Știri
Știri din categoria Știință
NASA încearcă să prelungească viața telescopului Swift cu o misiune de 30 de milioane de dolari (aprox. 138 milioane lei), într-o operațiune care ar putea deschide piața serviciilor comerciale de „întreținere” a sateliților pe orbită, potrivit Antena 3.
NASA a contractat startup-ul Katalyst Space Technologies pentru a ridica Observatorul Swift pe o orbită mai înaltă, astfel încât să-și poată continua misiunea de detectare a unor evenimente cosmice rare, precum exploziile de raze gamma și supernovele. Misiunea ar urma să înceapă chiar din această săptămână, odată cu lansarea planificată a unei nave robotice, iar lansarea „ar putea avea loc chiar de marți”, conform informațiilor citate în material.
Presiunea de timp vine din degradarea orbitei: Swift, lansat în 2004, pierde altitudine tot mai rapid din cauza activității solare intense. Pentru ca salvarea să fie posibilă, telescopul trebuie să rămână la peste 300 km altitudine, iar estimările indică faptul că va coborî sub acest prag critic în luna octombrie.
Nava autonomă a Katalyst, numită Link, este descrisă ca având dimensiunea aproximativă a unui frigider, cu panouri solare cu anvergură de 12 metri și trei brațe de puțin peste un metru fiecare, dotate cu dispozitive de prindere.
Planul operațional prezentat în articol:
Dacă operațiunea reușește, Swift și-ar putea relua activitatea până în septembrie, potrivit directorului executiv al Katalyst Space, Ghonhee Lee.
Swift nu a fost proiectat pentru a fi reparat sau capturat, iar compania admite că nu există garanția succesului. NASA a semnat contractul cu Katalyst în septembrie anul trecut, cu două cerințe: să se miște rapid, dar fără să agraveze situația.
Pentru a câștiga timp, NASA a oprit instrumentele științifice ale telescopului, iar observațiile sunt suspendate din februarie. Șefa misiunilor științifice ale NASA, Nicky Fox, argumentează că efortul este justificat și dintr-un motiv bugetar: în prezent, agenția „nu are bugetul necesar” pentru a construi un înlocuitor.
Materialul notează că următorul telescop aflat sub risc ar putea fi Hubble, care își pierde și el altitudinea pe fondul erupțiilor solare. Katalyst susține că un robot „de nouă generație”, încă în dezvoltare, ar putea interveni și în cazul Hubble, mult mai mare.
În același context, este menționat că doar China a mai încercat o misiune similară, reușind în urmă cu patru ani să ridice un satelit pe o orbită-cimitir mai înaltă.
„Acesta este primul robot spațial american care merge să facă ceva de acest fel”, a declarat Lee pentru Associated Press.
Katalyst vede misiunea Swift ca începutul unei industrii de reparații spațiale: compania spune că robotul următor, programat să zboare anul viitor, ar putea interveni la sateliți până la altitudini de 35.800 km și, pe termen mai lung, ar putea susține operațiuni precum realimentare, repoziționare și construcția de platforme spațiale.
Recomandate
Datele strânse de Perseverance indică existența unor sisteme hidrotermale pe Marte , un tip de mediu care pe Pământ poate susține microbi și care ridică miza științifică a craterului Jezero ca țintă pentru căutarea urmelor de viață. Potrivit WinFuture , roverul NASA a identificat în rocile din zona „Margin Unit” semnături minerale compatibile cu circulația apei fierbinți, pe lângă urme ale altor episoade de interacțiune cu apa. Ce au găsit cercetătorii: trei episoade distincte de „apă în rocă” Analiza indică faptul că apa a modificat rocile din Jezero în cel puțin trei momente separate, prin mecanisme diferite: Fază 1 (ape subterane bogate în CO₂): apa subterană ar fi reacționat cu mineralul olivină, formând minerale carbonat în fisurile rocii. Fază 2 (apă de lac): urme de compuși ai siliciului sugerează o etapă în care apa provenită dintr-un lac existent în trecut ar fi contribuit la alterarea rocilor, mai ales în zone care ar fi putut fi sub nivelul apei. Fază 3 (apă fierbinte / hidrotermal): în partea estică a „Margin Unit” au fost observate vene minerale de sulfat de calciu și fluorit , considerate indicii că apă încălzită a circulat prin roci de origine vulcanică. De ce contează: mediile hidrotermale sunt „candidați” pentru habitabilitate Relevanța principală a descoperirii este legată de potențialul biologic: pe Pământ, sistemele hidrotermale pot crea habitate pentru microorganisme. În acest context, semnăturile de apă fierbinte din Jezero sugerează că, pe lângă un posibil mediu lacustru, regiunea ar fi putut oferi mai multe tipuri de condiții favorabile vieții în trecutul îndepărtat al planetei. Context operațional: așteptări infirmate despre „țărmul” unui lac antic Perseverance investighează „Margin Unit” din 2023. Cercetătorii se așteptau inițial să găsească roci sedimentare depuse pe malul unui lac de acum miliarde de ani, însă roverul a întâlnit roci magmatice (formate din magmă răcită în subteran sau prin procese vulcanice). Tocmai aceste roci par să fi păstrat un „istoric” mai complex al interacțiunilor cu apa. Studiul s-a bazat pe măsurători realizate cu instrumentul SuperCam , care a analizat peste 185 de puncte de pe roci. Ce nu se știe încă Publicația notează că momentul exact al fiecărei faze de interacțiune cu apa nu poate fi stabilit deocamdată. Totuși, succesiunea urmelor minerale arată că zona nu a fost doar un simplu țărm de lac, ci un loc unde ape subterane, ape de suprafață și fluide fierbinți au acționat în etape diferite, lăsând un registru geologic valoros despre evoluția timpurie a lui Marte. Rezultatele sunt prezentate într-un studiu semnat de Candice Bedford și echipa sa, publicat la 21 septembrie în Nature Communications Earth & Environment : Nature Communications Earth & Environment . [...]
Modelele NASA arată că unele microbe terestre pot supraviețui pe Lună săptămâni sau luni , ceea ce complică atât protecția „resurselor” locale (în special gheața de apă), cât și acuratețea analizelor științifice din viitoarele misiuni spre poli, potrivit The Jerusalem Post . Cercetarea, condusă de oameni de știință NASA, a testat în simulări cinci forme de fungi și bacterii în trei regiuni din apropierea Polului Sud lunar (Nobile Rim, Connecting Ridge și de Gerlache Rim). Condițiile de mediu au fost construite pe baza observațiilor sondei Lunar Reconnaissance Orbiter și a datelor privind expunerea la radiații. Rezultatul: în anumite zone – mai ales în interiorul craterelor permanent umbrite – unele microorganisme ar putea rezista perioade de la câteva săptămâni la câteva luni, în special în anotimpurile de toamnă și iarnă, conform autorului principal Prabal Saxena (NASA Goddard Space Flight Center). Cine rezistă mai bine și unde apar „nișele” de supraviețuire Dintre organismele analizate, cei doi fungi s-au dovedit mai rezistenți decât cele trei specii de bacterii. Cel mai robust a fost Aspergillus niger („mucegaiul negru”), o specie comună, întâlnită și în sisteme de ventilație; astronauții au identificat Aspergillus și la bordul Stației Spațiale Internaționale, iar experimente anterioare au arătat că poate supraviețui chiar și în exteriorul stației, pe orbită. A fost studiat și genul Fusarium, un fung frecvent din sol. În cazul bacteriilor, studiul a inclus: Deinococcus radiodurans (cunoscut pentru toleranța la frig și radiații), Staphylococcus aureus (prezent adesea pe piele și în cavitatea nazală), Bacillus subtilis (întâlnit în sol, vegetație și tractul gastrointestinal uman). Conform simulărilor, cele mai mari amenințări pentru supraviețuire sunt radiația ultravioletă și căldura – temperaturile din timpul zilei lunare pot ajunge la aproximativ 260°F (127°C) – alături de radiația particulelor energetice și efectele vidului de la suprafață. Modelele au indicat existența unor „nișe” de supraviețuire care pot acoperi suprafețe comparabile cu podeaua unor cratere late de mile (adică de ordinul kilometrilor). De ce contează pentru misiunile cu echipaj și pentru exploatarea resurselor Studiul, publicat în Science Advances , nu a evaluat dacă microorganismele s-ar putea înmulți pe Lună, ci doar dacă pot persista. Totuși, coautoarea Heather Graham (NASA Goddard) a indicat scenarii în care celulele ar putea fi îngropate, ceea ce le-ar proteja de radiații și le-ar menține mai calde, sau situații în care s-ar putea forma „pungi” de apă lichidă, care ar putea favoriza creșterea. Miza operațională este dublă: pe de o parte, microbii ar putea afecta resurse precum apa (existentă ca gheață în unele zone), potențial utilă astronauților; pe de altă parte, contaminarea poate altera interpretarea probelor și a analizelor privind regolitul (materialul de la suprafața Lunii) și posibila prezență a unor molecule organice. „Contaminarea este inevitabilă, așa că trebuie să urmărim ce aducem cu noi, pentru ca ulterior să putem distinge chimia lunară de ceea ce am adus de pe Pământ”, a spus Graham, citată în material. Context: presiunea crește odată cu revenirea pe Lună SUA și China urmăresc revenirea astronauților pe suprafața Lunii pentru prima dată din 1972 și dezvoltarea unor baze pe termen mai lung. NASA, prin programul Artemis, vizează aterizări în zona Polului Sud. În acest context, autorii avertizează că atât Polul Sud, cât și Polul Nord lunar ar include regiuni unde microbii asociați oamenilor ar putea supraviețui suficient de mult încât să influențeze operațiunile științifice și de explorare. Studiul nu a analizat dacă mediul lunar ar putea produce mutații care să facă microbii mai periculoși ca patogeni, limitând concluziile la persistența celulară în condiții simulate. [...]
Imaginile NASA confirmă că deșeurile spațiale pot produce „daune” măsurabile pe Lună , un risc operațional care devine tot mai relevant pe măsură ce crește traficul de rachete și misiuni în spațiul cislunar, potrivit HotNews . Un satelit care orbitează Luna a surprins craterul format după impactul unei trepte superioare de rachetă SpaceX , scăpată de sub control. Treapta superioară a unei rachete Falcon s-a izbit de suprafața lunară pe 5 august, cu o viteză de 8.700 km/h, după ce a plutit prin spațiu mai bine de un an. Locul impactului a devenit vizibil abia după aproape o săptămână. Imaginile au fost realizate în 11 și 12 august de sonda Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) și publicate marți de NASA. Oamenii de știință ai agenției au stabilit că impactul a lăsat un crater cu diametrul de 18 metri și o adâncime mai mică de 3 metri. Ce arată craterul și de ce contează pentru misiunile viitoare În jurul craterului se văd dungi întunecate și luminoase, dispuse ca un evantai. NASA explică faptul că liniile mai întunecate sunt material excavat din apropierea suprafeței, „îmbătrânit” de-a lungul a milioane de ani de vânt solar, raze cosmice și micrometeoriți. În schimb, razele mai luminoase de la marginea craterului sunt material proaspăt, scos din straturi mai adânci ale solului. Din perspectivă operațională, astfel de observații oferă date concrete despre efectele coliziunilor necontrolate și despre modul în care este redistribuit materialul la suprafață — informații utile pentru planificarea și protejarea viitoarelor activități în proximitatea Lunii. Cum a fost obținută fotografia LRO a fotografiat craterul de la o altitudine de 96 km, în timp ce se deplasa cu o viteză de o milă pe secundă (aprox. 1,6 km/s). Operatorii de zbor au înclinat sonda pentru a orienta camerele spre zona impactului. Sonda urmează o orbită polară lunară la fiecare două ore, în timp ce Luna se rotește dedesubt. Materialul este relatat de AP, cu detalii preluate de HotNews ; varianta AP este disponibilă aici . Pentru context despre impactul la 8.700 km/h, HotNews a publicat anterior un material separat, disponibil aici . [...]
NASA a redus consumul de energie al sondei Voyager 2 pentru a menține în funcțiune toate cele trei instrumente științifice rămase încă cel puțin un an , prin oprirea unor dispozitive neesențiale și trecerea la alternative cu consum mai mic, potrivit Space . Miza este una operațională: pe măsură ce „bateria” nucleară a sondei își pierde treptat din putere, fiecare watt economisit prelungește direct capacitatea de a colecta date din spațiul interstelar . Ajustarea, descrisă de NASA drept un „Big Bang”, vizează un echilibru delicat între menținerea temperaturii interne a navei și păstrarea instrumentelor științifice active. Voyager 2 și Voyager 1 (lansate în 1977) folosesc un generator termoelectric cu radioizotopi (RTG), care transformă căldura rezultată din dezintegrarea plutoniului în electricitate, însă puterea disponibilă scade cu aproximativ patru wați pe an pentru fiecare sondă. Ce a făcut NASA, concret Într-o declarație, NASA a precizat că echipa a redus cerințele de energie ale lui Voyager 2 prin: oprirea unor dispozitive care nu sunt legate de activitatea științifică; folosirea unor „alternative cu consum mai mic”, suficient de eficiente pentru a păstra sonda încălzită la distanța foarte mare față de Soare. „Marjele de putere ale navei au devenit extrem de subțiri, ceea ce obligă echipa să conserve energia prin oprirea dispozitivelor și sistemelor neesențiale.” Impactul asupra științei: instrumente închise, dar încă „în viață” Scăderea de putere are deja efecte măsurabile: fiecare dintre cele două sonde a oprit câte două instrumente științifice doar din 2024 până acum. Unele instrumente fuseseră închise după încheierea survolurilor planetare istorice, însă altele au fost oprite strict din motive de consum. Inițial, fiecare sondă a plecat cu 10 instrumente. În prezent, Voyager 2 a rămas cu doar trei, iar fără această reconfigurare ar fi existat perspectiva opririi încă unuia chiar în cursul acestui an. Noile economii de energie ar urma să permită operarea tuturor celor trei instrumente „cel puțin încă un an”, potrivit NASA. Ce urmează: aceeași intervenție și pentru Voyager 1 NASA intenționează să aplice aceeași schimbare de consum („Big Bang”) și pentru Voyager 1 „în lunile următoare”. Operațiunea este complicată și de întârzierile de comunicație: un semnal către fiecare sondă are nevoie de aproape 24 de ore pentru a ajunge într-un singur sens. În plus, Voyager 1 este mai departe de Pământ decât Voyager 2. Voyager 2 se află la aproximativ 142 unități astronomice (distanțe Soare–Pământ), iar Voyager 1 se apropie de 171 unități astronomice, conform datelor NASA citate de publicație. Context: de la survoluri planetare la date din spațiul interstelar Cele două sonde au fost lansate pentru a profita de o aliniere rară a planetelor gigant din Sistemul Solar. Ambele au trecut pe lângă Jupiter și Saturn, trimițând imagini detaliate ale planetelor și sateliților lor. Ulterior, Voyager 1 a fost deviată deasupra planului Sistemului Solar, în timp ce Voyager 2 a continuat către Uranus și Neptun, fiind prima navă care a „văzut” aceste lumi și lunile lor; ultimul survol planetar al lui Voyager 2 a avut loc în 1989. Misiunile continuă și astăzi cu transmiterea de date din spațiul interstelar: Voyager 1 a intrat în această regiune în 2012, iar Voyager 2 în 2018. Potrivit NASA, Voyager 1 este în prezent cea mai îndepărtată navă construită de om, la circa 25,5 miliarde de kilometri de Pământ. [...]
NASA a câștigat cel puțin încă un an de date științifice de la Voyager 2 , după un „pariu” de management energetic care menține în funcțiune instrumentele rămase, potrivit WinFuture . Miza este operațională: fără intervenție, încă un senzor ar fi trebuit oprit înainte de finalul lui 2026, pe fondul scăderii continue a puterii electrice disponibile în spațiul interstelar. Manevra „Big Bang”: schimbări simultane, fără plasă de siguranță Inginerii de la Jet Propulsion Laboratory au finalizat la începutul lui august un set de modificări interne, numit „Big Bang”, prin care au înlocuit mai multe echipamente mari consumatoare de energie cu alternative mai eficiente. Implementarea a cerut planificare la detaliu, inclusiv din cauza întârzierii de comunicație: semnalele ajung la sondă în aproximativ 20 de ore pe sens, la o distanță de circa 21,5 miliarde km. Potrivit informațiilor atribuite NASA în articol, au fost înlocuite două sisteme de încălzire și un alt dispozitiv care funcționa în principal pentru căldura reziduală, cu trei alternative mai economice energetic. De ce scade energia și de ce intervenția e riscantă Voyager 2 este alimentată de generatoare termoelectrice cu radioizotopi (RTG), care transformă căldura degajată de plutoniu-238 în electricitate. Pe măsură ce materialul radioactiv se dezintegrează, puterea disponibilă scade inevitabil — în cazul sondei, cu aproximativ patru wați pe an, conform articolului. În acest context, oprirea sistemelor nu e un simplu „economisitor”: electronica și conductele de combustibil trebuie menținute calde în frigul extrem al spațiului profund, cu temperaturi apropiate de zero absolut. Din acest motiv, schimbarea sistemelor de încălzire a fost făcută simultan; o oprire treptată ar fi putut duce la înghețarea ireversibilă a unor componente critice. Ce instrumente mai funcționează și de ce contează După manevră, Voyager 2 ar urma să păstreze active cel puțin încă un an cele trei instrumente științifice rămase: magnetometrul; instrumentul pentru unde de plasmă; detectorul de raze cosmice. Acestea colectează date despre mediul din afara heliosferei (bula magnetică protectoare a Soarelui), iar articolul notează că, în prezent, nu există o misiune succesoare planificată pentru acest tip de „stație” de măsurare la marginea Sistemului Solar. Următorul pas: procedură similară pentru Voyager 1 Echipa intenționează să aplice același tip de intervenție și pe Voyager 1 în lunile următoare. Sonda-soră operează în prezent cu doar două instrumente active, iar în 2027 ambele misiuni împlinesc 50 de ani de la lansare. Pentru detalii tehnice și context, WinFuture trimite la comunicările NASA: NASA și pagina oficială a misiunii NASA Voyager Mission . [...]
Un nou studiu arată că Germania nazistă era departe de un reactor nuclear funcțional, ceea ce reduce substanțial plauzibilitatea unui program atomic militar viabil , potrivit Gizmodo . Analiza reface, prin modelare și „arheologie nucleară” (reconstituire tehnică pe baza documentelor și a urmelor materiale), cât de aproape a fost de „criticitate” experimentul B8 din 1945 — pragul la care o reacție nucleară în lanț se autosusține. De ce contează: reevaluare tehnică, nu doar dispută istorică Cercetarea, publicată în PNAS Nexus (link în sursă), contrazice estimările postbelice ale lui Werner Heisenberg , coordonatorul programului Uranprojekt, care susținea că reactorul ar fi funcționat cu „puțin mai mult uraniu”. Autorii concluzionează că Germania nazistă nu ar fi putut construi nici un reactor moderat cu apă grea, nici unul pe bază de grafit — două rute tehnologice majore pentru obținerea unui reactor funcțional. Ce ar fi lipsit, concret: uraniu și apă grea mult peste ce exista în practică Potrivit studiului, pentru a atinge criticitatea, configurația B8 ar fi avut nevoie de aproximativ: de circa 2 ori mai mult uraniu și de 2,3 ori mai multă apă grea decât estimase Heisenberg, conform autorilor; într-o formulare mai largă a rezultatelor, între 1,9 și 2,7 ori mai mult uraniu și între 2,1 și 2,4 ori mai multă apă grea decât s-a folosit efectiv. Un reper important din analiză: B8 ar fi necesitat aproximativ de două ori mai multă apă grea decât a produs Norsk Hydro (uzina din Norvegia ocupată care alimenta programul german) pe durata întregului război, ceea ce indică o constrângere de aprovizionare greu de depășit în condiții de război. De ce nu era realistă alternativa cu grafit Studiul mai susține că grafitul disponibil Germaniei avea prea multe impurități pentru a susține funcționarea unui reactor, ceea ce ar fi blocat și ruta tehnologică alternativă la apa grea. Context: cum s-a ajuns la concluzie Echipa a pornit de la o trecere în revistă a documentelor istorice despre Uranprojekt și a construit trei modele de simulare pentru condițiile fizice ale B8. În lipsa unor specificații chimice complete în sursele germane primare, cercetătorii spun că au estimat parametrii pe baza unor metode folosite și în investigații anterioare ale instalațiilor nucleare postbelice și au comparat cu date din proiecte contemporane, inclusiv Chicago Pile 3 (menționat în material ca reactor comparabil ca principiu). Concluzia autorilor este că, dincolo de calcule „pe hârtie” despre cerere și ofertă, atingerea criticității ar fi cerut în practică un nivel de coordonare și anticipare logistică improbabil în condițiile războiului. [...]
