Știri
Știri din categoria Știință
NASA încearcă să prelungească viața telescopului Swift cu o misiune de 30 de milioane de dolari (aprox. 138 milioane lei), într-o operațiune care ar putea deschide piața serviciilor comerciale de „întreținere” a sateliților pe orbită, potrivit Antena 3.
NASA a contractat startup-ul Katalyst Space Technologies pentru a ridica Observatorul Swift pe o orbită mai înaltă, astfel încât să-și poată continua misiunea de detectare a unor evenimente cosmice rare, precum exploziile de raze gamma și supernovele. Misiunea ar urma să înceapă chiar din această săptămână, odată cu lansarea planificată a unei nave robotice, iar lansarea „ar putea avea loc chiar de marți”, conform informațiilor citate în material.
Presiunea de timp vine din degradarea orbitei: Swift, lansat în 2004, pierde altitudine tot mai rapid din cauza activității solare intense. Pentru ca salvarea să fie posibilă, telescopul trebuie să rămână la peste 300 km altitudine, iar estimările indică faptul că va coborî sub acest prag critic în luna octombrie.
Nava autonomă a Katalyst, numită Link, este descrisă ca având dimensiunea aproximativă a unui frigider, cu panouri solare cu anvergură de 12 metri și trei brațe de puțin peste un metru fiecare, dotate cu dispozitive de prindere.
Planul operațional prezentat în articol:
Dacă operațiunea reușește, Swift și-ar putea relua activitatea până în septembrie, potrivit directorului executiv al Katalyst Space, Ghonhee Lee.
Swift nu a fost proiectat pentru a fi reparat sau capturat, iar compania admite că nu există garanția succesului. NASA a semnat contractul cu Katalyst în septembrie anul trecut, cu două cerințe: să se miște rapid, dar fără să agraveze situația.
Pentru a câștiga timp, NASA a oprit instrumentele științifice ale telescopului, iar observațiile sunt suspendate din februarie. Șefa misiunilor științifice ale NASA, Nicky Fox, argumentează că efortul este justificat și dintr-un motiv bugetar: în prezent, agenția „nu are bugetul necesar” pentru a construi un înlocuitor.
Materialul notează că următorul telescop aflat sub risc ar putea fi Hubble, care își pierde și el altitudinea pe fondul erupțiilor solare. Katalyst susține că un robot „de nouă generație”, încă în dezvoltare, ar putea interveni și în cazul Hubble, mult mai mare.
În același context, este menționat că doar China a mai încercat o misiune similară, reușind în urmă cu patru ani să ridice un satelit pe o orbită-cimitir mai înaltă.
„Acesta este primul robot spațial american care merge să facă ceva de acest fel”, a declarat Lee pentru Associated Press.
Katalyst vede misiunea Swift ca începutul unei industrii de reparații spațiale: compania spune că robotul următor, programat să zboare anul viitor, ar putea interveni la sateliți până la altitudini de 35.800 km și, pe termen mai lung, ar putea susține operațiuni precum realimentare, repoziționare și construcția de platforme spațiale.
Recomandate
NASA a cerut oprirea lucrărilor la modulul HALO, de 1,1 miliarde de dolari, ceea ce crește riscul ca investiția să rămână fără utilizare în noua arhitectură a programului lunar, potrivit Ars Technica . Decizia vine la trei luni după ce NASA a anunțat, la Washington, că își mută accentul de la stația orbitală Lunar Gateway la o bază pe suprafața Lunii și că va „pune pe pauză” lucrările la Gateway. În același pachet de schimbări, agenția a indicat că elementul Power and Propulsion Element (PPE) — una dintre cele două componente aflate cel mai avansat — ar urma să fie reutilizat ca modul central pentru o demonstrație de propulsie nuclear-electrică în spațiul îndepărtat. Ce se întâmplă cu HALO și de ce contează financiar HALO (Habitation and Logistics Outpost) este modulul presurizat în care astronauții ar fi petrecut cea mai mare parte a timpului în timpul vizitelor la Lunar Gateway. NASA a acordat către Northrop Grumman contracte în valoare totală de 1,1 miliarde de dolari pentru proiectarea, construcția și integrarea modulului de locuire cu PPE. După anunțurile NASA din martie, Northrop Grumman a făcut demersuri pentru ca HALO să fie inclus în planurile pentru baza lunară. Informațiile obținute de publicație indică însă că acest scenariu este acum puțin probabil, ceea ce pune sub semnul întrebării valorificarea unei investiții deja contractate. Semnal operațional: oprirea lucrărilor la un subcontractor-cheie Săptămâna trecută, Paragon Space Development Corp., un contractor important pentru HALO, a fost informat să oprească lucrul la vehiculul spațial, au declarat două surse pentru Ars Technica . Paragon primise în 2022 un contract de peste 100 de milioane de dolari pentru dezvoltarea sistemului de susținere a vieții (life-support) al modulului HALO. În lipsa unor detalii suplimentare în material despre pașii următori, rămâne neclar dacă oprirea este o măsură temporară sau preludiul unei anulări mai ample a activităților legate de HALO. [...]
O eroare operațională a scos din funcțiune una dintre cele mai importante antene ale NASA, cu reparații estimate la 4,1–4,6 milioane de dolari (aprox. 18,9–21,2 milioane lei) , într-un moment în care Rețeaua Spațială Profundă (Deep Space Network, DSN) funcționează deja la limită, potrivit Gizmodo . Incidentul vizează antena DSS-14 (diametru 230 de picioare, adică aprox. 70 de metri) de la complexul Goldstone, lângă Barstow, California, un nod critic pentru trimiterea de comenzi și recepția de date de la misiuni în spațiul îndepărtat. Antena rămâne offline, iar NASA spune că reparațiile, împreună cu mentenanța și modernizările, ar urma să fie finalizate în octombrie 2028. Ce s-a întâmplat și de ce a contat operațional Pe 16 septembrie 2025, DSS-14 „a căzut” după o supra-rotire care a tensionat cablurile și conductele din zona centrală a antenei. Au fost avariate și furtunurile sistemului de stingere a incendiilor, ceea ce a dus la inundații și pagube provocate de apă. În momentul incidentului, antena urmărea misiunea Juno (sondă aflată pe orbită în jurul lui Jupiter). Investigația a stabilit că o problemă electrică din ziua precedentă a făcut ca sistemul de control să raporteze greșit starea de rotație a antenei. Defecțiunea nu a fost observată, iar în timpul urmăririi lui Juno au apărut opriri repetate la limită (limit stops). Operatorii au încercat să identifice cauza și au făcut pași de depanare care, fără intenție, au ocolit protecții software și hardware — ceea ce a dus, în final, la supra-rotire. După ce au observat inundația, operatorii au încercat să „stocheze” antena ca măsură de siguranță, dar sistemul depășise deja limitele de rotație; manevra a împins antena și mai mult în supra-rotire și a produs daune suplimentare. Concluziile investigației: protecții slabe și un ultim „gard” mecanic nefuncțional Consiliul de investigare a pus incidentul pe seama unei combinații de vulnerabilități software, eroare umană și o defecțiune anterioară nedocumentată. Un element critic: sistemul hidraulic de limitare (ultima protecție mecanică) era nefuncțional în ziua incidentului, după ce fusese avariat într-un eveniment anterior care nu fusese documentat. Potrivit raportului, sistemul nu fusese testat adecvat pentru o perioadă nedeterminată. În declarațiile citate, conducerea NASA indică măsuri de întărire a proceselor și disciplinei operaționale la nivelul DSN. „NASA tratează siguranța și orice abatere de la procedurile stabilite cu maximă seriozitate, iar investigația de la Goldstone a arătat că trebuie să ne consolidăm procesele.” (Joel Montalbano, NASA) Problema de fond: DSN este deja la capacitate, iar cererea crește Miza nu este doar costul reparațiilor, ci și presiunea asupra unei infrastructuri globale care susține comunicațiile cu sondele interplanetare. DSN este alcătuită din trei facilități, poziționate la aproximativ 120 de grade una față de alta, pentru a asigura acoperire pe măsură ce Pământul se rotește: Goldstone (SUA), lângă Madrid (Spania) și lângă Canberra (Australia). Un raport din 2023 al Office of Inspector General (OIG) din cadrul NASA a constatat că cererea pentru antenele DSN depășește oferta cu până la 40% în anumite momente. În plus, cererea ar urma să crească semnificativ în următorul deceniu și să depășească capacitatea cu 50% în anii 2030, pe fondul programului Artemis (care vizează o aselenizare cu echipaj până în 2028). În acest context, scoaterea din funcțiune a unei antene majore precum DSS-14 amplifică riscul de congestie operațională: mai multe misiuni concurează pentru „timp de antenă”, iar orice indisponibilitate poate reduce flexibilitatea de planificare și marja de siguranță a comunicațiilor. Ce urmează NASA estimează costuri de reparație între 4,1 și 4,6 milioane de dolari (aprox. 18,9–21,2 milioane lei) și un orizont de finalizare până în octombrie 2028. În paralel, agenția spune că lucrează la standardizarea proceselor și instruirii în toate cele trei situri ale rețelei, după ce investigația a indicat și factori de cultură organizațională: presiune pentru operare rapidă, roluri extinse dincolo de pregătire, proceduri insuficiente și dependență de practici nedocumentate. [...]
NASA mută Artemis III în orbita Pământului pentru a testa două landere lunare, o schimbare operațională menită să reducă riscul înaintea unei noi aselenizări. Potrivit Jalopnik , misiunea programată pentru 2027 nu va zbura către Lună și nu va include un echipaj „revenit” din Artemis II, ci va funcționa ca o demonstrație complexă de integrare între mai multe vehicule și companii. Planul inițial era ca Artemis III să fie prima misiune de aselenizare cu echipaj uman după 1972, însă NASA a redesenat programul în februarie, tocmai pentru a evita trimiterea astronauților la o aselenizare fără testarea prealabilă a vehiculelor de coborâre. În noua arhitectură, Artemis III rămâne pe orbită terestră și încearcă, într-o singură misiune, să valideze două sisteme diferite de aselenizare. Cum ar urma să decurgă misiunea Artemis III Secvența descrisă include trei lansări separate și mai multe andocări: o rachetă SLS lansează patru astronauți pe orbită, într-o capsulă Orion, într-un profil similar cu Artemis II; Blue Origin trimite pe orbită landerul lunar Blue Moon, lansat cu o rachetă New Glenn ; Orion andochează cu Blue Moon pentru două zile, timp în care astronauții fac teste și exersează trecerea în cealaltă navă; SpaceX lansează Starship pe orbită, care andochează cu Orion pentru o zi; astronauții fac teste, dar, conform articolului, nu ar urma să intre efectiv în Starship; Orion revine pe Pământ și amerizează pentru recuperare, durata totală fiind estimată la aproximativ două săptămâni. De ce crește complexitatea (și riscul) operațional Miza nu este doar numărul de manevre, ci dependența de maturitatea tehnică a mai multor sisteme în paralel. Jalopnik notează că misiunea ar implica trei lansări cu trei rachete diferite, plus două secvențe de andocare/dezandocare. În plus, publicația citează o analiză Space.com potrivit căreia niciunul dintre cele două landere nu există în acest moment, iar Starship nu a zburat încă pe orbită. În același timp, New Glenn a suferit recent o explozie pe rampa de lansare, ceea ce ar putea împinge calendarul, întrucât Blue Origin nu ar putea relua lansările decât după câteva luni, cel puțin. Ce urmează: Artemis IV și obiectivul unei baze lunare Dacă Artemis III își atinge obiectivele de testare, ideea este ca Artemis IV să încerce să ducă astronauți pe suprafața Lunii în 2028. Dacă apar întârzieri sau eșecuri, calendarul ar urma să fie împins. În logica programului, aceste demonstrații sunt pași necesari pentru planurile mai ample ale NASA de a construi o bază lunară, însă, înainte de orice aselenizare, agenția trebuie să dovedească faptul că poate integra și opera în siguranță vehiculele de coborâre în regim real de misiune. [...]
NASA a adus X-59 la parametrii necesari pentru zboruri deasupra zonelor locuite , un pas operațional esențial înaintea testelor în care agenția vrea să măsoare reacția populației la „bubuitura” atenuată a unui avion supersonic, potrivit IT之家 . Aeronava de cercetare X-59 a finalizat la începutul acestei luni primul său zbor supersonic, iar NASA spune că a fost verificată atingerea vitezei și altitudinii cerute pentru viitoarele zboruri de test deasupra zonelor rezidențiale din SUA. Miza programului este demonstrarea unui zbor supersonic fără „boom sonic” puternic, înlocuit de un sunet mai slab, descris ca un zgomot surd. În cel mai recent zbor de test (vinerea trecută), X-59 a atins 1,4 Mach (aprox. 924 mile/oră, adică circa 1.487 km/h) și a urcat la 55.000 de picioare (aprox. 16,8 km). În testul anterior, din 5 iunie, aeronava a zburat cu 1,1 Mach. De ce contează testul: pregătirea pentru misiunea Quesst NASA a indicat că acest zbor a fost mai „cheie” decât cel precedent, deoarece avionul a îndeplinit mai mulți indicatori de bază care urmează să fie replicați în misiunea „Quiet Supersonic Technology Demonstration” (Quesst). Lansarea efectivă a misiunii este estimată peste câteva luni. Ce urmează: validare acustică și feedback de la populație Înainte de zborurile peste zone dens populate, X-59 intră într-o etapă de validare acustică, în care echipa va măsura caracteristicile sonore la regim supersonic pentru a confirma că, la trecerea barierei sunetului, nu apare un boom sonic clasic. În testele Quesst, X-59 va survola zone locuite, iar NASA va colecta feedback de la oamenii de la sol pentru a evalua cum este perceput în practică acest tip de zgomot redus — un element critic pentru orice discuție viitoare despre acceptabilitatea zborului supersonic deasupra uscatului. [...]
Proiectul „America’s Time Capsule” testează, în practică, cât de departe pot merge standardele moderne de conservare și etanșare pe termen foarte lung , într-o inițiativă oficială care își propune să păstreze o arhivă reprezentativă a SUA timp de 250 de ani, potrivit G4Media . Capsula urmează să fie îngropată ceremonial pe 4 iulie 2026, în Parcul Național Istoric Independence din Philadelphia, și ar urma să fie deschisă în 2276, la 500 de ani de la Declarația de Independență. Proiectul este coordonat de America250 , organism non-partizan însărcinat de Congresul SUA cu organizarea evenimentelor dedicate aniversării de 250 de ani. De ce contează: o problemă de inginerie, nu doar de simbolism Miza operațională a proiectului este ca obiectele depozitate să rămână „uscate și intacte” după două secole și jumătate într-un mediu subteran, unde coroziunea, infiltrațiile și variațiile de presiune pot compromite rapid o structură. Capsula a fost dezvoltată cu oameni de știință de la Institutul Național de Standarde și Tehnologie (NIST) , experți în conservare de la Biblioteca Congresului și în coordonare cu Serviciul Parcurilor Naționale. Inginerul NIST Jay Nanninga, implicat în design, spune că provocarea majoră este realizarea unei etanșări care să reziste nu doar „decenii”, ci 250 de ani. Cum a fost proiectată pentru a rezista în subteran Spre deosebire de capsulele clasice tip „cutie”, varianta oficială este un vas cilindric din oțel inoxidabil, frezat cu precizie conform specificațiilor NIST. Alegerea cilindrului a fost motivată și de fabricație: echipa poate folosi un tub industrial standard, iar o țeavă solidă are mai puține puncte vulnerabile decât un recipient dreptunghiular cu multiple îmbinări sudate. Pentru etanșare, echipa a renunțat la sudarea clasică în favoarea unei soluții cu indiu: o garnitură din sârmă de lipit cu indiu, care, sub presiune, se autosudează la temperatura camerei („sudare la rece”), umplând șanțul dintre capacul de oțel și corp și formând un inel continuu. Un alt element-cheie este un înveliș metalic în formă de clopot, care creează un „buzunar de aer” în jurul capsulei pentru a reduce pătrunderea apei și a menține interiorul uscat pe termen lung. Nanninga explică faptul că, dacă solul se saturează cu apă, presiunea acumulată în clopot ar împiedica apa să umple capsula, ceea ce ar face structura mai rezistentă inclusiv la inundații. Amplasare și parametri fizici Planul inițial nu prevedea îngroparea: capsula ar fi trebuit integrată într-un monument din granit (Sculptura „Join or Die”), însă compania care sculptează granitul a considerat că realizarea unei nișe ar fragiliza structura. În consecință, s-a decis îngroparea. După finalizare, capsula goală și clopotul vor cântări împreună 900 de kilograme, vor avea o înălțime de 135 de centimetri și vor fi îngropate la o adâncime de 3 metri. Ce se știe despre conținut Conținutul inițial confirmat include, între altele: articole selectate de la Parada Trandafirilor din 2026; materiale de la studenți din concursul „America’s Field Trip” organizat de America250; suveniruri sportive oferite de ligi partenere; un steag de la un eveniment „America Waves”; articole din Congres, Curtea Supremă și puterea executivă; scrisori și artefacte care reflectă lideri, instituții și comunități din SUA; contribuții din partea celor trei ramuri ale guvernului federal și propuneri din partea celor 50 de state, Washington D.C. și cinci teritorii. Capsula va fi expusă public în Philadelphia la începutul lunii iulie 2026, înainte de îngropare. Ulterior, Serviciul Parcurilor Naționale, împreună cu Independence Historical Trust, va supraveghea amplasarea și va include deschiderea viitoare în evidențele oficiale de management ale parcului. [...]
O lucrare academică readuce în discuție riscul de a reglementa AI pe o definiție prea îngustă a conștiinței , după ce doi cercetători argumentează că „minți” ar putea apărea în univers în forme și „materiale” radical diferite de cele biologice, potrivit Futurism . Autorii sunt Eric Schwitzgebel , profesor de filosofie la University of California, și Jeremy Pober, cercetător postdoctoral la University of Antwerp . Într-un „working paper” (o lucrare în circulație, nefinalizată în mod necesar printr-un proces editorial complet), ei susțin că, având în vedere dimensiunea universului, e plauzibil să existe entități conștiente foarte diferite de viața de pe Pământ. Un punct central al argumentului este „flexibilitatea substratului” (substrate flexibility) – ideea că aceeași funcție poate fi realizată de materiale diferite. Așa cum un pahar poate fi făcut din mai multe materiale și tot să-și îndeplinească rolul, conștiința ar putea, în această logică, să nu depindă strict de „carne și sânge” pe bază de carbon. De ce contează pentru discuția despre AI Miza practică, în lectura autorilor, este că o presupunere „terrocentrică” – că doar arhitectura biologică familiară nouă poate produce conștiință – poate distorsiona modul în care evaluăm posibilitatea ca sisteme artificiale să devină conștiente. Ei notează că modelele de inteligență artificială nu au un corp fizic, ceea ce ar face ca o eventuală „conștiință” a acestora să fie, prin definiție, diferită de cea umană sau animală. În același timp, materialul descrie o divergență între cei doi cercetători: Pober ar fi de părere că, „până avem motive să credem altfel”, ar trebui să presupunem că cipurile actuale nu pot realiza conștiința, în timp ce Schwitzgebel spune că „ar trebui să fim deschiși” la această posibilitate. Argumentul „statistic” și principiul mediocrității copernicane Lucrarea pornește și de la un raționament probabilistic: dacă pe Pământ conștiința ar exista la vertebrate, cefalopode și unele insecte, iar în medie fiecare galaxie ar avea un milion de planete pe care evoluează specii cu un nivel comparabil de sofisticare comportamentală, atunci universul observabil ar găzdui, pe durata sa de viață, „un quintilion” de planete „calificate”, scriu autorii. Cu „atâtea extrageri la loterie”, unele forme de viață ar urma să fie „cu adevărat stranii”. În concluzie, ei leagă ideea de principiul mediocrității copernicane din cosmologie (că oamenii nu ocupă o poziție privilegiată în univers) și susțin că ar fi o încălcare a acestui principiu să credem că, dintre entități complexe apărute în „substraturi” diverse, doar noi – sau doar cele foarte asemănătoare nouă – ar fi conștiente. Materialul nu oferă dovezi empirice că astfel de „conștiințe” există, ci prezintă un argument filosofic despre plauzibilitatea lor și despre consecințele pe care le-ar putea avea asupra felului în care definim și evaluăm conștiința, inclusiv în contextul inteligenței artificiale. [...]
