Știri
Tag: productie locala

Ministrul Apărării Radu Miruță acuză o dublă măsură în cerințele de „producție în România” și spune că pragul de 60% producție locală asociat programului SAFE „îi irită” pe social-democrați, care în 2024–2025 nu ar fi cerut „nici măcar 1%” localizare la un contract de trenuri, potrivit Mediafax . Miruță afirmă că PSD „pozează” în susținător al producției interne, dar invocă drept contraexemplu contractul pentru 91 de trenuri, despre care spune că are o valoare de 800 de milioane de euro (aprox. 4,0 miliarde lei), semnat în ianuarie 2024, cu ultimul act adițional semnat la 06.05.2025. Ministrul susține că, deși România ar avea expertiză pentru a produce vagoane și locomotive, decidenții de atunci nu au introdus în contract cerințe de producție locală. „Decidenții din 2024 și 2025 nu au cerut nici măcar 1% producție în România din valoarea acestui contract”, a scris Miruță, duminică, pe Facebook. De ce contează: pragul de localizare devine criteriu politic și de achiziții În logica ministrului, diferența dintre „zero localizare” la contractul de trenuri și ținta de 60% producție în România pentru SAFE explică tensiunea politică: standardul mai ridicat ar deveni „referința” față de care deciziile anterioare ar arăta mai slab. „Înțelegeți de ce 60% producție în România din SAFE îi irită? Pentru că devine referința raportată la care zero localizare cerut de ei este foarte departe”, a mai transmis Miruță. În materialul citat, Miruță mai spune că la contractul de trenuri nu ar fi fost implicată „nicio firmă românească” prin contract. Mediafax notează și că ministrul respinge acuzațiile privind programul SAFE, fără a detalia în acest text care sunt acuzațiile respective. [...]

Accesul României la până la 16,68 miliarde de euro (aprox. 83,4 miliarde lei) prin SAFE riscă să rămână o simplă listă de achiziții , dacă statul nu leagă finanțarea de producție și capacități industriale locale, potrivit unei analize publicate de Digi24 . Miza, în logica programului, nu este doar înzestrarea, ci cât din bani se întorc în economie prin fabricare, mentenanță, reparații și competențe dezvoltate în România. Fondurile SAFE (Acțiunea pentru securitatea Europei) sunt prezentate ca împrumuturi pe termen foarte lung, cu maturitate de până la 45 de ani, 10 ani perioadă de grație pentru rambursarea principalului și dobândă de cel mult 3%. În acest context, autorul argumentează că întrebarea relevantă economic nu este „cum cheltuim”, ci „dacă investim” astfel încât finanțarea ieftină să lase în urmă capacitate industrială, nu doar echipamente cumpărate din import. Câtă producție locală ar rezulta, în scenariul avansat oficial Un punct sensibil din analiză este estimarea menționată pentru 16 martie 2026, când ministrul Apărării ar fi indicat că valoarea produselor militare fabricate în România prin proiectele finanțate prin SAFE ar urma să ajungă la 3,5–4 miliarde de euro (aprox. 17,5–20 miliarde lei). Întrebarea ridicată este dacă acest nivel de producție locală este proporțional cu alocarea totală potențială și cu obiectivul declarat al programului. Analiza invocă și faptul că pagina oficială a Ministerului Apărării ar recunoaște că SAFE a fost creat pentru stimularea capacității de producție și acoperirea golurilor din industria de apărare, iar contractele pot include producție în România, producție de componente și proiecte comune cu alte state. Cu alte cuvinte, cadrul ar permite o integrare industrială mai mare decât cea sugerată de estimarea menționată. Lecția „compensării industriale” și costul oportunităților ratate Textul aduce în discuție legislația din 2002 privind mecanismele de compensare industrială, care prevedea obligații de cel puțin 80% din valoarea contractului de achiziție. În acest cadru, autorul dă exemplul notificărilor americane din 2017 pentru Patriot și HIMARS, cu valori estimate de 3,9 miliarde dolari și 1,25 miliarde dolari, și menționează că documentele ar fi precizat explicit că nu existau acorduri de compensare cunoscute propuse pentru acele vânzări. Pe aceste valori, o compensare de 80% ar fi însemnat teoretic peste 4,1 miliarde de dolari (aprox. 18,9 miliarde lei) care s-ar fi putut întoarce în economie sub diverse forme, argumentul fiind că fără astfel de mecanisme marile programe de înzestrare nu generează automat investiții, tehnologie și furnizori locali. Paradoxul Damen Galați și problema „ritmului statului” Un exemplu folosit pentru a ilustra ruptura dintre capacitate și comenzi este cazul Damen Galați: șantierul ar fi livrat din 1999 peste 400 de nave, inclusiv peste 30 de nave militare pentru 13 state, însă în februarie 2026 presa ar fi relatat intrarea angajaților în șomaj tehnic pe fondul scăderii comenzilor. În același timp, aceeași presă ar fi arătat că Damen Galați este singurul producător activ de nave militare din România și că nu ar fi primit comenzi pentru Forțele Navale Române, în timp ce România ar fi decis în 2025 să cumpere o navă deja construită din Turcia. Pe partea de implementare, analiza pune accent pe întârzieri administrative: regulamentul SAFE a intrat în vigoare la 29 mai 2025, România știa din 9 septembrie 2025 alocarea de 16,68 miliarde euro, iar în ianuarie 2026 exista cadrul intern aprobat prin Legea 4/2026. Totuși, pe 26 martie 2026 Guvernul a adoptat o nouă ordonanță de urgență pentru ca România să poată semna contractele până la termenul-limită din 30 mai 2026, fără blocaje administrative și bugetare. Concluzia autorului este că, în acest caz, problema nu mai este accesul la bani, ci viteza statului. În esență, analiza avertizează că o strategie axată exclusiv pe cumpărare poate lăsa România cu o dependență structurală (inclusiv pentru întreținere și reparații), în timp ce SAFE ar putea fi folosit ca instrument de reconstrucție industrială, dacă finanțarea este legată de producție și capacități locale. [...]