Un acord SUA–Iran care se limitează la scoaterea uraniului îmbogățit și la suspendarea îmbogățirii ar risca să alimenteze financiar și operațional regimul de la Teheran, avertizează Jacob Nagel într-o analiză publicată de The Jerusalem Post, argumentând că o astfel de înțelegere ar lăsa intacte pârghiile militare și politice care mențin amenințarea pe termen lung.

Autorul susține că recenta campanie israeliano-americană a lovit „părți semnificative” din infrastructura nucleară a Iranului, precum și din capacitățile sale de rachete balistice și drone (UAV) și din facilitățile de producție. În acest context, el invocă și un raport al The New York Times (menționat ca posibil „nu pe deplin exact”), potrivit căruia estimările serviciilor americane de informații ar indica faptul că Iranul ar mai avea aproximativ 40% din drone și circa 60% din lansatoare și rachete față de nivelul de dinaintea ultimei runde.

Miza economică: sancțiunile și „miliardele” care pot reface capacitățile Iranului

Punctul central al argumentului este că prioritatea Teheranului în negocieri ar fi ridicarea sancțiunilor „paralizante” și atragerea de „miliarde de dolari” într-o economie descrisă ca fiind în colaps. Nagel afirmă că chiar și un influx de „câteva miliarde”, combinat cu continuarea comerțului cu petrol către China și India, ar putea:

• întări capacitatea Gardienilor Revoluției (IRGC) de a reprima disidența internă;
• oferi timp pentru reconstrucția apărării antiaeriene și refacerea programelor de rachete și drone;
• permite reluarea sprijinului pentru rețele și forțe proxy;
• menține pregătirea pentru o „evadare” către arma nucleară după încheierea mandatului lui Donald Trump, potrivit autorului.

De ce „uraniul” nu e suficient: diferența dintre material fisil și armă completă

Nagel insistă că dezbaterea publică simplifică excesiv problema, confundând existența materialului fisil cu existența unui sistem complet de armă nucleară livrabilă. El susține că există o diferență majoră între „suficient material fisil pentru o bombă” și un „sistem complet” care poate fi montat pe o rachetă și livrat la țintă.

În același timp, autorul consideră eliminarea uraniului înalt îmbogățit drept necesară, dar avertizează că un acord „prost” ar putea permite Iranului să manevreze diplomatic și să tragă de timp, proiectând o falsă „senzație de victorie”. Mai mult, el atrage atenția asupra riscului ca Iranul să transfere material fisil împreună cu „câteva sute” de centrifuge avansate, ceea ce ar putea crea o zonă de „imunitate” în privința controlului asupra materialului.

Ce ar trebui să includă negocierile, în viziunea autorului

În locul unei înțelegeri limitate la uraniu și îmbogățire, Nagel cere „dezafectarea completă” a capacităților rămase ale Iranului, într-un pachet mai larg care să includă:

• programul nuclear;
• rachetele balistice;
• dronele (UAV);
• încetarea sprijinului pentru terorism și a represiunii interne;
• deschiderea necondiționată a Strâmtorii Hormuz, despre care spune că Iranul ar fi introdus-o recent în negocieri ca element central de negociere.

Autorul mai afirmă că legarea negocierilor cu Iranul de cele cu Libanul este „îngrijorătoare”, sugerând că motivația ar fi dorința lui Trump de a „liniști iranienii” pentru a-i menține la masa discuțiilor. În acest cadru, el susține că doar credibilitatea opțiunii militare și revenirea SUA la cerințe „cuprinzătoare” ar putea schimba comportamentul Teheranului.

Articolul se încheie cu ideea că, în ultimă instanță, schimbarea de regim în Iran poate veni doar din interior, prin reluarea protestelor de masă, pe fondul degradării economice și al efectelor distrugerilor, așa cum descrie autorul.