Disputa despre engleză dintre taberele lui Netanyahu și Eisenkot arată că „accentul american” nu mai e un avantaj automat în politica israeliană, pe fondul unei relații mai tensionate cu Washingtonul și al unei campanii în care autenticitatea și profilul intern pot cântări mai mult decât „engleza de om de stat”, potrivit unei analize din The Jerusalem Post.

Autorul, Gil Hoffman, pornește de la propria evaluare din 2021, când susținea că pentru a conduce Israelul devenise aproape obligatoriu ca premierul să vorbească engleza cu accent american, după succesiunea Netanyahu–Bennett și apoi Lapid, toți cu perioade de formare în spațiul anglofon. În 2026, spune el, această „regulă” este pusă sub semnul întrebării de felul în care stafful lui Netanyahu a atacat public nivelul de engleză al potențialului contracandidat Gadi Eisenkot.

Un atac de campanie care mută discuția de la politici la „capitalul cultural”

Consilierul lui Netanyahu, Yonatan Urich, a publicat pe X/Twitter un clip care îl ironizează pe Eisenkot pentru dificultăți în engleză, inclusiv printr-o secvență dintr-o reclamă veche a publicației despre învățarea limbii „în cadă”, urmată de imagini cu Eisenkot ezitând la un panel al Washington Institute. Eisenkot a replicat cu un video în care Netanyahu vorbește în engleză despre soluția cu două state, în timp ce Yasser Arafat aplaudă, și cu un mesaj că „toți progresiștii din prezent nu pot șterge istoria”. Ulterior, Eisenkot a postat o listă de cuvinte în engleză despre care afirmă că le înțelege „mai bine decât Netanyahu”, inclusiv „Responsibility” și „service for all”.

În logica analizei, episodul indică faptul că limba engleză – cândva un semn de „compatibilitate” cu scena internațională – poate deveni și muniție internă, folosită pentru a contesta credibilitatea sau pentru a reaminti decizii politice controversate.

Eisenkot: profil militar, expunere la Washington, dar fără „biografia americană”

Hoffman notează că Eisenkot a petrecut câteva luni la Washington după mandatul de șef al Statului Major al armatei israeliene (IDF), ca visiting fellow la Washington Institute for Near East Policy, din aprilie 2019, iar colegii de acolo i-ar fi spus că engleza i s-a îmbunătățit în timp. La institut, Eisenkot a redactat un raport de 78 de pagini în ebraică („Guidelines for Israel’s National Security Strategy”) și a fost implicat în traducerea în engleză, susținând și prezentări publice în engleză, mai bune – potrivit autorului – când avea un text în față decât în răspunsuri spontane.

În text apare și o evaluare din partea diplomatului american Dennis Ross, care spune că a fost surprins de „profunzimea” lui Eisenkot dincolo de zona militară și că acesta nu este genul de lider care ia decizii fără a se gândi la consecințele strategice; Ross îl descrie și drept „nu un freier” (argou ebraic pentru „naiv”). Fostul editor-șef al publicației, David Makovsky, afirmă că, în perioada Washington, politicieni israelieni au încercat să-l convingă să candideze în 2020, iar el le-ar fi trimis o fotografie dintr-un tunel Hezbollah, invocând lipsa semnalului.

De ce contează: relația cu SUA și stilul liderilor pot schimba criteriile de selecție

Miza, în lectura autorului, este dacă Israel intră într-o etapă în care „accentul american” și fluența în engleză sunt mai puțin decisive decât alt tip de capital politic – inclusiv modestia percepută sau distanțarea de stilul lui Netanyahu. Hoffman sugerează că alegătorii ar putea ajunge să decidă în octombrie dacă un lider cu engleză mai puțin „lustruită” poate fi chiar un avantaj într-un context în care unii lideri externi ar fi obosiți de confruntările verbale ale lui Netanyahu.

În sprijinul acestei idei, textul invocă episodul recent al disputei dintre Netanyahu și președintele SUA, Donald Trump, după lovituri israeliene asupra Beirutului și ulterior asupra capitalei Libanului: Trump l-ar fi numit pe Netanyahu „fing crazy” și ar fi spus că are „no fing judgment”. Autorul folosește acest exemplu pentru a argumenta că, dacă liderul american folosește un registru mai apropiat de limbajul soldaților decât de cel diplomatic, avantajul „englezei de stat” ar putea să se estompeze.

În concluzie, analiza tratează „engleza” nu ca detaliu de imagine, ci ca indicator al unei schimbări mai largi: competiția pentru putere poate reevalua ce înseamnă „lider potrivit” într-un moment în care relația cu principalul aliat extern rămâne esențială, dar mai puțin previzibilă.