magnetic terestru. Dr. Emmanuel Urquieta (medicină aerospațială, Universitatea din Florida Centrală) spune că radiația cosmică este omniprezentă în spațiu și „incredibil de dificil” de contracarat. Riscul de cancer este menționat ca posibil, dar efectele ar deveni cuantificabile abia după șederi mai lungi, ceea ce înseamnă că primele echipaje ar funcționa, inevitabil, și ca „subiecți de testare”, potrivit aceluiași cercetător. Construcția habitatelor: opțiuni pe hârtie, incertitudini în teren Pentru protecție, sunt luate în calcul mai multe variante: cupole metalice sau de sticlă, habitate subterane și locuințe realizate din sol selenar imprimat 3D. Totuși, Ahrens avertizează că planificarea este prematură în lipsa unor răspunsuri tehnice de bază; exemplul dat este cel al habitatelor subterane, considerate potențial cele mai sigure contra radiațiilor, dar pentru care cercetătorii „încă nu au nicio idee” cum ar putea săpa efectiv pe Lună. Gravitația redusă: efecte medicale încă insuficient înțelese Gravitația Lunii, de aproximativ o șesime din cea a Pământului, poate afecta oasele și mușchii, care ar necesita exerciții semnificative pentru a preveni atrofierea. Urquieta notează însă că nu ar fi practic să fie transportate pe Lună echipamente grele, precum benzile de alergare folosite pe Stația Spațială Internațională. Mai mult, redistribuția fluidelor în organism ar putea avea efecte severe: pierderi de sânge pe măsură ce corpul se reechilibrează, umflarea părții din spate a ochilor și tromboză a venei jugulare (cheaguri de sânge potențial fatale). Potrivit lui Urquieta, nu este clar dacă gravitația parțială selenară produce riscuri similare cu gravitația zero, iar răspunsul depinde de șederi mai lungi. Gheața selenară, resursa-cheie, rămâne neconfirmată prin probe O parte din justificarea unei prezențe permanente se leagă de gheața selenară, care ar putea furniza apă, combustibil pentru rachete și metale rare, în funcție de adâncime și compoziție. Problema, subliniată de Ahrens, este că oamenii de știință nu au prelevat încă o mostră din această gheață, iar cunoștințele despre compoziția ei chimică sunt „foarte limitate”. În acest context, Giuseppe Reibaldi, președintele Moon Village Association, avertizează asupra riscului de a construi așteptări economice înainte de confirmarea resurselor: „Trebuie să fim foarte atenți să nu vindem ceva ce nu avem.” Reibaldi spune că ceea ce se va găsi în gheața selenară ar putea face diferența între un scenariu de tip „goană după aur” (așezări care apar ca răspuns la oportunități miniere) și un model apropiat de Antarctica, cu prezență umană limitată, în principal pentru cercetare. Ce urmează: Artemis aduce date, dar calendarul rămâne disputat Cercetătorii indică nevoia de mai multe date, care ar urma să fie obținute prin misiuni precum programul Artemis al NASA , ce vizează readucerea oamenilor pe Lună încă din 2028. În același timp, Ahrens anticipează un calendar mai lent decât cel avansat de Musk și Isaacman, tocmai din cauza necunoscutelor tehnice și medicale care, deocamdată, nu au răspunsuri verificabile în condiții reale. [...]
Planul NASA–SpaceX de baze lunare în 10 ani este pus sub semnul întrebării de riscuri și lipsa datelor , iar asta poate împinge calendarul și costurile către un orizont mai lung decât cel anunțat, potrivit Antena 3 . NASA și SpaceX și-au setat obiectivul de a menține oameni pe Lună pe termen lung, în cel mult 10 ani, prin construirea unor baze selenare habitabile. O serie de experți citați de Live Science (via Agerpres) avertizează însă că ținta este „prea ambițioasă”, din cauza pericolelor cunoscute și a celor încă insuficient înțelese pentru șederi îndelungate la suprafața Lunii. Pe 24 martie, șeful NASA, Jared Isaacman , a prezentat planuri pentru „o prezență umană susținută” pe Lună și o bază permanentă, iar construcția ar putea începe încă din 2027, conform lui. Anunțul a venit la circa o lună după ce Elon Musk, CEO SpaceX, a spus că renunță „pentru moment” la planurile de colonizare a planetei Marte, pentru a se concentra pe ideea unui „oraș selenar” care „să se autodezvolte” în următorii 10 ani. Riscurile operaționale: praf, radiații și gravitație redusă Mediul selenar este descris ca extrem de dur, iar una dintre problemele centrale este praful lunar: fără vânt și apă lichidă, particulele rămân „foarte, foarte ascuțite”, comparabile ca dimensiune cu fragmente mici de polen, potrivit cercetătoarei Caitlin Ahrens (Universitatea din Maryland și Centrul Goddard al NASA). Praful se electrizează ușor, este ridicat de mers și de roverele de la sol și se lipește de echipamente. În scenariul unor habitate locuite, el poate: bloca orificii de ventilație; afecta costumele spațiale; acoperi panourile solare, cu risc de supraîncălzire și deteriorare. Un alt risc major este expunerea la radiații cosmice, în absența atmosferei și a scutului magnetic terestru. Dr. Emmanuel Urquieta (Universitatea din Florida Centrală) spune că radiația cosmică este „practic omniprezentă oriunde mergi în spațiu” și că protecția este „incredibil de dificilă”. Cancerul este menționat ca risc potențial, dar efectele ar deveni certe abia după perioade mai lungi de ședere. Gravitația lunară, de aproximativ o șesime din cea a Pământului, ridică la rândul ei probleme: pierdere de masă musculară și osoasă fără exerciții consistente, dar și posibile efecte asupra distribuției fluidelor în organism, inclusiv riscuri precum umflarea părții din spate a ochilor și tromboza venei jugulare. Potrivit lui Urquieta, nu este încă sigur în ce măsură gravitația parțială lunară reproduce riscurile din gravitația zero. „Nu cred că suntem chiar pregătiți”: lipsa datelor și a soluțiilor de construcție Ahrens avertizează că programul nu este „deloc simplu” și că lipsesc răspunsuri la întrebări de bază: unde vor locui astronauții și cu ce resurse. Ea pune sub semnul întrebării și pregătirea pentru construcții de protecție (cupole metalice sau din sticlă, habitate subterane, locuințe din sol selenar imprimat 3D), inclusiv pentru varianta subterană, considerată mai sigură împotriva radiațiilor. „Nu cred că suntem chiar pregătiți”, a declarat pentru Live Science Caitlin Ahrens. „Un deceniu poate părea departe pentru unii oameni. Pentru un om de știință este o clipă”. În acest context, Ahrens anticipează un calendar mai lent decât cel avansat de Musk și Isaacman, în condițiile în care cercetătorii speră să strângă date prin misiuni precum programul Artemis , care vizează readucerea oamenilor pe suprafața Lunii încă din 2028. Miza economică: gheața selenară, încă neconfirmată prin mostre Un punct critic pentru fezabilitate este gheața selenară, văzută ca resursă pentru apă, combustibil pentru rachete și metale rare, în funcție de adâncime și compoziție. Totuși, potrivit materialului, oamenii de știință nu au prelevat încă o mostră din gheața lunară, iar cunoștințele despre compoziția chimică reală sunt „foarte limitate”. „Știm că este rece și știm cam unde este”, a spus Ahrens. Giuseppe Reibaldi, președintele Moon Village Association (organizație non-profit pentru colaborare internațională în activități selenare), avertizează că promisiunile trebuie calibrate la ceea ce poate fi demonstrat, altfel riscul este „să vindem ceva ce nu avem”. El compară posibilele rezultate cu două modele: fie apar așezări stimulate de oportunități miniere (analog „goanei după aur”), fie un model de tip Antarctica, cu prezență limitată și orientată strict spre cercetare. În lipsa unor date solide despre resurse și a unor soluții testate pentru protecție și locuire, ținta de „baze pe Lună în 10 ani” rămâne, potrivit experților citați, un pariu cu grad ridicat de incertitudine. [...]
NASA a testat la 120 kW un propulsor electric pe litiu, un prag tehnic care poate reduce masa și costurile unei misiuni cu echipaj spre Marte , potrivit Science Daily . Testul, realizat la Jet Propulsion Laboratory (JPL) din California, este prezentat ca un pas înainte pentru propulsia electrică de mare putere, cu potențial de a face mai „practică și mai eficientă” logistic o misiune de durată către Planeta Roșie. Pe 24 februarie, inginerii JPL au rulat un test major al unui motor electromagnetic experimental, la niveluri de putere mai mari decât orice test similar efectuat anterior în SUA. Propulsorul folosește vapori de metal de litiu și, în această primă rundă, a depășit capabilitățile oricărui propulsor electric utilizat în prezent pe navele NASA, iar rezultatele ar urma să ghideze experimentele următoare de rafinare și scalare. „Acesta este primul moment în Statele Unite în care un sistem de propulsie electrică a operat la niveluri de putere atât de ridicate, ajungând până la 120 kilowați”, a declarat administratorul NASA, Jared Isaacman. De ce contează: eficiență mai mare, masă de lansare mai mică Propulsia electrică este descrisă ca fiind mult mai eficientă decât rachetele chimice tradiționale, folosind cu până la 90% mai puțin combustibil (propulsant). În locul unui impuls puternic pe termen scurt, aceste sisteme oferă o împingere constantă pe perioade lungi, accelerând treptat nava la viteze foarte mari. NASA folosește deja această abordare: nava Psyche utilizează propulsoare electrice alimentate solar, care asigură tracțiune continuă și pot duce nava, în timp, la viteze de 124.000 mph (aprox. 200.000 km/h). Ce s-a testat la JPL și ce record a fost atins Motorul testat este un propulsor magnetoplasmadinamic (MPD) alimentat cu litiu, un concept cunoscut din anii 1960, dar care nu a fost folosit operațional. Spre deosebire de sistemele existente, designul folosește curenți electrici puternici și câmpuri magnetice pentru a accelera o plasmă obținută din litiu, ceea ce ar permite o tracțiune mai mare la puteri mai ridicate. În testul inițial, propulsorul a ajuns la 120 kW, de peste 25 de ori puterea motoarelor aflate pe Psyche, ceea ce îl face cel mai puternic sistem de propulsie electrică testat până acum în SUA, conform materialului. Următorul prag: sute de kilowați și funcționare de zeci de mii de ore Următoarea provocare este creșterea puterii către 500 kW–1 MW pentru fiecare propulsor, în anii următori. Pentru utilizare într-o misiune cu echipaj, inginerii trebuie să demonstreze funcționare fiabilă pe termen lung, în condiții de temperatură extremă. Science Daily notează că o misiune cu echipaj spre Marte ar putea necesita 2–4 MW putere totală, probabil prin mai multe propulsoare care să funcționeze împreună peste 23.000 de ore. De ce litiul și de ce contează sursa de energie Avantajele invocate pentru propulsoarele MPD pe litiu sunt: operare la puteri foarte mari, utilizare eficientă a propulsantului și tracțiune mai mare decât propulsia electrică actuală. Asociate cu o sursă nucleară de energie, acestea ar putea reduce masa totală necesară la lansare și ar permite încărcături utile mai grele, ceea ce ar îmbunătăți fezabilitatea și costurile misiunilor de lungă durată. Cine lucrează la proiect și cum este finanțat Dezvoltarea propulsorului este în derulare de circa 2 ani și jumătate și este condusă de JPL, în colaborare cu Princeton University și NASA Glenn Research Center. Finanțarea vine din proiectul NASA Space Nuclear Propulsion, început în 2020 pentru a avansa tehnologii necesare propulsiei electrice nucleare din clasa megawaților, program găzduit la Marshall Space Flight Center și încadrat în Space Technology Mission Directorate. [...]
NASA a testat în laborator un prototip de motor ionic cu vârf de 120 kW, de 25 de ori peste puterea celui mai performant model aflat acum în exploatare, un salt care mută în prim-plan problema alimentării energetice pentru viitoare misiuni cu echipaj spre Marte , potrivit IT之家 . Motorul ionic (numit și „propulsie electrică”) funcționează diferit de propulsoarele chimice: folosește câmpuri electromagnetice pentru a accelera ioni (atomi încărcați electric) și a genera tracțiune. Deși accelerația inițială este lentă, împingerea se acumulează în timp, iar consumul de propulsant este cu circa 90% mai mic decât la rachetele chimice, ceea ce poate reduce masa navei și costurile de lansare. Ce s-a testat: un MPD pe litiu, la 120 kW Prototipul testat este un „propulsor cu plasmă magnetodinamică alimentat cu litiu” (MPD). În acest concept, un curent electric puternic interacționează cu un câmp magnetic și accelerează ionii de litiu. Testele au avut loc la Jet Propulsion Laboratory (JPL) , într-o instalație de vid pentru propulsanți metalici condensabili (COMET), într-o cameră de 26 de picioare (aprox. 8 metri). Pe 24 februarie, prototipul a realizat cinci aprinderi, atingând o putere de vârf de 120 kW. De ce contează: energia devine „blocajul” pentru propulsia electrică de mare putere În prezent, cele mai puternice motoare ionice utilizate pe nave spațiale sunt asociate misiunii NASA către asteroidul Psyche, iar publicația notează că acestea pot accelera vehiculul până la 124.000 mile/oră (aprox. 200.000 km/h). Noul prototip ar fi, ca putere, de 25 de ori peste motorul folosit în acea misiune. Administratorul NASA, Jared Isaacman, a declarat că este „prima dată” când SUA ating un asemenea nivel de putere pentru un sistem de propulsie electrică, cu vârf la 120 kW, și că agenția va continua investițiile strategice în această direcție. Următorul pas: de la panouri solare la un reactor nuclear în spațiu Până acum, misiunile cu propulsie ionicǎ s-au bazat pe panouri solare, însă sursa indică două limite majore: eficiență redusă departe de Soare și constrângeri de putere fără panouri foarte mari. În acest context, NASA dezvoltă proiectul „ Space Reactor 1 – Liberty ”, care urmărește integrarea unui mic reactor de fisiune pentru a furniza mai multă energie motoarelor electrice. Conform planului menționat, misiunea ar putea fi lansată la finalul lui 2028 și ar trimite spre Marte o formație de microvehicule cu rotoare, denumită „Tianyun”. În faza inițială ar urma să folosească motoare ionice cu xenon, iar obiectivul pe termen lung este combinarea energiei nucleare cu tehnologia MPD pe litiu, pentru a susține primele misiuni cu astronauți către Marte. Între timp, cercetătorii vizează creșterea puterii motorului către 500 kW–1 MW, iar pe termen mai îndepărtat către sisteme de până la 4 MW, scenariu în care o navă cu echipaj ar putea utiliza mai multe astfel de motoare pentru drumul spre Marte. [...]
NASA a testat un prototip de propulsor electromagnetic de până la 120 kW , un prag care ar putea accelera dezvoltarea propulsiei electrice pentru misiuni cu echipaj spre Marte, dar care scoate în evidență și o limitare majoră: rezistența materialelor la temperaturi extreme, potrivit WinFuture . Sistemul testat este un motor electric care folosește vapori de metal litiu, accelerați cu ajutorul unor curenți electrici puternici și al câmpurilor magnetice, pentru a genera plasmă. Jet Propulsion Laboratory (JPL) afirmă că prototipul a depășit „semnificativ” performanța tuturor motoarelor electrice utilizate în prezent pe vehicule spațiale, iar datele obținute urmează să fie folosite într-o serie de teste suplimentare. De ce contează: eficiență mare, dar cerințe tehnice dure Motoarele electrice sunt considerate foarte eficiente deoarece pot necesita cu până la 90% mai puțin combustibil decât rachetele chimice. În locul unui impuls scurt și puternic, ele oferă o accelerație mai mică, dar continuă, care poate duce nava la viteze ridicate pe durate lungi. Noul concept folosește o idee cercetată încă din anii 1960, însă care nu a fost aplicată practic până acum în acest mod: accelerarea plasmei de litiu prin interacțiunea dintre electricitate și magnetism. Principala barieră: temperaturi de peste 2.800°C și nevoia de megawați În timpul testelor, motorul a atins temperaturi de peste 2.800°C, ceea ce pune presiune pe materialele care ar trebui să reziste în regim de funcționare îndelungat. Pentru o misiune cu echipaj spre Marte, ar fi necesare puteri în domeniul megawaților, menținute stabile pe parcursul a mii de ore de operare, notează publicația. Șeful NASA, Jared Isaacman , a descris rezultatul drept un pas important către o misiune umană pe Marte, subliniind că atingerea unei puteri de până la 120 kW indică potențialul tehnologiei pentru proiecte spațiale mai mari. Ce urmează: teste și posibilă integrare cu surse nucleare Pe termen lung, tehnologia ar putea fi combinată cu surse de energie nucleară, pentru a reduce masa vehiculelor și a asigura energia necesară unui impuls suficient pentru încărcături mai mari. La dezvoltare participă, pe lângă JPL, Princeton University și Glenn Research Center al NASA. [...]
