Știri
Știri din categoria Apărare
Un avion militar american de realimentare s-a prăbușit în vestul Irakului, iar o operațiune de salvare a fost declanșată pentru a găsi echipajul aeronavei, potrivit informațiilor publicate de The Telegraph. Incidentul a avut loc joi, 12 martie 2026, când un avion de tip Boeing KC-135 Stratotanker, folosit pentru realimentarea în aer a altor aeronave militare, s-a prăbușit într-o zonă din vestul Irakului în circumstanțe care nu au fost deocamdată clarificate de autoritățile americane.
Aeronava aparține Forțelor Aeriene ale Statelor Unite și este utilizată frecvent în operațiuni militare pentru a extinde autonomia avioanelor de luptă sau a bombardierelor. KC-135 este unul dintre cele mai vechi și mai folosite avioane de realimentare din flota americană, fiind în serviciu încă din anii 1950, dar modernizat în repetate rânduri pentru a rămâne operațional în misiuni moderne.
Potrivit informațiilor inițiale, armata americană a confirmat prăbușirea avionului și a anunțat că a fost lansată imediat o misiune de căutare și salvare pentru a localiza membrii echipajului și pentru a securiza epava aeronavei. Autoritățile nu au oferit deocamdată detalii despre numărul persoanelor aflate la bord sau despre eventuale victime.
Zona din vestul Irakului unde s-a produs incidentul este una în care armata americană a desfășurat de-a lungul anilor operațiuni militare și misiuni de sprijin aerian. În astfel de misiuni, avioanele de realimentare precum KC-135 sunt esențiale pentru menținerea în aer a altor aeronave pentru perioade îndelungate.
Deocamdată, oficialii militari americani au precizat că este prea devreme pentru a stabili cauza prăbușirii. O anchetă oficială urmează să fie deschisă pentru a determina dacă incidentul a fost provocat de o defecțiune tehnică, de condițiile de zbor sau de alți factori operaționali.
Recomandate
România vrea să scurteze achizițiile militare pentru drone și antidrone prin intrarea într-o platformă comună de producție și distribuție „în timp real” agreată cu SUA și Marea Britanie, astfel încât să fie evitate procedurile clasice de achiziție, potrivit News . Președintele Nicușor Dan a spus, într-o declarație făcută în Croația, că această abordare răspunde unei nevoi generate de ritmul foarte rapid de evoluție a tehnologiei din zona dronelor și a sistemelor antidrone. În acest context, șeful statului a indicat că România și partenerii săi urmăresc să „lucreze în timp real” și că se fac progrese. Context: incidente cu drone și optimizarea apărării În același cadru, președintele a afirmat că România are capacitatea de a se proteja în cazul incidentelor cu drone care ajung accidental pe teritoriul național, pe fondul atacurilor asupra orașelor ucrainene de la graniță. El a menționat că astfel de intrări au fost „neobișnuite” în zona Galațiului, România fiind „obișnuită” cu situații similare în zona Deltei Dunării. Nicușor Dan a mai declarat că actuala capacitate de protecție a fost îmbunătățită față de anii anteriori și că, în prezent, autoritățile „optimizează”. Potrivit președintelui, „pe termen de un an, din momentul acesta, vom fi complet apărați”. Protocol SUA–România , semnat săptămâna trecută Șeful statului a mai spus că, săptămâna trecută, secretarul Forțelor Terestre americane a semnat un protocol cu ministrul apărării, document pe care l-a legat de necesitatea accelerării cooperării într-un domeniu tehnologic care se schimbă rapid. [...]
Conflictul din Iran scoate în evidență o problemă de cost care poate schimba prioritățile de înzestrare ale Occidentului , pentru că armele ieftine, produse în masă, pot forța adversarul să consume interceptoare mult mai scumpe și să-și epuizeze stocurile, potrivit unei analize prezentate de Adevărul . Miza economică devine, astfel, parte din miza militară: apărarea ajunge să coste disproporționat față de atac. Un exemplu sunt dronele Shahed folosite de Iran, care ar costa între 20.000 și 50.000 de dolari (aprox. 92.000–230.000 lei), dar pot obliga adversarii să răspundă cu interceptoare mult mai scumpe: rachete PAC-3 de circa 4 milioane de dolari (aprox. 18,4 milioane lei) sau sisteme THAAD care pot ajunge la 15 milioane de dolari (aprox. 69 milioane lei) per unitate. Chiar și cu rate de interceptare ridicate, dezechilibrul rămâne, iar analiștii descriu fenomenul drept „asimetrie economică”: este mai scump să te aperi decât să ataci. Volumul devine armă: „ieftin și mult” poate copleși „scump și precis” Specialiștii citați în analiză arată că strategia bazată pe volum — lansarea unui număr mare de sisteme ieftine — poate suprasolicita chiar și apărări avansate. În această logică, pierderile mari nu mai sunt neapărat un eșec, ci o componentă acceptată a planului operațional, în contrast cu doctrina occidentală axată pe precizie și tehnologie de vârf. Stocuri și producție: întârzieri, epuizare și vulnerabilități pe termen scurt Presiunea nu este doar financiară, ci și industrială. Analiza notează dificultăți în lanțurile de aprovizionare și limite de producție, cu întârzieri la livrările de interceptoare THAAD, următoarele unități fiind programate abia pentru 2027. În paralel, războiul ar fi accelerat consumul de muniție al SUA: estimările indică faptul că aproape jumătate din anumite tipuri de rachete au fost deja folosite. Refacerea stocurilor ar putea dura între unu și patru ani, ceea ce ar crea vulnerabilități pe termen scurt, mai ales în scenariul unui conflict cu o putere majoră, precum China, unde consumul ar fi și mai ridicat. Dependența de China în reînarmare, risc strategic Un alt punct sensibil este dependența industriei americane de apărare de lanțuri de aprovizionare care includ furnizori din China. Componente considerate esențiale pentru sisteme precum rachetele Tomahawk sau munițiile ghidate ar fi legate, direct sau indirect, de astfel de surse, ceea ce este descris ca risc strategic, în special pe fondul tensiunilor geopolitice și al unui posibil conflict în zona Taiwanului. În context, Adevărul mai amintește și despre demisia secretarului Marinei SUA , pe fondul tensiunilor din Pentagon, într-un material separat: Adevărul . Ce urmează: combinația dintre platforme clasice și sisteme ieftine Concluzia analizei este că platformele tradiționale (avioane de luptă, bombardiere, nave) rămân centrale, dar vor fi completate de sisteme mai simple și mai accesibile, folosite pentru misiuni riscante sau pentru a conserva resursele scumpe. În această „nouă logică”, avantajul nu ar mai veni doar din sofisticare, ci din capacitatea de a echilibra costul, volumul și eficiența în utilizarea armelor. [...]
China a ajuns la paritate militară cu SUA, iar asta mută presiunea pe capacitatea industrială și pe protecția bazelor , avertizează The War Zone , citând declarațiile lt. gen. Stephen Sklenka , generalul care coordonează zona de instalații și logistică în cadrul United States Marine Corps . Sklenka respinge ideea că Beijingul ar fi doar un „aproape egal” („near peer”) și susține că este un „egal” („peer”), pentru că „rivalizează cu noi în aproape fiecare măsură a influenței naționale”. Mesajul central: într-un conflict viitor, diferența nu va fi dată doar de platforme și tehnologii, ci de capacitatea de a proiecta și susține forțe – iar aici China ar avea avantaje structurale. De ce contează: industria și logistica devin factorul decisiv Generalul leagă direct riscul militar de baza economică și industrială a Chinei, pe care o descrie ca fiind pe „picior de război”. În evaluarea sa, în ultimii 10–15 ani, capacitatea de producție a Chinei a depășit-o pe cea a SUA, inclusiv pe segmente critice pentru un război de durată: nave, oțel, minerale, sateliți și muniții. Un exemplu invocat de Sklenka este construcția navală: capacitatea de șantier a Chinei ar fi „raportată” ca fiind de 230 de ori mai mare decât cea a Statelor Unite. El mai afirmă că Beijingul și-a „mai mult decât dublat” construcția de submarine cu propulsie nucleară și își extinde rapid arsenalul de rachete balistice și de croazieră, în timp ce stocul nuclear ar fi „cel mai rapid în creștere din lume”. Lecțiile din conflictul cu Iran: bazele nu mai sunt „sanctuare” Sklenka folosește drept referință operațiunile militare americane din cadrul „Epic Fury”, arătând că, deși SUA au putut introduce forțe într-un teatru de operații cu cer și mare în mare parte necontestate, Iranul a reușit totuși să provoace pierderi și să lovească bazele cu „sute” de drone și rachete balistice, afectând și aliați din regiune. El adaugă că impactul nu este doar militar, ci și economic, prin „închiderea în curs” a Strâmtorii Hormuz , un punct-cheie pentru transportul global de energie. În acest context, generalul avertizează că o confruntare cu China „ar fi mult mai rea”, inclusiv pentru că Beijingul are o putere economică net superioară și o traiectorie de modernizare militară mai accelerată. Următoarea lovitură ar putea fi non-cinetică: rețele, energie, dezinformare O parte importantă a avertismentului vizează vulnerabilitatea instalațiilor militare americane, inclusiv pe teritoriul SUA (CONUS). Sklenka susține că primele acțiuni într-un conflict major ar putea să nu fie lansate cu rachete sau bombardiere și nici să nu înceapă în Marea Chinei de Sud sau în Strâmtoarea Taiwan, ci prin: atacuri cibernetice asupra rețelelor electrice ale bazelor; campanii de dezinformare care vizează familiile militarilor; atacuri cu roiuri de drone lansate din proximitatea instalațiilor. În acest cadru, el cere tratarea bazelor ca „platforme de luptă”, cu accent pe soluții anti-dronă (contra UAS – sisteme împotriva aeronavelor fără pilot), energie rezilientă, infrastructură întărită și rețele „dure” (mai greu de perturbat). Ce urmează: investiții și implicarea industriei Sklenka spune explicit că este nevoie de „ajutorul industriei” pentru apărarea integrată a bazelor și sugerează o schimbare de doctrină: în unele cazuri, forțele americane nu vor lupta doar „din” baze, ci „pentru” baze. În logica sa, fără mobilizare și desfășurare funcționale – adică fără instalații capabile să reziste atacurilor și să mențină operațiunile – nici creșterea stocurilor de muniții, nici introducerea de noi sisteme de armament sau progresele în inteligență artificială nu ar conta decisiv. [...]
Marea Britanie își consolidează postura navală în nordul Europei printr-o forță comună cu nouă state europene, gândită să funcționeze ca „un complement al NATO”, într-un context în care Londra indică Rusia drept principala amenințare de securitate și vorbește despre o „frontieră maritimă deschisă” în nord, potrivit Stirile Pro TV . Inițiativa este legată de Forța Expediționară Comună (JEF) , un format de cooperare militară care reunește 10 membri. Șeful Marinei Regale, generalul Sir Gwyn Jenkins, a spus că statele participante au semnat săptămâna trecută o declarație de intenție pentru crearea unei „forțe maritime multinaționale”, menită să crească nivelul de pregătire și capacitatea de reacție. Ce se schimbă operațional: o structură de pregătire și luptă „imediată” Noua forță ar urma să se antreneze și să se pregătească împreună, iar, „dacă este necesar”, să fie comandată de la cartierul general militar al Regatului Unit din Northwood (nord-vestul Londrei). Jenkins a descris conceptul ca fiind orientat către disponibilitate rapidă, cu „capacități reale” și „planuri de război reale”. În același timp, generalul a recunoscut implicit presiunea asupra resurselor Marinei Regale, menționând că, în debutul conflictului cu Iran, marina a avut dificultăți în a pune la dispoziție o navă de război. Fără SUA în structură, pe fondul tensiunilor legate de Ormuz Potrivit informațiilor prezentate, forța nu ar include Statele Unite. Contextul este o relație bilaterală tensionată pe tema strâmtorii Ormuz , în condițiile în care SUA ar fi cerut sprijin pentru a forța trecerea, iar Washingtonul ar fi criticat discuțiile britanice și franceze privind patrule defensive după încheierea războiului. Jenkins a afirmat că, deși criza din Orientul Mijlociu rămâne în prim-plan, „Rusia rămâne cea mai gravă amenințare la adresa securității noastre”. Cine sunt partenerii și ce justificare invocă Londra JEF include Țările de Jos, cele cinci state nordice și cele trei state baltice, iar Marea Britanie este cel mai mare membru militar al grupului. Canada ia în considerare aderarea, potrivit aceleiași surse. În planul justificării, Londra indică o intensificare a activităților rusești în proximitatea apelor britanice. La începutul lunii, Marea Britanie a anunțat că a urmărit submarine spion rusești care ar fi desfășurat ceea ce părea a fi supraveghere secretă a infrastructurii submarine din jurul țării. Jenkins a spus că „incursiunile rusești în apele noastre au crescut cu aproape o treime în ultimii doi ani”. Modernizare: drone maritime lângă navele de război Separat de noua forță, Jenkins a mai declarat că „navele de escortă fără echipaj” (drone maritime de mari dimensiuni) ar urma să navigheze alături de navele de război britanice în următorii doi ani, ca parte a unui efort de creștere a capacității militare la costuri mai mici decât în trecut. Un alt element menționat este aplicarea sancțiunilor: deși Marea Britanie a amenințat că va confisca petroliere din „flota fantomă” a Rusiei (care exportă petrol supus sancțiunilor), nu a făcut acest lucru, în timp ce alte țări europene ar fi reușit. [...]
Europa este împinsă să-și crească autonomia de apărare în NATO , pe fondul tensiunilor și incertitudinilor generate de revenirea administrației Trump, fără ca asta să însemne o ruptură de SUA, potrivit Agerpres . Javier Colomina , reprezentant special al NATO pentru vecinătatea sudică, a susținut la Forumul La Toja de la Lisabona ideea unei Alianțe „diferite”, cu „un pilon european mai puternic”, dar „întotdeauna în interiorul unei legături transatlantice”. Oficialul a descris perioada actuală drept una „complicată” pentru NATO, din mai multe motive, nu doar din cauza comportamentului președintelui american. De ce contează: presiune pentru o „singură voce” europeană, dar fără alternativă la NATO În evaluarea lui Colomina, Europa ar trebui să fie „capabilă să aibă o singură voce și o voce mai puternică”, în condițiile în care, în prezent, vocea europeană este „divizată”. Mesajul are o miză operațională și de politici publice: o coordonare mai strânsă între statele europene în interiorul NATO, nu construirea unei structuri paralele. Oficialul NATO a insistat că întărirea pilonului european nu trebuie tratată ca „o alternativă la ceea ce există acum”, ci ca o evoluție a Alianței în cadrul relației transatlantice. Argumentul bugetar: SUA rămân principalul contributor la investițiile de apărare Colomina a motivat necesitatea menținerii legăturii transatlantice și prin realitatea financiară: SUA „reprezintă în continuare mai mult de jumătate din bugetul de investiții în apărare al NATO ”, chiar dacă europenii și canadienii și-au majorat cheltuielile de înarmare. În acest context, întărirea componentei europene este prezentată ca o recalibrare internă a NATO, nu ca o schimbare de alianțe sau o decuplare de Washington. [...]
Germania pregătește un buget al apărării de 779 mld. euro (aprox. 3.973 mld. lei) în 2026–2030 , un salt care ar putea duce cheltuielile anuale spre aproape 190 mld. euro și ar repoziționa Berlinul ca principal pol de cerere pentru industria de apărare din Europa, potrivit Ziarul Financiar . Planul vine după relaxarea regulilor constituționale privind datoria publică, iar miza depășește strict dimensiunea militară: un program de această amploare poate redesena fluxurile de contracte, lanțurile de furnizori și prioritățile industriale în UE, într-un moment în care statele europene își cresc bugetele de apărare. Dimensiunea programului și ținta NATO Berlinul intenționează să aloce aproximativ 779 mld. euro pentru apărare în perioada 2026–2030, „mai mult decât dublu” față de cheltuielile din ultimii cinci ani, conform materialului citat. Până în 2030, Germania ar urma să depășească pragul de 3,5% din PIB stabilit de NATO pentru cheltuielile militare, cu cinci ani înainte de termenul-limită din 2035. Bugetul anual ar putea ajunge la aproape 190 mld. euro (aprox. 969 mld. lei). Cancelarul Friedrich Merz a justificat creșterea prin amenințările generate de Rusia, retragerea parțială a angajamentului american și războiul din Ucraina, promițând că Bundeswehr va redeveni „cea mai mare armată convențională din Europa”. Ce înseamnă pentru piața europeană a apărării: câștigători și riscuri Din perspectivă economică, programul este prezentat ca un reper pentru industria europeană de apărare, cu beneficii imediate pentru companiile consacrate. În material sunt menționate ca potențiali beneficiari pe termen scurt Rheinmetall, Hensoldt și KNDS. În același timp, analiza Kiel Institute citată indică o structură de cheltuieli orientată preponderent spre capabilități tradiționale: aproximativ 80% din bugetul planificat ar merge către capacități militare „tradiționale”; tehnologiile de nouă generație ar reprezenta doar 5% din investiții. Această alocare poate influența tipul de comenzi (platforme și echipamente clasice versus soluții emergente), cu efect direct asupra companiilor care concurează pentru contracte în următorii ani. Tensiuni cu Franța și competiție pe proiecte strategice Strategia Germaniei generează tensiuni între Berlin și Paris, pe fondul temerilor Franței că Germania va favoriza achiziții din SUA (în material sunt date ca exemple avioanele F-35 și sistemele Patriot) și va susține companii naționale, în detrimentul industriei europene. În acest context, programul franco-german pentru avionul de luptă de nouă generație FCAS este descris ca fiind în dificultate, pe fondul disputelor cu Dassault Aviation. Separat, Germania intenționează să investească aproximativ 35 mld. euro (aprox. 179 mld. lei) într-un sistem propriu de sateliți militari, intrând în competiție directă cu inițiative la nivelul Uniunii Europene. Sprijin public, dar cu limite politice Pe plan intern, opinia publică este împărțită: aproximativ 75% dintre germani susțin creșterea bugetului apărării, însă 61% se opun ideii ca Germania să își asume un rol militar dominant în Europa, potrivit articolului. Pentru companii și investitori, această nuanță contează: amploarea programului este mare, dar ritmul și direcția cheltuielilor pot rămâne sensibile la constrângeri politice și la modul în care Berlinul va împărți achizițiile între furnizori europeni, naționali și americani. [...]
