Știri
Știri din categoria Știință
Reintrarea capsulei Orion este testul-cheie care decide ce urmează pentru programul Artemis, iar NASA mizează pe o coborâre mai abruptă pentru a reduce riscurile identificate la scutul termic după misiunea Artemis I, potrivit NPR.
Capsula Orion cu cei patru astronauți ai misiunii Artemis II este programată să intre în atmosferă vineri la 7:53 p.m. ET (sâmbătă, 02:53 ora României), cu amerizare estimată la 8:07 p.m. ET (03:07 ora României) în Oceanul Pacific. Înainte de reintrare, Orion trebuie să se separe de modulul de serviciu, care va reintra necontrolat și va arde în atmosferă.
Reintrarea este descrisă de echipaj ca o secvență cu marjă mică de eroare: capsula va lovi atmosfera la circa 25.000 mile pe oră (aprox. 40.200 km/h) și va trece prin temperaturi de peste 5.000°F (aprox. 2.760°C). În această fază, NASA se așteaptă la o întrerupere temporară a comunicațiilor cu centrul de control, de aproximativ șase minute.
Miza operațională este „unghiul” de intrare în atmosferă: prea abrupt sau prea „plat” poate compromite reintrarea. Directorul de zbor al misiunii, Jeff Radigan, spune că succesul depinde de atingerea acestui unghi cu precizie, iar atenția este concentrată pe scutul termic, componenta care protejează capsula de încălzirea extremă.
„Trebuie să nimerim unghiul corect. Altfel, nu vom avea o reintrare reușită.”
NASA a ajuns la această abordare după ce, la Artemis I (misiune fără echipaj), scutul termic nu a funcționat conform proiectării. Pentru Artemis II, planificatorii au ales să evite profilul de reintrare de tip „săritură” prin atmosferă și să intre mai abrupt și mai rapid, pentru a limita timpul petrecut în cele mai intense momente ale reintrării.
În ziua revenirii, echipajul se trezește la 11:35 a.m. ET (18:35 ora României) și reconfigurează capsula pentru reintrare. O corecție suplimentară de traiectorie este programată la 2:53 p.m. ET (21:53 ora României), pentru ajustarea fină a drumului spre zona de amerizare.
După frânarea aerodinamică, o succesiune de parașute ar urma să reducă viteza până la aproximativ 20 mile pe oră (aprox. 32 km/h) la contactul cu apa. Nava USS John P. Murtha este poziționată în apropierea zonei de amerizare pentru recuperare: o echipă va ajunge la capsulă, va instala o plută gonflabilă lângă trapă, iar astronauții vor fi evaluați de un medic de zbor înainte de a fi scoși din Orion și transportați ulterior la Johnson Space Center din Houston.
Dincolo de întoarcerea în siguranță, Artemis II este un test de zbor esențial pentru Orion. Echipajul (Victor Glover, Reid Wiseman, Christina Koch și astronautul Agenției Spațiale Canadiene Jeremy Hansen) a testat controlul manual, sistemele de susținere a vieții și funcționarea capsulei cu patru oameni la bord.
După misiune, Orion va fi trimis la Kennedy Space Center, unde inginerii vor evalua performanța navei, inclusiv „instalațiile” interne: NPR notează că toaleta testată în zbor a întâmpinat probleme, nu la unitatea în sine, ci la sistemul care evacuează urina peste bord când rezervorul se umple. Analiza post-zbor și eventualele modificări sunt relevante pentru pregătirea următoarei misiuni, Artemis III, programată să fie lansată anul viitor.
Recomandate
NASA își pune planul de bază lunară pe o listă de achiziții sub presiune , într-o cursă accelerată cu China, care vizează și ea trimiterea de oameni pe Lună până în 2030, potrivit Mediafax . Agenția americană a publicat detalii despre module robotizate de aselenizare, drone și vehicule pe care intenționează să le trimită pe Lună, ca parte a planurilor SUA de construire a unei baze lunare. Pe lista companiilor selectate să construiască vehicule se află și Blue Origin , compania spațială a fondatorului Amazon, Jeff Bezos, conform BBC (citată de Mediafax). Miza este atât operațională, cât și geopolitică: SUA vor să trimită americani pe Lună înainte ca președintele Donald Trump să părăsească funcția în 2028, în timp ce NASA concurează direct cu China pentru următoarea aselenizare cu echipaj uman. Ce include „pachetul” de capabilități pentru Lună NASA a detaliat tipurile de echipamente pe care vrea să le trimită pe Lună pentru a susține o prezență permanentă: module robotizate de aselenizare; drone; vehicule pentru deplasare și operațiuni la sol. Calendarul și bugetul: ținte ambițioase, contestate de experți În martie, NASA a anunțat un program de 20 de miliarde de dolari (aprox. 92 de miliarde de lei) pentru construirea unei baze permanente, alimentate cu energie nucleară și solară, la polul sud al Lunii, cu termen până în 2032. Totuși, Mediafax notează că „majoritatea experților” consideră termenele stabilite de NASA nerealiste. Administratorul NASA, Jared Isaacman , a declarat marți: „SUA nu vor mai renunța niciodată la Lună”. Potrivit articolului, o bază lunară ar permite SUA să facă experimente științifice, să exploateze resurse valoroase și să faciliteze călătoriile spre Marte. Presiunea competiției cu China China își continuă planurile de a trimite oameni pe Lună până în 2030. Mediafax menționează că luni a fost lansată sonda spațială Shenzhou-23, care a trimis un echipaj de astronauți către stația spațială Tiangong. În acest context, deși SUA au trimis patru astronauți în jurul Lunii în cadrul misiunii Artemis II din aprilie, unii oameni de știință cred că următoarea țară care va trimite oameni pe suprafața lunară ar putea fi China. [...]
NASA repoziționează Artemis 3 ca misiune de test în orbită joasă, pentru a reduce riscurile și costurile înainte de aselenizarea planificată cu Artemis 4 , potrivit Space . Agenția a publicat pe 13 mai noi detalii despre zborul cu echipaj care va exersa întâlnirea și andocarea (rendezvous & docking) cu unul sau mai multe module de aselenizare, dar „aproape de casă”, în jurul Pământului. De ce contează: o arhitectură mai „ieftină” și mai flexibilă pentru un test complicat NASA descrie Artemis 3 drept „una dintre cele mai complexe misiuni” pe care le-a întreprins, deși nu va merge la Lună. Miza operațională este să valideze, în condiții mai controlabile decât un zbor lunar, integrarea dintre: racheta Space Launch System (SLS) , care va lansa echipajul; capsula Orion , care va transporta patru astronauți pe orbită; unul sau ambele landere comerciale din program: Starship (SpaceX) și Blue Moon (Blue Origin), în versiuni de test. NASA a confirmat explicit că misiunea se va desfășura în orbită joasă a Pământului (low Earth orbit), lucru presupus până acum, dar neprecizat oficial. Ce se schimbă tehnic la SLS: „spacer” în locul treptei superioare Un element cu impact direct asupra costurilor și configurației este decizia ca Artemis 3 să folosească un „spacer” (un element inert) în locul treptei superioare funcționale a SLS (ICPS – interim cryogenic propulsion stage), care în mod normal ar împinge Orion spre Lună. NASA explică, în comunicatul său oficial, că spacerul va păstra aceleași dimensiuni și puncte de interfață ca treapta superioară, iar activitățile de proiectare și fabricație sunt în derulare la Marshall Space Flight Center (Alabama). Logica este simplă: dacă misiunea nu părăsește orbita terestră, treapta superioară dedicată zborului lunar nu mai este necesară. După separarea de rachetă, modulul de serviciu european al Orion va asigura propulsia pentru circularizarea orbitei în jurul Pământului. Durată mai mare în Orion, dar fără calendar complet NASA mai arată că astronauții vor petrece mai mult timp la bordul Orion decât în Artemis 2, pentru a avansa evaluarea sistemelor de suport vital. Ca reper, Artemis 2 a durat aproximativ 10 zile (1–10 aprilie), însă pentru Artemis 3 agenția nu oferă încă o estimare de durată. Misiunea va folosi și un scut termic Orion modernizat , iar astronauții „ar putea” intra cel puțin într-un articol de test al unui lander. Necunoscute rămase: ce lander zboară, ce experimente și cum comunică misiunea NASA nu a decis public care lander va participa efectiv la zbor (Starship, Blue Moon sau ambele) și nici alte detalii-cheie: echipajul, experimentele științifice, modul de testare a noilor costume Artemis (dezvoltate de Axiom Space). Un punct operațional important: agenția spune că solicită input din industrie pentru îmbunătățirea comunicațiilor cu solul, deoarece Deep Space Network nu va fi folosită . În plus, NASA caută interes intern și internațional pentru posibile cubesat-uri care să fie lansate și desfășurate pe orbită terestră în cadrul misiunii, pe măsură ce conceptul operațional este definit. [...]
NASA își mută o parte din investițiile spațiale către o infrastructură lunară permanentă , un program estimat la aproximativ 20 de miliarde de dolari, care ar urma să ducă la o bază la polul sud al Lunii până în 2032, potrivit G4Media . Miza nu este doar științifică, ci și operațională: agenția descrie o succesiune de tehnologii și misiuni care ar trebui să transforme Luna dintr-o destinație „de vizită” într-un punct de prezență umană pe termen lung. Planul include trimiterea pe suprafața selenară, în următorii ani, a unor module robotizate de aselenizare, drone și vehicule specializate, dezvoltate în colaborare cu sectorul privat. Printre companiile menționate se află Blue Origin , fondată de Jeff Bezos. Ce urmărește NASA să obțină prin baza de la polul sud Conform informațiilor prezentate, baza ar urma să fie alimentată atât cu energie nucleară, cât și solară. NASA argumentează că o astfel de infrastructură ar permite: experimente științifice pe termen lung; explorarea resurselor naturale; sprijin logistic pentru viitoare misiuni către Marte. Administratorul NASA, Jared Isaacman , a indicat o schimbare de strategie: SUA nu mai tratează Luna ca pe o destinație temporară, ci ca pe un punct permanent de prezență umană. Presiune de calendar și competiție cu China Strategia este plasată într-un context de competiție mai intensă cu China, care își propune să trimită astronauți pe Lună până în 2030. În paralel, Beijingul își dezvoltă programul spațial, inclusiv prin misiuni precum Shenzhou-23, lansată recent către stația spațială Tiangong. Pe partea americană, obiectivul de a readuce astronauți pe Lună înainte de finalul actualului ciclu politic adaugă presiune asupra programului. În același timp, o parte a comunității științifice consideră că termenele anunțate sunt dificil de respectat, iar unii experți estimează că China ar putea devansa SUA în trimiterea următorilor oameni pe Lună, în pofida avantajului istoric american în explorarea spațiului. În această logică, proiectul bazei lunare capătă o dimensiune dublă: investiție în capacități operaționale pentru explorare pe termen lung și instrument de poziționare geopolitică în noua cursă spațială. [...]
DARPA vrea să prelungească viața sateliților GEO prin reparații și realimentare pe orbită , reducând nevoia de înlocuire și riscul asociat deșeurilor spațiale, potrivit Agerpres , care citează Space.com. Programul american, numit Robotic Servicing of Geosynchronous Satellite (RSGS) , are în centru o „suită robotică de service” care ar urma să execute sarcini precum modernizări pe orbită, inspecții, rezolvarea anomaliilor și relocare. Ținta sunt sateliții aflați pe orbită geosincronă (GEO), la aproximativ 35.786 km deasupra Pământului, utilizați în special pentru telecomunicații, monitorizare climatică și misiuni de apărare pe termen lung. De ce contează: costuri mari blocate în orbită și puține opțiuni când se termină combustibilul La această altitudine, sateliții au, de regulă, opțiuni limitate când rămân fără combustibil, în afară de a fi scoși din uz pentru a face loc unui satelit nou. În contextul creșterii cantității de deșeuri spațiale și al riscului de coliziune, obiectivul declarat al DARPA și al partenerilor este prelungirea duratei de viață a sateliților GEO. Agenția americană argumentează că, în lipsa posibilităților de intervenție după lansare, sateliții GEO sunt proiectați cu redundanțe și cu capacitate maximă de combustibil, ceea ce le crește „complexitatea, greutatea și costul”. În materialele DARPA este menționat și impactul învechirii tehnologice asupra unor active scumpe: „Chiar și sateliții complet funcționali își au adesea durata de viață operațională scurtată pur și simplu pentru că transportă sarcini utile învechite – o situație frustrantă pentru proprietarii de active în valoare de sute de milioane de dolari.” Calendar și parteneri: lansare „în această vară”, operațional din 2027 Programul RSGS a fost anunțat inițial în 2017, dar a avut întârzieri; contractorul inițial, Maxar Technologies , a părăsit proiectul în 2019, iar pandemia a afectat lanțul de distribuție al industriei, potrivit Breaking Defense (citat de Space.com, preluat de Agerpres). Dacă lansarea va avea loc în această vară, primul robot RSGS ar urma să înceapă activitatea anul viitor, după o călătorie de 10 luni către orbita geosincronă, folosind propulsie electrică. Printre participanții menționați se numără NASA, SpaceLogistics (subsidiară Northrop Grumman) și Laboratorul de Cercetare Navală al SUA. Context: sateliții GEO au viață lungă, dar se învechesc greu de înlocuit Un satelit geostaționar tipic are o durată de viață de 15 ani, mult peste cea a sateliților de pe orbita terestră joasă (LEO) precum cei din constelația Starlink, indicați în material ca având aproximativ 5 ani. Diferența, potrivit informațiilor citate, este că sateliții LEO pot fi înlocuiți mai frecvent și la costuri mai reduse, în timp ce pentru GEO înlocuirea este mai dificilă și mai scumpă, ceea ce face relevantă ideea de „service” pe orbită. [...]
Stația Spațială Internațională pierde din nou aer în segmentul rusesc, cu circa 0,45 kg pe zi , iar NASA spune că situația nu afectează deocamdată operarea stației, potrivit IT之家 . Agenția americană a confirmat pe 21 mai că modulul PrK din segmentul rusesc a revenit la un regim de scădere a presiunii, după ce în ianuarie anunțase că, în urma unor verificări și etanșări repetate, presiunea internă intrase într-o „stare stabilă”. Scurgerea este urmărită de NASA de peste cinci ani, iar sursa ar fi „fisuri structurale” foarte mici, dificil de localizat cu precizie și greu de reparat complet. PrK este, în esență, un coridor de tranziție care leagă modulul de servicii rusesc „Zvezda” de portul de andocare. Ce înseamnă „1 liră pe zi” și cum gestionează NASA problema Un purtător de cuvânt al NASA, Josh Finch, a declarat că analiza datelor indică o pierdere de aer de aproximativ 1 liră pe zi (circa 0,45 kg). Ca măsură de limitare, planul actual de „peticire” menține coridorul de tranziție la o presiune mai mică și, la nevoie, se face o re-presurizare în cantități reduse. Contextul operațional: monitorizare după un episod din 1 mai Conform informațiilor prezentate, Roscosmos a observat o „depresurizare lentă” în modulul PrK după ce un astronaut rus a descărcat marfă de pe nava cargo Progress 95, la 1 mai, iar ulterior a continuat monitorizarea evoluției. NASA afirmă că, în acest moment, scurgerea nu a afectat funcționarea Stației Spațiale Internaționale, iar NASA și Roscosmos coordonează pașii următori pentru remediere. Publicația nu oferă un calendar pentru o soluție definitivă. [...]
Geografia dictează costurile și logistica recuperării capsulelor : SUA își încheie de regulă misiunile cu „splashdown” în ocean, în timp ce capsulele rusești Soyuz aterizează pe uscat, arată o analiză BGR . Diferența nu ține de „stil” sau de moștenirea Războiului Rece, ci de accesul practic la zone de recuperare sigure și de infrastructura disponibilă. Din 1961, navele spațiale americane cu echipaj și fără echipaj folosesc parașute pentru a-și reduce viteza, iar oceanul preia șocul impactului. După amerizare, NASA și armata SUA colaborează pentru a scoate capsula și echipajul din apă și a le aduce la țărm, un tip de operațiune facilitat de ieșirea la mare și de prezența navală extinsă. De ce Rusia evită amerizarea, deși are mai multă coastă Rusia are cu aproximativ 10.000 de mile (circa 16.000 km) mai multă coastă decât SUA, însă o mare parte este la Oceanul Arctic, unde recuperarea unei capsule ar fi „periculoasă și dificilă”. În schimb, Rusia dispune de întinderi mari de teren deschis, slab populat, ceea ce face mai eficientă aterizarea pe uscat. Această realitate se vede și în infrastructură: lansările rusești au loc în principal de la cosmodromul Baikonur , aflat în Kazahstan, o locație fără ieșire la mare, iar capsulele sunt proiectate să atingă solul. Diferențe tehnice: apă ca amortizor vs. retro-rachete la contactul cu solul Pentru că apa ajută la absorbția șocului, capsulele americane pot „accepta” un impact mai dur cu suprafața, după frânarea cu parașute. În schimb, Soyuz trebuie să compenseze lipsa acestui amortizor natural: folosește retro-rachete care se aprind chiar înainte de contactul cu solul, reducând viteza de coborâre la sub 5 feet pe secundă (aprox. 1,5 m/s). Prin comparație, navele americane lovesc apa la circa 80 feet pe secundă (aprox. 24 m/s), potrivit articolului. Chiar și așa, aterizările Soyuz nu sunt descrise ca fiind „blânde”. Astronautul italian Paolo Nespoli, care a zburat pe Soyuz în 2011 (Expedition 27), a comparat impactul cu: „o coliziune frontală între un camion și o mașină mică”, în care capsula este mașina mică Cât de rar a ajuns Soyuz în apă O singură misiune rusească cu echipaj s-a încheiat prin amerizare: Soyuz 23, în 1976. Și atunci a fost un accident care „aproape i-a ucis” pe cei doi membri ai echipajului, rămași blocați într-un lac parțial înghețat timp de aproximativ nouă ore, notează BGR. În esență, alegerea între ocean și uscat nu este una „preferențială”, ci rezultatul unui calcul operațional: acces la zone de recuperare, risc acceptabil și capacitatea de a mobiliza rapid resursele necesare după reintrarea în atmosferă. [...]
