O mare parte din fondurile SAFE alocate României riscă să ajungă la companii din Franța și Germania, în condițiile în care industria locală nu poate produce, deocamdată, o parte semnificativă din echipamentele vizate, potrivit Adevărul. Miza economică este directă: banii europeni pentru înzestrare pot finanța în principal capacități industriale din Vest, dacă România nu impune în contracte producție și transfer de capabilități în țară.
Guvernul a publicat o listă de achiziții militare pentru Ministerul Apărării Naționale, în valoare de circa 9,53 miliarde de euro, parte din fondurile SAFE, care include 21 de proiecte majore. Lista acoperă de la platforme terestre și aeriene până la apărare antiaeriană, radare, nave și muniție, iar intenția declarată este ca achizițiile să fie făcute prin licitații transparente, inclusiv în comun cu alte state membre UE.
În practică, criteriile de „origine europeană” (UE/Spațiul Economic European/Ucraina) și nivelul actual al industriei românești de apărare fac probabil ca o parte consistentă din contracte să fie câștigate de furnizori mari din Germania și Franța. Autoritățile române au transmis însă că vor să lege o parte din programe de producția în țară, pentru a susține relansarea industriei locale.
Consiliul Superior de Apărare a Țării (CSAT) afirmă, într-un comunicat citat de Adevărul, că „cele mai consistente programe ale României” ar urma să aibă o condiție de producție în țară de minimum 50%, iar în unele cazuri chiar 100%, din rațiuni de securitate și suveranitate asupra unor procese critice. CSAT nu a detaliat însă la ce programe se referă și nici nu este clar în ce măsură furnizorii externi vor accepta localizarea producției în România.
Calendarul indicat în articol sugerează că urmează o perioadă de negociere până în luna mai, când ar urma să fie semnate contractele, iar „mare parte din bani” ar urma să fie primiți în intervalul 2027–2030. Într-un context european de creștere a cererii de armament, alimentat de războiul din Ucraina și de programe de achiziții derulate simultan de mai multe state, România ar putea avea o putere de negociere mai redusă, tocmai când încearcă să obțină producție locală și transfer de tehnologie.
În discuția cu Adevărul, Aurel Cazacu (fost director Romarm și antreprenor în industria de apărare) descrie ce ar trebui să conțină contractele pentru ca o parte mai mare din valoare să rămână în România, inclusiv prin obligații de instruire, mentenanță și „offset” (compensații industriale, adică producție locală și transfer de capabilități în schimbul achiziției). În logica sa, fără astfel de clauze, banii SAFE se vor transforma în importuri, iar efectul asupra industriei românești va fi limitat.
Elementele pe care Cazacu spune că România ar trebui să le ceară explicit în contracte, pentru a reduce scurgerea fondurilor către companii străine, includ:
- capitole de instruire pentru personalul operațional și tehnic (utilizare și întreținere);
- producție locală de piese de schimb, pentru a evita dependența de livrări externe în criză;
- clauze de offset care să ducă, în timp, la producție în România (inclusiv asamblare și fabricarea de componente);
- producția de muniție în România pentru echipamentele cumpărate prin SAFE, inclusiv dezvoltarea lanțului de aprovizionare (pulberi, materiale pentru tuburi etc.);
- dreptul de a produce și exporta după finalizarea contractului de furnizare, pentru a transforma achiziția într-o capabilitate industrială.
În esență, discuția despre SAFE nu mai este doar una de înzestrare militară, ci și de politică industrială: dacă România nu reușește să lege contractele de producție și mentenanță locală, fondurile europene vor alimenta în principal fabrici și lanțuri de furnizori din Franța și Germania, iar industria autohtonă va rămâne, în mare parte, la rolul de beneficiar indirect. În perioada următoare, negocierile până la semnarea contractelor vor clarifica ce procent din valoarea programelor va fi efectiv „întors” în economie prin producție în România.
