Rețeaua de tuneluri și „orașele-rachetă” ale Iranului complică o lovitură decisivă a SUA, pentru că o parte din infrastructura militară și nucleară este îngropată la adâncimi pe care muniția convențională americană nu le poate atinge, potrivit Digi24, care citează o analiză The Times.

În timp ce atacurile americane din ultima săptămână au lovit poduri, apărări de coastă, turnuri de control și alte instalații militare iraniene, Teheranul își bazează capacitatea de a continua confruntarea pe două tipuri de ținte greu de neutralizat: o rețea de „orașe-rachetă” subterane și un complex nuclear în curs de dezvoltare, îngropat într-un munte, în apropierea instalației de la Natanz.

„Muntele Târnăcopului”, o țintă greu de scos din joc pe termen lung

Situl subteran numit „Muntele Târnăcopului” (Pickaxe Mountain / Kuh-e Kolang) nu este încă operațional, dar este amplasat la sud-vest de Natanz, unul dintre cele trei situri nucleare lovite de SUA și Israel în cadrul Operațiunii „Midnight Hammer”, în iunie anul trecut. Serviciile de informații americane consideră, potrivit materialului, că ar fi construit pentru producția de centrifuge și pentru îmbogățirea uraniului la nivel utilizabil pentru armament.

Complexul are două perechi de intrări „extrem de fortificate”, la est și la vest, iar cavernele unde ar putea avea loc activități nucleare sunt estimate la o adâncime de peste 100 de metri. În acest context, o lovitură „pe ușa din față”, invocată de Donald Trump, ar indica mai degrabă o încercare de a bloca accesul și infrastructura de la suprafață decât de a penetra până la caverne.

Limitarea tehnică menționată este legată de bomba americană GBU-57 (MOP – „penetrator masiv de muniție”), de peste 13 tone, despre care se arată că poate pătrunde la o adâncime estimată de 60 de metri, sub pragul la care ar fi amplasate cavernele „Târnăcopului”.

Ținte alternative: energie, ventilație, intrări

Institutul pentru Știință și Securitate Internațională, citat în articol, anticipează că un atac ar putea viza:

• liniile de alimentare cu energie electrică de la suprafață;
• amplasamentele puțurilor de ventilație;
• intrările deschise ale tunelurilor.

Chiar și așa, materialul notează că armata SUA „nu poate garanta” scoaterea din funcțiune a muntelui pentru o perioadă foarte lungă, inclusiv pe fondul consumului de muniție MOP în operațiuni anterioare (se menționează că 14 dintr-un stoc de aproximativ 20 ar fi fost folosite în cadrul „Midnight Hammer”).

„Orașele-rachetă” subterane și problema stocurilor

Aceeași dificultate apare, potrivit analizei, în cazul bazelor subterane de rachete ale Iranului: zeci de situri unde sunt depozitate rachete balistice cu rază scurtă și medie, plus lansatoare, în sisteme de tuneluri pe mai multe niveluri, unele îngropate în munți. Forța aerospațială a Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC) ar folosi aceste rețele pentru a proteja arsenalul și a menține capacitatea de lovire.

SUA și Israel au afirmat că au distrus „sute” de lansatoare și depozite între 28 februarie și încetarea focului declarată în aprilie, însă articolul indică faptul că Iranul ar fi avut înainte de război aproximativ 2.500 de rachete cu rază medie, plus „alte mii” de rachete cu rază scurtă și drone de atac, ceea ce ar însemna că ar putea păstra încă un stoc relevant.

Ce urmează: escaladarea depinde de capacitatea de a „închide” infrastructura subterană

Pe de o parte, Comandamentul Central al SUA susține că atacurile vor „degrada” capacitățile Iranului în materie de rachete și drone. Pe de altă parte, materialul arată că represaliile iraniene la scară largă împotriva unor țări din regiune (inclusiv Kuweit, Bahrain, Qatar și Iordania) indică faptul că planurile pe termen lung ale IRGC au produs efecte.

În acest cadru, miza operațională pentru SUA nu este doar lovirea unor obiective la suprafață, ci găsirea unei formule prin care să blocheze funcționarea rețelelor subterane (acces, energie, ventilație) suficient de mult încât Iranul să nu poată susține un conflict prelungit.