Negocierile SUA–Iran riscă să legitimeze actuala putere de la Teheran, în pofida semnalelor publice despre „schimbare de regim”, iar această ambiguitate poate influența direct condițiile unui eventual acord și costurile politice ale lui, potrivit unei analize din The Jerusalem Post.

Textul pornește de la discursul lui Donald Trump din noaptea de 28 februarie, când a anunțat lovituri militare împotriva Iranului și a transmis un mesaj direct către iranieni, sugerând că „ora libertății” lor ar fi „aproape” și îndemnându-i să preia guvernarea după încheierea bombardamentelor. Autorul notează că o astfel de formulare a fost ieșită din tiparul obișnuit al președinților americani și a creat așteptarea unei rupturi politice la Teheran.

De ce contează: „regim nou” în discurs, represiune veche în fapte

Analiza susține că, în ciuda unor declarații recente ale lui Trump, nu există indicii că în Iran ar fi avut loc o schimbare reală de regim. La summitul G7, întrebat dacă uciderea propriilor cetățeni de către regimul iranian îi afectează disponibilitatea de a urmări un acord, Trump a răspuns într-o formulare pe care autorul o consideră neobișnuită, vorbind despre „primul și al doilea regim” și sugerând că represiunea ar fi fost „mult mai severă” înainte decât „acum”.

În contrapunct, sunt invocate raportări despre intensificarea execuțiilor după 28 februarie:

• pe 2 iunie, contul Amnesty International de pe X/Twitter a publicat o grilă cu 41 de persoane descrise ca protestatari executați din motive politice de la începutul războiului, în urma unor procese-spectacol în instanțe revoluționare;
• pe 8 iunie, Center for Human Rights in Iran a raportat execuții „într-un ritm fără precedent în ultimele decenii” și o grevă a foamei săptămânală în 56 de închisori;
• pe 16 iunie, Iran International a relatat încă două execuții, ale unor persoane arestate la protestele din ianuarie și acuzate de „război împotriva lui Dumnezeu”, însoțite de publicarea unor „mărturisiri” obținute forțat.

Autorul rezumă această discrepanță prin ideea că, dacă execuțiile continuă și se accelerează, prezentarea situației ca fiind mai „blândă” sau ca aparținând unui „regim” diferit devine greu de susținut.

Actorul-cheie invocat: Mohammad Bagher Ghalibaf

Un punct central al articolului este rolul lui Mohammad Bagher Ghalibaf, președintele Parlamentului iranian, descris ca figură proeminentă în negocieri. Analiza îl prezintă drept un exponent al aparatului de represiune, cu un traseu legat de reprimarea protestelor din 1999, de Mișcarea Verde din 2009 și de protestele din ianuarie 2026, despre care autorul afirmă că au fost reprimate violent.

Concluzia editorială este că menținerea la putere a unor astfel de persoane ar contrazice mesajul inițial transmis iranienilor pe 28 februarie și ar transforma eventualul acord într-o continuitate a abordărilor anterioare: folosirea populației ca pârghie de negociere, fără o schimbare politică reală la Teheran.

Ce urmează, potrivit analizei

Textul avansează două explicații posibile pentru declarațiile publice ale lui Trump: fie sunt o manevră diplomatică pentru a facilita un acord, fie președintele ar fi fost convins că a avut loc o „schimbare de regim” de facto, prin eliminarea unor lideri militari, ceea ce ar fi modificat structura de putere. Autorul nu oferă dovezi concludente pentru niciuna dintre variante și tratează această incertitudine ca element de risc: dacă negocierile se încheie cu actualii lideri consolidându-și poziția, atunci promisiunea de „ultimă șansă” pentru iranieni rămâne, în esență, neîndeplinită.