Știri
Știri din categoria Știință

Sonda euro-japoneză BepiColombo a intrat pe orbita lui Mercur, un pas operațional care deschide faza de observații științifice de mare precizie asupra celei mai apropiate planete de Soare, potrivit news.ro.
Agenția Spațială Europeană (ESA) a transmis că „unitatea de dinamică a zborului” a confirmat capturarea orbitală, iar echipele analizează datele furnizate de sondă. Intrarea pe orbită a fost precedată de o manevră planificată și de o ardere a motoarelor care ar fi trebuit să dureze 37 de minute, pentru reducerea vitezei.
BepiColombo a fost lansată în octombrie 2018. Sonda, cu o masă de patru tone, a parcurs peste 10 miliarde de kilometri și a realizat nouă survoluri ale unor planete pentru a-și ajusta viteza și traiectoria către Mercur.
Din aprilie 2027, orbiterul MPO (Mercury Planet Orbiter) al ESA urmează să studieze planeta „cu o precizie fără precedent”, trecând la circa 480 km de suprafață, notează AFP, citată de news.ro.
În paralel, orbiterul Mio (Mercury Magnetospheric Orbiter) al agenției spațiale japoneze JAXA va analiza mediul spațial al planetei, în special câmpul magnetic, de pe o orbită eliptică ce se îndepărtează până la 11.000 km. Conform planului de zbor, cele două sonde trebuie să se separe pe 9 și 10 decembrie, pentru a-și ocupa orbitele respective.
ESA anticipează că misiunea va furniza imagini noi ale planetei și va contribui la înțelegerea Sistemului Solar. Mercur este o țintă dificilă pentru explorare, fiind expusă unor temperaturi între –180°C și 450°C și unei radiații solare intense; planeta a fost survolată pentru prima dată în 1974 de sonda americană Mariner 10.
Recomandate

Telescopul MIXS, aflat de opt ani în drum spre Mercur, a confirmat că funcționează peste așteptări , un rezultat care reduce riscul operațional înaintea intrării misiunii BepiColombo pe orbită și crește șansele ca ESA și JAXA să obțină date științifice utilizabile despre compoziția planetei. Potrivit Science Daily , instrumentul a detectat raze X de la Nebuloasa Crabului , într-un set de observații folosit ca test de calibrare după o călătorie de 10 miliarde de kilometri. MIXS (Mercury Imaging X-ray Spectrometer), construit în Regatul Unit și dezvoltat de un consorțiu european coordonat de University of Leicester, a putut „privi” direct în spațiu abia din septembrie, după separarea modulului de transfer către Mercur (MTM) de cele două orbitere științifice: Mercury Planetary Orbiter (MPO) și Mercury Magnetosphere Orbiter (MMO/Mio). Până atunci, inginerii au monitorizat instrumentul, dar fără posibilitatea unor observații astronomice directe. Testul-cheie înainte de intrarea pe orbită: calibrarea pe Nebuloasa Crabului Echipa a ales Nebuloasa Crabului, aflată la aproximativ 6.500 de ani-lumină, deoarece este o sursă puternică și predictibilă de raze X, utilă ca „etalon” pentru verificarea performanței. Campania principală de observații a avut loc pe 11–12 septembrie și a inclus 39 de ore de măsurători, timp în care nava a executat 55 de schimbări controlate de orientare pentru a colecta datele. Un rezultat important a fost rezoluția unghiulară (capacitatea de a distinge detalii fine într-o imagine). Cercetătorii au constatat că MIXS a oferit o rezoluție ușor mai bună decât la testele de laborator din 2015, când instrumentul a fost verificat ultima dată pe Pământ. Ce au verificat inginerii și ce probleme rămân deschise Miza acestor teste este simplă: după opt ani în mediul dur al spațiului, instrumentul trebuie să demonstreze că poate produce măsurători stabile și curate înainte de faza științifică la Mercur. Conform evaluărilor inițiale: nu au apărut efecte în imagini asociate cu „lumină parazită” (fotoni optici care ar intra în instrument când nu ar trebui); efectele razelor cosmice galactice au fost observate, dar sunt considerate înțelese și filtrabile în procesarea datelor; a fost identificată o auto-fluorescență atunci când Soarele iluminează optica, dar echipa nu se așteaptă ca aceasta să afecteze observațiile pe partea luminată a lui Mercur; detectorul nu prezintă semne de degradare prin radiații după opt ani în spațiu. Profesorul Emma Bunce, investigator principal pentru MIXS, a descris rezultatele drept un pas major și a subliniat că o mare parte din tehnologia instrumentului este nouă. În același timp, echipa spune că există efecte încă în studiu și că sunt așteptate proceduri de optimizare în faza de „comisionare” la Mercur, pentru reglaje fine înainte de exploatarea științifică. „În timpul observațiilor de calibrare am stabilit că MIXS, în general, funcționează excelent în spațiu… iar detectorul nu a suferit nicio deteriorare prin radiații după 8 ani în spațiu.” (Emma Bunce) De ce contează pentru misiune: MIXS trebuie să livreze harta elementelor de pe Mercur MIXS este prezentat ca primul telescop imagistic cu raze X folosit într-o misiune de științe planetare. Rolul său este să contribuie la o hartă globală a elementelor de la suprafața lui Mercur, prin detectarea razelor X fluorescente emise de roci atunci când sunt „excitate” de razele X solare. Diferite elemente chimice emit semnale caracteristice, ceea ce permite identificarea compoziției fără prelevare de probe. Instrumentul va lucra împreună cu SIXS (Solar Intensity X-ray and particle Spectrometer), care monitorizează radiația solară și particulele ce ajung la Mercur. MIXS ar urma să măsoare și raze X provenite de pe partea nocturnă a planetei, generate când particule încărcate asociate mediului magnetic lovesc suprafața, pentru a lega procesele de la sol de mediul spațial din jur. Ce urmează: intrarea pe orbită și calendarul separării orbitelor BepiColombo se pregătește să intre pe orbită în jurul lui Mercur pe 21 noiembrie, după separarea MTM începută pe 3 septembrie. MPO și Mio sunt așteptate să se separe între 9 și 10 decembrie, pentru a-și pregăti operațiunile științifice. Faza principală de știință este programată să înceapă în aprilie 2027. Pentru echipa MIXS, „prima lumină” pe Nebuloasa Crabului este, în esență, o verificare că instrumentul a supraviețuit drumului și că poate fi calibrat la standardul necesar pentru obiectivul central: măsurători credibile ale chimiei suprafeței lui Mercur. [...]

Japonia a lansat misiunea MMX, care vizează aducerea pe Pământ a unor probe de pe Phobos , un pas cu miză operațională majoră pentru cercetarea planetară și pentru cooperarea internațională în explorarea spațiului, potrivit Space . Martian Moons eXploration (MMX), condusă de agenția spațială japoneză JAXA , a decolat pe 19 octombrie de la Tanegashima Space Center , la bordul unei rachete H3. Lansarea a avut loc la 3:41 p.m. EDT (ora României: 22:41), iar separarea navei de treapta superioară a rachetei a fost confirmată la circa 71 de minute după decolare. De ce contează: o misiune de „sample return” cu calendar pe termen lung Dacă va decurge conform planului, MMX ar urma să devină prima misiune care aterizează pe Phobos și aduce probe pe Pământ . Obiectivul este să ajute la rezolvarea unei întrebări vechi de decenii privind originea lui Phobos și Deimos și să ofere indicii despre formarea timpurie a Sistemului Solar. Tranzitul interplanetar este estimat la aproximativ 10 luni, cu sosire la Marte programată pentru august 2027. Nava ar urma să petreacă aproximativ trei ani în sistemul marțian. Cum este planificată operațiunea pe Phobos și Deimos După intrarea pe orbită, MMX va intra într-o „orbită cvasi-satelit” în jurul lui Phobos (o traiectorie care o menține în proximitatea lunii în timp ce ambele orbitează Marte). Planul operațional include: o campanie de cartografiere pentru alegerea zonelor de aterizare; două atingeri ale suprafeței lui Phobos pentru colectarea și stocarea probelor într-o capsulă de întoarcere; transferul pe o orbită mai alungită în jurul lui Marte, care intersectează traiectoria lui Deimos; o serie de survoluri ale lui Deimos în ultimele luni ale misiunii în sistemul marțian. Plecarea spre Pământ este programată pentru noiembrie 2030, iar capsula cu probe ar urma să aterizeze în Australia în 2031, dacă misiunea își atinge etapele planificate. MMX transportă și roverul IDEFIX, un proiect comun al agențiilor spațiale din Franța și Germania, care ar urma să fie desfășurat pe Phobos la final de 2028 sau început de 2029. Componenta internațională și miza pentru NASA Deși JAXA conduce misiunea, MMX este descrisă ca un efort internațional, cu parteneriate între JAXA, NASA și Agenția Spațială Europeană (ESA), plus contribuții de la companii din SUA și Europa pentru echipamente științifice și de comunicații. NASA contribuie, între altele, cu instrumentul MEGANE (un spectrometru de raze gamma și neutroni), un prelevator pneumatic construit de Honeybee Robotics și suport de comunicații prin rețeaua Deep Space Network. Agenția a investit aproximativ 87 milioane de dolari (aprox. 400 milioane lei) până la finalul misiunii, sumă care include finanțarea cercetătorilor americani implicați. În schimb, cel puțin 15% din proba planificată de 10 grame de material de pe Phobos va fi rezervată pentru studiul NASA; materialele ar urma să fie transferate și păstrate la Johnson Space Center din Houston. Context: o încercare anterioară a eșuat Space amintește că Rusia a mai încercat o misiune de aducere de probe de pe Phobos: Phobos-Grunt, lansată în noiembrie 2011, care nu a reușit să părăsească orbita Pământului din cauza unei probleme la rachetă și s-a prăbușit în Pacific în ianuarie 2012. [...]

Japonia deschide o nouă etapă în explorarea marțiană printr-o misiune de aducere de mostre , cu implicații directe pentru viitoarele programe de explorare umană și robotică a planetei Marte, potrivit Mediafax . Ținta este Phobos, una dintre cele două luni ale lui Marte, de unde sonda MMX ar urma să aducă pe Pământ, în premieră mondială, mostre de sol. Misiunea este coordonată de Agenția Japoneză de Explorare Aerospațială (JAXA) și este prezentată ca un pas care poate furniza indicii despre formarea lunilor Phobos și Deimos, dar și despre originile vieții în sistemul solar. Informațiile sunt relatate de Associated Press , citată de Mediafax, cu link către materialul original: Associated Press . De ce contează: mostrele pot lămuri originea lui Phobos și Deimos Deși Marte a fost explorat de zeci de misiuni încă din anii 1960, sateliții săi naturali au rămas, în mare parte, insuficient studiați. O întrebare-cheie este dacă Phobos și Deimos s-au format din resturi rezultate în urma unei coliziuni cu Marte sau dacă sunt asteroizi capturați de gravitația planetei. Coordonatorul proiectului MMX, Yasuhiro Kawakatsu, descrie lunile marțiene drept o zonă încă „necucerită” a sistemului solar: „În ciuda importanței lor potențiale, lunile marțiene nu au fost niciodată investigate pe deplin. Sunt considerate cei mai importanți munți necuceriți din sistemul solar.” În același timp, cercetătorii estimează că aproximativ 0,1% din materialul colectat de pe Phobos ar putea proveni chiar de pe Marte, ceea ce ar putea aduce date indirecte și despre planeta roșie. Calendarul misiunii: sosire în 2027, întoarcere pe Pământ în 2031 Sonda MMX urmează să fie lansată cu o rachetă japoneză H-3. Conform planului prezentat, misiunea ar trebui să ajungă în apropierea planetei Marte în august 2027 și să petreacă aproximativ trei ani studiind Phobos și colectând date. Programul include și observarea celeilalte luni, Deimos. Un element operațional important este roverul Idefix, dezvoltat în comun de Franța și Germania, care ar urma să aterizeze pe Phobos și să exploreze suprafața timp de aproximativ 100 de zile, în jurul anului 2029. Ulterior, sonda japoneză ar urma să colecteze cel puțin 10 grame de sol, folosind două sisteme de prelevare dezvoltate în Japonia și Statele Unite: un dispozitiv care folosește gaz sub presiune pentru a ridica praful de la suprafață; un sistem care extrage material de la o adâncime de aproximativ doi centimetri. Probele ar urma să fie aduse pe Pământ într-o capsulă proiectată să reziste reintrării în atmosferă, cu aterizare planificată în Australia în 2031, înainte ca mostrele să fie trimise în Japonia. Provocarea majoră: gravitația extrem de redusă pe Phobos Aterizarea și colectarea probelor sunt descrise drept unele dintre cele mai dificile etape, din cauza gravitației foarte mici: aproximativ de 2.000 de ori mai redusă decât cea a Pământului. Pentru a limita riscul de ricoșare la contactul cu suprafața, modulul de explorare are patru picioare de aterizare cu sisteme de amortizare. Roverul Idefix va folosi roți adaptate gravitației reduse, se va deplasa foarte lent și va avea capacitatea de a reveni singur în poziția normală dacă se răstoarnă. Japonia are deja experiență în recuperarea de probe extraterestre: misiunile Hayabusa au adus mostre de pe asteroizi în 2010 și 2020. [...]

Recuperarea reușită a Starship mută presiunea pe realimentarea orbitală , un pas fără de care arhitectura NASA pentru aselenizări cu vehiculul SpaceX rămâne blocată, iar planificarea misiunilor Artemis continuă să depindă de un număr încă neclar de lansări „cisternă”, potrivit Ars Technica . Succesul recent al SpaceX de a recupera Starship după zbor (inclusiv „prinderea” la turnul de lansare) este văzut de NASA ca un prag important, pentru că deschide perspectiva unei cadențe mai mari de lansări și, mai ales, a unei demonstrații de realimentare pe orbită, întârziată, pe care compania ar urma să o facă anul viitor. Pentru SpaceX, reutilizarea rapidă ar accelera și desfășurarea noii generații de sateliți Starlink, dar pentru NASA miza este dezvoltarea versiunii de „spațiu profund” a Starship, destinată transportului astronauților pe suprafața Lunii. Realimentarea pe orbită rămâne „veriga” critică Demonstrația de transfer de combustibil a alunecat cu doi ani față de finalul lui 2024, pe fondul problemelor tehnice ale vehiculului. Acum, NASA se așteaptă ca în primul trimestru al anului viitor SpaceX să lanseze două Starship-uri, unul din Florida și unul din Texas, să le andocheze pe orbită joasă și să transfere o cantitate „semnificativă” de combustibil, după cum a declarat pentru publicație Steve Creech , managerul programului Human Landing System (HLS) din NASA. Testul ar fi prima transferare în spațiu a unei cantități importante de combustibili criogenici (metan și oxigen lichid) între două vehicule, iar rezultatele ar trebui să arate cât combustibil se pierde prin evaporare („boil-off”) în timpul operațiunii. De aici derivă și una dintre cele mai mari necunoscute operaționale: câte zboruri de realimentare vor fi necesare pentru a încărca suficient Starship-ul lunar. Estimările menționate în articol variază puternic: 6–8 zboruri de realimentare – interval invocat de Elon Musk, sub ipoteza unor îmbunătățiri viitoare ale vehiculului; 20 de lansări de realimentare – o cifră de planificare mai conservatoare folosită de NASA. În prezent, versiunea Starship V3 este descrisă ca fiind încă „departe” de capacitatea de 100 de tone metrice pe orbită joasă, iar primele misiuni lunare Artemis ar urma să folosească tocmai această versiune, potrivit lui Creech. Artemis III devine misiune de test în orbită joasă, iar aselenizarea se mută la Artemis IV NASA a modificat în acest an planul pentru Artemis III, transformând-o dintr-o misiune lunară într-una pe orbită joasă a Pământului. Consecința directă: prima aselenizare cu echipaj din programul Artemis este împinsă la Artemis IV , țintită „înainte de finalul lui 2028”. În noul profil pentru Artemis III, echipajul de patru persoane ar urma să ajungă pe orbită joasă cu racheta SLS și capsula Orion, apoi: să andocheze timp de două zile cu landerul Blue Origin „Blue Moon” (lansat cu New Glenn) pentru teste ale cabinei presurizate și ale sistemelor de susținere a vieții; să se desprindă și să andocheze pentru aproximativ două ore cu Starship, într-o orbită ușor mai joasă, sub majoritatea constelației Starlink; astronauții nu ar intra în vehiculul SpaceX. Creech explică diferența de accent între testele cu Blue Moon și cele cu Starship prin priorități: NASA vrea să păstreze SpaceX concentrată pe realimentarea orbitală și pe demonstrația de aselenizare fără echipaj, în timp ce Blue Origin are mai puțină experiență cu sisteme de susținere a vieții pentru zboruri orbitale de durată mai mare. Arhitectura se simplifică pentru landere, dar apar riscuri pentru Orion și SLS NASA a ajustat și arhitectura misiunilor ulterioare, eliminând cerința ca Orion să „aștepte” 90 de zile pe orbită lunară până la sosirea landerului – o constrângere care, potrivit lui Creech, adăuga complexitate majoră pentru ambele landere. O schimbare importantă: în loc ca Orion să se întâlnească cu Starship lângă Lună, planul prevede ca Orion să se cupleze cu Starship în orbită înaltă a Pământului , iar Starship să îl împingă apoi spre Lună. Totuși, rămâne neclar dacă SpaceX va trebui să facă realimentare și la altitudini mai mari decât orbita joasă, înainte de întâlnirea cu Orion – un punct pe care NASA spune că încă îl „negociază” tehnic. Pentru misiunile cu Blue Moon, planul actualizat renunță la realimentarea în spațiu, dar păstrează o cerință operațională grea: patru lansări New Glenn (una pentru lander și trei pentru trepte de transfer care să îl împingă din orbita Pământului spre Lună). În paralel, NASA mizează pe o treaptă superioară Centaur „întinsă” pentru SLS, care ar trebui să permită trimiterea capsulei Orion pe o orbită joasă lunară – lucru imposibil cu configurația actuală. Agenția nu a decis încă dacă această treaptă va fi gata la timp pentru Artemis IV; dacă nu, misiunea ar putea zbura cu ultimele trepte superioare SLS aflate pe stoc. Demonstrațiile fără echipaj: multe teste, dar nu „totul” Atât Starship, cât și Blue Moon trebuie să execute o aselenizare fără echipaj înaintea unei misiuni cu oameni, țintită pentru final de 2027 sau început de 2028, potrivit lui Creech. Totuși, aceste demonstrații nu vor acoperi neapărat toate elementele critice pentru operarea la polul sud lunar. Un exemplu: liftul Starship (necesar pentru coborârea astronauților de la cabină la sol) nu este inclus în demonstrația de aselenizare fără echipaj; el ar urma să fie testat într-un laborator la Marshall Space Flight Center, într-un mediu simulat lunar. NASA a adăugat ulterior și cerința ca landerele să demonstreze decolarea de pe Lună înainte de misiunile cu echipaj. În planul descris, Blue Moon ar urma să facă o ascensiune completă până la punctul de întâlnire cu Orion, în timp ce Starship ar urma să facă două aselenizări în aceeași misiune de demonstrație (aterizare, decolare, apoi o nouă aterizare), o abordare care rămâne în dezbatere internă. „Avem multe discuții și dezbateri tehnice. Punctul acesta va continua să fie dezbătut”, a spus Creech. Ce urmează, pe scurt Pentru calendarul Artemis, următoarele repere operaționale descrise în articol sunt: punerea în funcțiune a unui al doilea sit de lansare Starship la Kennedy Space Center la începutul anului viitor, plus o a doua fabrică Starship în construcție acolo; testul de transfer de combustibil pe orbită cu două Starship-uri, așteptat în primul trimestru al anului viitor; misiuni de test pentru Blue Moon (Mark 1) după întârzieri cauzate de o explozie pe rampa Blue Origin în luna mai; demonstrațiile de aselenizare fără echipaj pentru ambele landere, țintite pentru sfârșit de 2027 / început de 2028 , înainte de reluarea aselenizărilor cu echipaj. [...]

Voyager 1 a ajuns la o zi-lumină de Pământ, iar întârzierea de două zile a comunicațiilor devine o constrângere operațională majoră , pe fondul scăderii continue a energiei disponibile la bord, potrivit CNN . Pragul înseamnă că un semnal radio trimis de pe Pământ ajunge la sondă în 24 de ore, iar un răspuns mai cere încă 24 de ore înapoi, în condiții ideale. O zi-lumină reprezintă aproximativ 26 de miliarde de kilometri, distanță la care Voyager 1 a ajuns miercuri, puțin după ora 12:16 (ora României), conform articolului. Sonda deține titlul de „cel mai îndepărtat obiect creat de om” din 1998, când a depășit Pioneer 10. Comunicații lente și marje tot mai mici de operare Managerul misiunii Voyager de la Jet Propulsion Laboratory (NASA), Kareem Badaruddin, descrie comunicarea cu sonda ca pe un apel telefonic cu întârzieri inevitabile: 24 de ore până la sondă și încă 24 de ore pentru confirmare sau datele trimise înapoi. William Kurth, cercetător la University of Iowa și coordonator al investigației „Plasma Wave Science”, spune că operarea unui dispozitiv cu timp de comunicare dus-întors de două zile impune „o mentalitate complet diferită”. În acest context, orice incident devine mai greu de diagnosticat și corectat. CNN notează că, „cu doar câteva săptămâni în urmă”, NASA nu a primit semnal de la Voyager 1 timp de două zile, episod care a alimentat temeri că sonda ar fi putut fi pierdută. La final de octombrie, a urmat o altă problemă: o pierdere temporară a comunicației, rezolvată după 48 de ore, dar care a reaprins îngrijorările privind fragilitatea sistemelor. Energia scade anual, iar instrumentele rămase sunt puține Limitarea structurală a misiunii este energia în declin. Voyager 1 folosește trei generatoare termoelectrice pe bază de plutoniu (dispozitive care transformă căldura rezultată din dezintegrarea radioactivă în electricitate). La lansare, acestea furnizau 470 wați, însă sonda pierde aproximativ 4 wați pe an și produce în prezent circa 210 wați. Pe măsură ce energia a scăzut, NASA a oprit treptat instrumente științifice: din cele 10 inițiale, doar două mai funcționează și trimit date: magnetometrul (măsoară câmpuri magnetice); subsistemul de unde de plasmă (analizează densitatea particulelor încărcate). Voyager 1 se deplasează prin spațiul interstelar cu circa 61.155 km/h, după ce a părăsit heliosfera în 2012 (Voyager 2 a făcut-o în 2018). „Big Bang”, o reconfigurare pentru a câștiga timp Pentru a prelungi viața misiunii fără a opri instrumente științifice, echipa a făcut recent o reconfigurare amplă a distribuției de energie, oprind simultan unele componente non-științifice și pornind altele mai eficiente energetic, astfel încât să păstreze căldura necesară funcționării computerelor și să evite înghețarea combustibilului folosit la orientarea sondei (inclusiv pentru menținerea antenei îndreptate spre Pământ). Badaruddin a numit intervenția „Big Bang”, explicând că a adus o economie de 10 wați, echivalentul a aproximativ doi ani și jumătate de funcționare suplimentară. Totuși, el avertizează că episoadele de instabilitate ar putea deveni mai frecvente, pe măsură ce „marjele” se subțiază. Ce urmează și cât mai poate rezista misiunea Potrivit lui Badaruddin, de decenii estimările interne indică o durată rămasă de trei până la cinci ani, dar incertitudinea rămâne ridicată. Voyager 1 se îndreaptă către steaua Gliese 445, aflată la peste 17 ani-lumină, iar apropierea maximă ar urma să aibă loc peste aproximativ 40.000 de ani, când sonda va trece la circa 1,7 ani-lumină de aceasta. În paralel, Voyager 2 ar urma să atingă pragul de o zi-lumină în 2035, însă CNN notează că nu este clar dacă ambele sonde vor mai fi atunci operaționale și în contact cu Pământul. În prezent, NASA comunică cu Voyager prin Deep Space Network, o rețea de antene radio la sol, dar distanța transformă orice comandă și orice verificare într-un proces care se măsoară în zile, nu în minute. [...]

Eșecul primei misiuni Vulcan pune presiune pe calendarul sateliților Amazon , după ce racheta United Launch Alliance (ULA) nu a reușit să livreze pe orbită 40 de sateliți LEO (orbită joasă) ai companiei, potrivit The Verge . Lansarea din 15 noiembrie 2026 trebuia să fie începutul unui program amplu: prima dintre cele 38 de zboruri pe care Amazon le-a cumpărat de la ULA pentru a-și construi constelația de internet prin satelit, un proiect gândit ca rival pentru Starlink (SpaceX) . În schimb, misiunea s-a încheiat cu pierderea încărcăturii. Într-un mesaj publicat pe X, ULA a precizat că vehiculul Vulcan a decolat de la Space Launch Complex 41 , dar „a suferit o anomalie” la aproximativ 10 minute de la lansare și „nu a reușit să livreze misiunea Amazon pe orbită”. Ce se știe despre cauză și ce urmează Compania spune că, deocamdată, nu este clar ce a provocat eșecul, însă a promis transparență pe măsură ce investigația avansează. The Verge notează că ar fi primul eșec de misiune raportat pentru ULA în cei 20 de ani de existență. Amazon, la rândul său, a transmis pe X că își menține încrederea în partener, subliniind că există riscuri la orice lansare, „mai ales” la misiuni inaugurale precum LV-01, și că ULA „va învăța” din acest zbor. De ce contează pentru Amazon Pierderea celor 40 de sateliți lovește direct în ritmul de construire a constelației LEO a Amazon, care, potrivit publicației, „s-a chinuit” până acum să prindă tracțiune, având pe orbită doar o mică parte din sateliții necesari pentru a concura Starlink. În acest context, eșecul primei lansări din pachetul de 38 de zboruri cumpărate de la ULA ridică miza pentru următoarele misiuni și pentru capacitatea Amazon de a recupera întârzierile. [...]