Știri
Știri din categoria Externe
Statele Unite își întăresc prezența militară în Orientul Mijlociu cu încă „câteva mii” de soldați, într-o mișcare care urmărește să susțină un posibil blocaj maritim împotriva Iranului, potrivit Digi24, care citează o relatare The Washington Post bazată pe surse oficiale americane.
Miza operațională a desfășurării este creșterea capacității SUA de a proiecta forță navală și amfibie în regiune, în contextul în care administrația Trump ar încerca să impună un blocaj maritim împotriva regimului de la Teheran. Potrivit articolului citat, măsura este parte din presiunea exercitată asupra Iranului pentru a ajunge la un acord de încetare a focului care să pună capăt conflictului.
The Washington Post estimează că aproximativ 6.000 de soldați ar urma să sosească la bordul portavionului USS George H.W. Bush și al mai multor nave de război din grupul său.
Separat, alți 4.200 de soldați ar urma să ajungă până la sfârșitul lunii aprilie, ca parte a Grupului Amfibiu Boxer.
La bordul celor trei nave ale grupului Boxer, care a părăsit Hawaii săptămâna trecută, se află și cel de-al 11-lea corp expediționar al marinei, care include un batalion de infanterie de peste 800 de oameni, precum și elicoptere și ambarcațiuni de debarcare, potrivit aceleiași surse.
În regiune se află deja alte două portavioane – Abraham-Lincoln și Gerald-Ford, mai notează articolul citat.
În prezent, în Orientul Mijlociu sunt staționați aproximativ 50.000 de soldați americani, conform informațiilor prezentate de The Washington Post.
Recomandate
Retorica de escaladare a Iranului pune sub semnul întrebării acordul de încetare a ostilităților cu SUA , cu doar 24 de ore înainte de expirarea termenului de 60 de zile prevăzut în memorandumul semnat în iunie, potrivit Antena 3 . Declarația a fost făcută duminică de Statul Major General al Forțelor Armate Iraniene, într-un comunicat publicat cu ocazia aniversării întoarcerii prizonierilor din războiul Iran–Irak (1980–1988), potrivit agenției Tasnim. Informația este relatată de EFE, citată de Agerpres. „Până la înfrângerea completă a dușmanilor americano-sioniști din regiune, la restabilirea drepturilor eroicei națiuni iraniene și la capitularea inamicului, nu vom ceda în fața Statelor Unite.” Ce prevedea memorandumul și de ce contează momentul Iranul și Statele Unite au semnat pe 17 iunie un memorandum de înțelegere care stipula încetarea imediată a operațiunilor militare și stabilea un termen de 60 de zile pentru negocierea unui acord final de pace. Potrivit materialului, termenul-limită urma să expire în 24 de ore de la momentul declarației armatei iraniene. În acest context, mesajul de „înfrângere completă” indică o poziționare publică mai dură exact înaintea unui moment-cheie al procesului de negociere, ceea ce ridică semne de întrebare privind fezabilitatea unui acord final în forma anticipată de memorandum. Acuzații reciproce și reluarea ostilităților Deși memorandumul prevedea încetarea imediată a operațiunilor militare, ostilitățile au fost reluate pe 7 iulie, după ce guvernul american a acuzat Iranul că a atacat nave comerciale în Strâmtoarea Ormuz . În continuare, au urmat noi atacuri aeriene americane împotriva sudului Iranului, iar de atunci ambele părți s-au acuzat reciproc de încălcarea memorandumului. Separat, armata iraniană a transmis că își va menține poziția în apărarea „cererilor legitime” și a „restaurării drepturilor” poporului iranian și ale liderului său suprem, Mojtaba Khamenei , fără a preciza care sunt aceste cereri. Totodată, Statul Major General a susținut că forțele iraniene, confruntate cu „cea mai bine echipată armată din lume” (referire la SUA), „au reușit să-i îngenuncheze pe liderii acesteia”. [...]
Iran își extinde pregătirile de război, inclusiv prin amenințări la adresa infrastructurii energetice din Golf , după ce a interpretat un memorandum de înțelegere cu SUA drept o manevră a Israelului și Washingtonului de a câștiga timp pentru un atac mai amplu, potrivit The Jerusalem Post , care citează un reportaj The Wall Street Journal bazat pe oficiali iranieni și arabi. Publicația notează că, potrivit WSJ, oficiali din servicii de informații arabe ar fi identificat indicii că liderii iranieni planifică posibile atacuri pe teritoriul „inamicului”, ceea ce ar lărgi aria conflictului și ar crește costurile pentru SUA. În același timp, în Iran ar exista „o percepție răspândită” că „războiul principal” nu a început încă, pe fondul unei strategii de escaladare incrementală („salami-slicing”), descrisă de un analist de apărare din Teheran citat de WSJ. Presiune asupra rutelor maritime și asupra energiei din Golf În plan operațional, una dintre direcțiile menționate este intensificarea coordonării cu rețelele de aliați regionali ai Iranului. WSJ susține că Teheranul ar fi trimis consilieri în Irak, Yemen și Liban pentru discuții privind planuri ale milițiilor-proxy. În Yemen, potrivit unor oficiali familiarizați cu concluziile informațiilor arabe, Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) ar fi trimis comandanți pentru a sprijini gruparea Houthi, inclusiv prin supervizarea desfășurării de rachete și alte arme care vizează Marea Roșie, precum și prin furnizarea de liste de ținte și îndrumare generală. Separat, IRGC ar fi transmis statelor din Golf că le va viza facilitățile energetice dacă SUA ar lovi infrastructura energetică a Iranului, inclusiv prin trimiterea unor liste cu ținte specifice. Pentru regiune și piețele de energie, miza este riscul de întreruperi sau scumpiri generate de atacuri asupra infrastructurii critice. Scenarii suplimentare: cabluri de internet și operațiuni terestre Între opțiunile discutate în material mai apar sabotarea cablurilor de internet, alimentarea instabilității politice în țări cu populații șiite numeroase și operațiuni terestre în Kuweit. Informațiile sunt atribuite constatărilor din zona de intelligence arab citate de WSJ, fără detalii suplimentare despre calendar sau despre nivelul de decizie. Semnale interne: numiri și „postură de război” În plan intern, WSJ indică drept exemplu numirea recentă a lui Ahmad Vahidi ca nou comandant-șef al Gardienilor Revoluției. Un expert în serviciile de securitate iraniene de la University of Tennessee at Chattanooga, citat de WSJ, interpretează numirea ca fiind în linie cu o conducere care pregătește aparatul de securitate pentru o perioadă de confruntare susținută, nu pentru o revenire la „politica de pace”. Tot în același registru, un fost diplomat american și negociator nuclear cu Iranul, Alan Eyre, este citat afirmând că „linia de bază” a Iranului este războiul și că Teheranul va rămâne într-o „postură de război”, pregătindu-se pentru un atac ulterior. [...]
Redeschiderea Strâmtorii Hormuz devine o miză economică regională , după ce președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan , a cerut reluarea traficului prin acest coridor maritim esențial pentru transportul global de petrol, potrivit Al Jazeera . Erdogan a spus că „fluxurile globale de petrol trebuie să reînceapă” și a susținut că atât Turcia, cât și Iranul sprijină menținerea transporturilor de petrol prin această rută strategică. Strâmtoarea Hormuz este descrisă ca fiind în centrul tensiunilor dintre SUA și Iran, iar apelul liderului turc vine pe fondul unor perturbări ale livrărilor de petrol. Materialul nu oferă detalii despre natura exactă a perturbărilor sau despre un calendar pentru redeschidere. Pentru piețele energetice și economiile dependente de importuri, mesajul Ankarei indică o presiune politică pentru normalizarea rapidă a tranzitului, într-un punct de blocaj care poate influența direct disponibilitatea petrolului la nivel global. [...]
Escaladarea retoricii militare iraniene pune sub semnul întrebării șansele unui acord de pace cu SUA , cu doar 24 de ore înainte de expirarea termenului de 60 de zile prevăzut într-un memorandum semnat în iunie, potrivit HotNews . Statul Major al Armatei Iraniene a transmis duminică, într-un comunicat, că nu va ceda în fața Statelor Unite până la „înfrângerea lor completă”. Mesajul a fost emis cu ocazia aniversării întoarcerii prizonierilor din războiul Iran–Irak (1980–1988), potrivit agenției Tasnim, citată de EFE și Agerpres. „Până la înfrângerea completă a duşmanilor americano-sionişti din regiune, la restabilirea drepturilor eroicei naţiuni iraniene şi la capitularea inamicului, nu vom ceda în faţa Statelor Unite.” Termenul-limită din memorandum, pe fondul reluării ostilităților Iranul și SUA au semnat la 17 iunie un memorandum de înțelegere care prevedea încetarea imediată a operațiunilor militare și un termen de 60 de zile pentru negocierea unui acord final de pace. Declarația de duminică vine cu o zi înainte de expirarea acestui termen. În același timp, în material se arată că ostilitățile au fost reluate pe 7 iulie, după ce Washingtonul a acuzat Teheranul că a atacat nave comerciale în Strâmtoarea Ormuz . Au urmat noi atacuri aeriene americane împotriva sudului Iranului, iar ulterior cele două părți s-au acuzat reciproc de încălcarea memorandumului. Ce revendică Teheranul și cum își justifică poziția Comunicatul militar invocă apărarea „cererilor legitime” și „restaurarea drepturilor” poporului iranian și ale liderului suprem, Mojtaba Khamenei, fără să detalieze care sunt aceste cereri. Totodată, Statul Major General susține că forțele iraniene, confruntate cu „cea mai bine echipată armată din lume” (o referire la SUA), ar fi reușit să „îngenuncheze” liderii acesteia. Ce urmează Din informațiile prezentate nu reiese dacă există negocieri active în ultimele 24 de ore ale termenului sau dacă părțile pregătesc o prelungire a memorandumului. Cert este că, pe fondul reluării confruntărilor și al acuzațiilor reciproce, mesajul de „înfrângere completă” indică o înăsprire a poziției publice a Teheranului exact în momentul în care ar fi trebuit închis un acord final. [...]
Pactul de apărare semnat la Mecca de Arabia Saudită, Turcia și Pakistan poate accelera reconfigurarea alianțelor din Orientul Mijlociu , cu efecte potențiale asupra echilibrelor de securitate și a cooperării regionale în care Israelul miza, până recent, pe o apropiere de state din Golf, potrivit unei analize din The Jerusalem Post . Acordul, semnat pe 7 august, este prezentat ca prima formalizare a apariției lente a unui bloc sunnit conservator, gândit ca o contrapondere strategică atât față de Israel, cât și față de Iran. Publicația notează că miza nu este doar simbolică: nucleul acestui demers se sprijină pe relații bilaterale în creștere în comerț, economie și cooperare militară. Ce prevede pactul și cât valorează, practic, garanția de apărare Textul comun al acordului promite întărirea „descurajării colective” și introduce o formulare de tip „un atac asupra unuia este un atac asupra tuturor”, evocând Articolul 5 din NATO. Totuși, analiza avertizează că puțini cred că documentul ar obliga automat statele semnatare să intre în război în scenarii concrete (de exemplu, Turcia într-un conflict India–Pakistan sau Pakistan într-o confruntare directă cu Iranul). În plus, pactul ar fi fost deja „testat” indirect: după atacuri ulterioare ale houthiților asupra Arabiei Saudite, nu ar fi existat un răspuns din partea noilor parteneri ai Riadului din pact, ceea ce sugerează limite operaționale ale angajamentului. Motorul real: axa Turcia–Pakistan și cooperarea militară Elementul central al noii arhitecturi este relația bilaterală Turcia–Pakistan, consolidată în ultimul deceniu prin proiecte și achiziții militare. Analiza indică drept reper un contract din 2018, în valoare de 1,5 miliarde de dolari (aprox. 6,9 miliarde lei), prin care marina pakistaneză a cumpărat patru nave MILGEM din Turcia – descris ca cel mai mare export de apărare al Ankarei la acel moment. În același cadru, cele două țări cooperează la dezvoltarea dronelor, iar Turcia a contribuit la modernizarea flotei pakistaneze de avioane F-16. Turcia este, potrivit articolului, al patrulea cel mai mare furnizor de armament al Pakistanului (principalul fiind China). De ce intră Arabia Saudită în ecuație: „hedging” pe fondul retragerii SUA Pentru Arabia Saudită, participarea este descrisă ca mai complicată. Înainte de războiul început în regiune „acum trei ani”, prințul moștenitor Mohammed bin Salman era asociat cu o orientare a unor lideri din Golf (inclusiv Emiratele Arabe Unite și Bahrain) spre dezvoltare economică și tehnologică și spre o apropiere de Israel, în linia Acordurilor Abraham din 2020 . Analiza susține că Riadul nu ar fi abandonat neapărat această direcție, dar că în „noua” ordine regională, apărarea și simbolurile religioase revin în prim-plan. În acest context, Arabia Saudită ar fi luat act de ceea ce percepe drept incapacitatea SUA de a-și atinge obiectivele împotriva Iranului sau de a apăra suficient statele din Golf de atacuri iraniene, pe fondul unei tendințe mai largi a Washingtonului de a reduce angajamentele majore în Orientul Mijlociu. Concluzia: Riadul „se asigură” (hedging) pentru a semnala SUA și aliaților regionali că are alternative și parteneri potențiali, chiar dacă aceștia pot oferi, în practică, garanții limitate în fața Iranului și a rețelei sale de actori afiliați. Extinderea blocului: Qatar și noul regim din Siria, plus dimensiunea anti-Israel Pactul nu include toți actorii pe care analiza îi vede ca parte a axei emergente. Qatar și regimul islamist sunnit aflat în formare în Siria sunt descrise ca „componente” ale blocului, iar Qatar este indicat drept al treilea membru-cheie al grupului alături de Turcia și Pakistan. Din perspectiva Israelului, articolul punctează că această alianță (Turcia–Pakistan–Qatar) este, la nivel retoric, „extrem de anti-Israel”, iar retorica ar fi susținută de acțiuni: Turcia și Qatar sunt menționate drept susținători practici majori ai Hamas, alături de Iran. Analiza adaugă și un element operațional în Siria: Turcia ar fi implicată în construirea unei noi armate siriene de 200.000 de oameni, controlată și încadrată de comandanți islamiști suniți, în timp ce Turcia și Qatar sunt descrise ca principalii aliați ai noului regim de la Damasc. În final, este citat un reportaj al postului israelian Channel 11 (fără a numi țările) despre un sfat transmis între două state din Orientul Mijlociu: încheierea unui acord cu Israel pentru a câștiga timp, a construi forță, apoi a rupe acordul și a porni război. Analiza sugerează că logica strategică regională ar indica Siria drept statul „sfătuit”, iar Turcia sau Qatar drept statul „sfătuitor” – o interpretare care rămâne însă inferență, în lipsa numelor. Pentru mediul de afaceri și investitori, semnalul principal este că regiunea intră într-o fază de aliniamente mai dure, în care cooperarea economică și cea de securitate se amestecă, iar riscul geopolitic poate crește inclusiv în jurul rutelor comerciale, al energiei și al proiectelor transfrontaliere. [...]
Declarația lui Erdogan mută dosarul UE într-un plan secund, cu efect direct asupra predictibilității relației Turcia–UE , într-un moment în care negocierile sunt deja blocate, potrivit Economica . Președintele Turciei a spus duminică, într-un interviu pentru Al Jazeera, că „ Uniunea Europeană nu este o prioritate pentru noi”. În același timp, el a susținut că Ankara „nu a închis ușa” aderării, dar că subiectul nu mai este pe lista scurtă de obiective, relatează Agerpres. Erdogan a mai afirmat că Uniunea Europeană ar fi „perdantul” dacă ar continua să respingă Turcia. Negocierile sunt înghețate de ani, pe fondul criticilor privind statul de drept Turcia este candidată la aderarea la UE din 1999, iar negocierile au fost deschise în 2005. Totuși, acestea au fost înghețate din cauza „regresului continuu” al Turciei în materie de democrație, stat de drept și drepturi fundamentale, notează dpa, citată de Economica. Context intern: cazul Imamoglu, în centrul criticilor recente În plan intern, conducerea Turciei a fost criticată în special pentru acțiunile împotriva opoziției, inclusiv pentru încarcerarea lui Ekrem Imamoglu , fost primar al Istanbulului și rival politic al lui Erdogan. Procesul „de mari proporții” împotriva lui Imamoglu urmează să continue luni, la tribunalul din districtul Silivri (Istanbul). Acesta se confruntă cu acuzații de corupție, spălare de bani și constituirea unei organizații infracționale. Opoziția consideră că procesul este motivat politic și îl acuză pe Erdogan că încearcă să își elimine principalul rival prin intermediul sistemului judiciar, acuzații pe care guvernul le neagă. [...]
