Știri
Știri din categoria Știință
Imaginile NASA confirmă că deșeurile spațiale pot produce „daune” măsurabile pe Lună, un risc operațional care devine tot mai relevant pe măsură ce crește traficul de rachete și misiuni în spațiul cislunar, potrivit HotNews. Un satelit care orbitează Luna a surprins craterul format după impactul unei trepte superioare de rachetă SpaceX, scăpată de sub control.
Treapta superioară a unei rachete Falcon s-a izbit de suprafața lunară pe 5 august, cu o viteză de 8.700 km/h, după ce a plutit prin spațiu mai bine de un an. Locul impactului a devenit vizibil abia după aproape o săptămână.
Imaginile au fost realizate în 11 și 12 august de sonda Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) și publicate marți de NASA. Oamenii de știință ai agenției au stabilit că impactul a lăsat un crater cu diametrul de 18 metri și o adâncime mai mică de 3 metri.
În jurul craterului se văd dungi întunecate și luminoase, dispuse ca un evantai. NASA explică faptul că liniile mai întunecate sunt material excavat din apropierea suprafeței, „îmbătrânit” de-a lungul a milioane de ani de vânt solar, raze cosmice și micrometeoriți. În schimb, razele mai luminoase de la marginea craterului sunt material proaspăt, scos din straturi mai adânci ale solului.
Din perspectivă operațională, astfel de observații oferă date concrete despre efectele coliziunilor necontrolate și despre modul în care este redistribuit materialul la suprafață — informații utile pentru planificarea și protejarea viitoarelor activități în proximitatea Lunii.
LRO a fotografiat craterul de la o altitudine de 96 km, în timp ce se deplasa cu o viteză de o milă pe secundă (aprox. 1,6 km/s). Operatorii de zbor au înclinat sonda pentru a orienta camerele spre zona impactului. Sonda urmează o orbită polară lunară la fiecare două ore, în timp ce Luna se rotește dedesubt.
Materialul este relatat de AP, cu detalii preluate de HotNews; varianta AP este disponibilă aici. Pentru context despre impactul la 8.700 km/h, HotNews a publicat anterior un material separat, disponibil aici.
Recomandate
Un etaj superior de Falcon 9 , rămas fără combustibil după o misiune lunară, urmează să lovească Luna pe 5 august – un episod care readuce în discuție riscurile operaționale ale „deșeurilor spațiale” pentru viitoarea infrastructură lunară, potrivit Space . Impactul este estimat pentru miercuri, 5 august, în jurul orei 09:35 (ora României) și ar urma să creeze un crater de aproximativ 27 de metri lățime. Corpul rachetei a stat pe o orbită înaltă în jurul Pământului timp de peste 18 luni, înainte ca forțe naturale să-i modifice treptat traiectoria. De ce nu a fost „deorbitat” controlat Etajul superior provine de la o lansare din ianuarie 2025, când o rachetă Falcon 9 a transportat două landere lunare private: Blue Ghost (Firefly Aero space ) și Resilience (construit de compania japoneză ispace). Blue Ghost a ajuns cu succes pe Lună, în timp ce Resilience s-a prăbușit la tentativa de aselenizare. Deși primele trepte Falcon 9 sunt reutilizabile, etajele superioare sunt folosite o singură dată. În mod obișnuit, SpaceX ghidează aceste etaje spre o reintrare controlată în atmosfera Pământului, pentru distrugere. În acest caz, însă, trimiterea sondelor spre punctul de desfășurare lunar a consumat aproape tot combustibilul rămas, astfel că etajul superior a fost „abandonat” pe o orbită înaltă care intersectează zona Lunii, conform unui studiu recent condus de Benjamin Fernando (Los Alamos National Laboratory). Julianna Scheiman, director pentru programele de știință NASA și Dragon la SpaceX, a spus într-o conferință de presă (3 august) că firma a făcut „o manevră diferită” față de deorbitare, pentru a se încadra în regulile și reglementările aplicabile privind siguranța. Manevra nu a fixat însă obiectul într-o poziție stabilă, iar activitatea solară și gravitația i-au schimbat în timp traiectoria. „Ceea ce s-a întâmplat este, în esență, un amestec de activitate solară și forțe gravitaționale care l-au pus pe o traiectorie către Lună”, a declarat Scheiman. De ce contează: test pentru monitorizare și un semnal pentru Artemis Oamenii de știință urmăresc evenimentul și pentru valoarea sa practică: impactul poate ajuta la testarea metodelor de detectare și localizare a coliziunilor (inclusiv prin măsurători seismice) și la înțelegerea riscurilor pe care le pot crea astfel de impacturi pentru viitoare echipamente și astronauți. Miza crește pe fondul planurilor NASA de a construi, în următorul deceniu, o bază în apropierea polului sud lunar prin programul Artemis și de a o menține ocupată pe termen lung. Scheiman a mai spus că SpaceX analizează, împreună cu NASA și alte agenții relevante, opțiuni pentru a reduce probabilitatea ca etaje de rachetă consumate să ajungă să cadă pe o Lună „locuită” în viitor. Un precedent: nu este primul obiect care lovește Luna Astfel de impacturi nu sunt fără precedent. Space notează că trepte ale rachetei Saturn V au lovit Luna în cadrul mai multor misiuni Apollo, iar în martie 2022 un corp de rachetă a creat un crater dublu neobișnuit, identificat ulterior ca fiind etajul superior al unei rachete chineze Long March 3C (misiunea Chang’e 5-T1 din 2014). [...]
NASA a redus consumul de energie al sondei Voyager 2 pentru a menține în funcțiune toate cele trei instrumente științifice rămase încă cel puțin un an , prin oprirea unor dispozitive neesențiale și trecerea la alternative cu consum mai mic, potrivit Space . Miza este una operațională: pe măsură ce „bateria” nucleară a sondei își pierde treptat din putere, fiecare watt economisit prelungește direct capacitatea de a colecta date din spațiul interstelar . Ajustarea, descrisă de NASA drept un „Big Bang”, vizează un echilibru delicat între menținerea temperaturii interne a navei și păstrarea instrumentelor științifice active. Voyager 2 și Voyager 1 (lansate în 1977) folosesc un generator termoelectric cu radioizotopi (RTG), care transformă căldura rezultată din dezintegrarea plutoniului în electricitate, însă puterea disponibilă scade cu aproximativ patru wați pe an pentru fiecare sondă. Ce a făcut NASA, concret Într-o declarație, NASA a precizat că echipa a redus cerințele de energie ale lui Voyager 2 prin: oprirea unor dispozitive care nu sunt legate de activitatea științifică; folosirea unor „alternative cu consum mai mic”, suficient de eficiente pentru a păstra sonda încălzită la distanța foarte mare față de Soare. „Marjele de putere ale navei au devenit extrem de subțiri, ceea ce obligă echipa să conserve energia prin oprirea dispozitivelor și sistemelor neesențiale.” Impactul asupra științei: instrumente închise, dar încă „în viață” Scăderea de putere are deja efecte măsurabile: fiecare dintre cele două sonde a oprit câte două instrumente științifice doar din 2024 până acum. Unele instrumente fuseseră închise după încheierea survolurilor planetare istorice, însă altele au fost oprite strict din motive de consum. Inițial, fiecare sondă a plecat cu 10 instrumente. În prezent, Voyager 2 a rămas cu doar trei, iar fără această reconfigurare ar fi existat perspectiva opririi încă unuia chiar în cursul acestui an. Noile economii de energie ar urma să permită operarea tuturor celor trei instrumente „cel puțin încă un an”, potrivit NASA. Ce urmează: aceeași intervenție și pentru Voyager 1 NASA intenționează să aplice aceeași schimbare de consum („Big Bang”) și pentru Voyager 1 „în lunile următoare”. Operațiunea este complicată și de întârzierile de comunicație: un semnal către fiecare sondă are nevoie de aproape 24 de ore pentru a ajunge într-un singur sens. În plus, Voyager 1 este mai departe de Pământ decât Voyager 2. Voyager 2 se află la aproximativ 142 unități astronomice (distanțe Soare–Pământ), iar Voyager 1 se apropie de 171 unități astronomice, conform datelor NASA citate de publicație. Context: de la survoluri planetare la date din spațiul interstelar Cele două sonde au fost lansate pentru a profita de o aliniere rară a planetelor gigant din Sistemul Solar. Ambele au trecut pe lângă Jupiter și Saturn, trimițând imagini detaliate ale planetelor și sateliților lor. Ulterior, Voyager 1 a fost deviată deasupra planului Sistemului Solar, în timp ce Voyager 2 a continuat către Uranus și Neptun, fiind prima navă care a „văzut” aceste lumi și lunile lor; ultimul survol planetar al lui Voyager 2 a avut loc în 1989. Misiunile continuă și astăzi cu transmiterea de date din spațiul interstelar: Voyager 1 a intrat în această regiune în 2012, iar Voyager 2 în 2018. Potrivit NASA, Voyager 1 este în prezent cea mai îndepărtată navă construită de om, la circa 25,5 miliarde de kilometri de Pământ. [...]
NASA a câștigat cel puțin încă un an de date științifice de la Voyager 2 , după un „pariu” de management energetic care menține în funcțiune instrumentele rămase, potrivit WinFuture . Miza este operațională: fără intervenție, încă un senzor ar fi trebuit oprit înainte de finalul lui 2026, pe fondul scăderii continue a puterii electrice disponibile în spațiul interstelar. Manevra „Big Bang”: schimbări simultane, fără plasă de siguranță Inginerii de la Jet Propulsion Laboratory au finalizat la începutul lui august un set de modificări interne, numit „Big Bang”, prin care au înlocuit mai multe echipamente mari consumatoare de energie cu alternative mai eficiente. Implementarea a cerut planificare la detaliu, inclusiv din cauza întârzierii de comunicație: semnalele ajung la sondă în aproximativ 20 de ore pe sens, la o distanță de circa 21,5 miliarde km. Potrivit informațiilor atribuite NASA în articol, au fost înlocuite două sisteme de încălzire și un alt dispozitiv care funcționa în principal pentru căldura reziduală, cu trei alternative mai economice energetic. De ce scade energia și de ce intervenția e riscantă Voyager 2 este alimentată de generatoare termoelectrice cu radioizotopi (RTG), care transformă căldura degajată de plutoniu-238 în electricitate. Pe măsură ce materialul radioactiv se dezintegrează, puterea disponibilă scade inevitabil — în cazul sondei, cu aproximativ patru wați pe an, conform articolului. În acest context, oprirea sistemelor nu e un simplu „economisitor”: electronica și conductele de combustibil trebuie menținute calde în frigul extrem al spațiului profund, cu temperaturi apropiate de zero absolut. Din acest motiv, schimbarea sistemelor de încălzire a fost făcută simultan; o oprire treptată ar fi putut duce la înghețarea ireversibilă a unor componente critice. Ce instrumente mai funcționează și de ce contează După manevră, Voyager 2 ar urma să păstreze active cel puțin încă un an cele trei instrumente științifice rămase: magnetometrul; instrumentul pentru unde de plasmă; detectorul de raze cosmice. Acestea colectează date despre mediul din afara heliosferei (bula magnetică protectoare a Soarelui), iar articolul notează că, în prezent, nu există o misiune succesoare planificată pentru acest tip de „stație” de măsurare la marginea Sistemului Solar. Următorul pas: procedură similară pentru Voyager 1 Echipa intenționează să aplice același tip de intervenție și pe Voyager 1 în lunile următoare. Sonda-soră operează în prezent cu doar două instrumente active, iar în 2027 ambele misiuni împlinesc 50 de ani de la lansare. Pentru detalii tehnice și context, WinFuture trimite la comunicările NASA: NASA și pagina oficială a misiunii NASA Voyager Mission . [...]
SpaceX a executat a 13-a testare a sistemului Starship , iar boosterul „Super Heavy” a avut o „amerizare dură” în Golful Mexic după o anomalie la aprinderea motoarelor , potrivit IT之家 . Zborul a decolat pe 24 iulie (ora centrală a SUA) de la baza din sudul Texasului, iar miza operațională a fost validarea performanțelor noii generații Starship și, în premieră, desfășurarea a 20 de sateliți Starlink de nouă generație. Conform planului de misiune descris de SpaceX, treapta întâi „Super Heavy” urma să nu se întoarcă la rampa de lansare pentru recuperare, ci să execute o „amerizare controlată” (splashdown) în apropiere de Golful Mexic. Treapta a doua, nava Starship, urma să amerizeze ulterior în zona prestabilită din Oceanul Indian, după încheierea testului. În timpul zborului, boosterul „Super Heavy” (B20) s-a separat de Starship (S40) și a ajuns în zona vizată pentru amerizare în Golful Mexic, însă înainte de contactul cu apa a apărut o problemă la aprinderea motoarelor: o parte dintre motoare nu au pornit, viteza de coborâre a depășit așteptările, iar rezultatul a fost o „amerizare dură” („hard splashdown”), notează publicația. Într-o actualizare inclusă în material, IT之家 precizează că Starship a ajuns în spațiu și a început să elibereze, pe rând, sateliți Starlink de generația a treia, iar misiunea era în desfășurare la momentul publicării. [...]
Sonda New Horizons își prelungește viața operațională prin hibernare și poate ajunge la marginea heliosferei , într-o etapă care ar putea furniza date relevante despre mediul cosmic și riscurile pentru viitoare misiuni umane, potrivit Mediafax . Nava NASA a ieșit din hibernare pe 23 iunie, după ce intrase în acest mod pe 7 august 2025, iar echipa de la Johns Hopkins University Applied Physics Laboratory a confirmat că funcționează în parametri. La aproximativ 9,5 miliarde de kilometri de Pământ, operarea sondei este constrânsă de întârzierile de comunicație: chiar și un semnal radio care se propagă cu viteza luminii are nevoie de aproape nouă ore pentru a ajunge la sol. Următorul pas este transmiterea către Pământ a datelor științifice colectate în lunile de hibernare. De ce contează: hibernarea ține misiunea „în viață” până cel puțin în 2029 Hibernarea repetată este prezentată ca element-cheie pentru longevitatea sondei: în acest mod, consumul de resurse scade, computerul de bord continuă să monitorizeze sistemele, iar New Horizons trimite periodic semnale de „stare” către Pământ. Din 2007, sonda a intrat în hibernare de peste 20 de ori. Etapa extinsă a misiunii este programată să continue până în 2029. Dacă starea tehnică rămâne bună și datele rămân valoroase, misiunea ar putea fi prelungită, pe o traiectorie care o conduce spre exteriorul heliosferei (bula creată de vântul solar în jurul Sistemului Solar). Ce date urmărește New Horizons acum, dincolo de Pluto După survolul istoric al lui Pluto din 2015 și întâlnirea cu Arrokoth în 2019, sonda traversează regiunile îndepărtate asociate Centurii Kuiper, populate de corpuri înghețate rămase din formarea Sistemului Solar. Printre observațiile cu potențial impact științific se află măsurători ale particulelor de praf: echipa se aștepta ca densitatea prafului să scadă după depășirea limitelor cunoscute ale Centurii Kuiper, însă sonda detectează în continuare o cantitate neașteptată. O explicație posibilă este că Centura Kuiper s-ar putea întinde mai departe decât estimările anterioare, iar în aceste regiuni ar putea exista sute de planete pitice neexplorate și mii de corpuri mai mici. Sonda studiază și forma, orientarea și rotația obiectelor înghețate întâlnite, inclusiv frecvența aparent ridicată a corpurilor „binare de contact” (două componente unite), similare lui Arrokoth, care ar putea oferi indicii despre formarea planetelor în Sistemul Solar timpuriu. Următorul prag: periferia heliosferei și, eventual, spațiul interstelar New Horizons măsoară mediul de la periferia heliosferei și analizează inclusiv razele cosmice galactice (particule foarte energetice provenite, între altele, din explozii stelare). Acestea sunt descrise ca un risc important pentru viitoare misiuni umane de lungă durată. Dacă misiunea va fi prelungită și traiectoria rămâne neschimbată, sonda ar putea urma, într-un viitor îndepărtat, drumul sondelor Voyager și ar putea pătrunde în spațiul interstelar, dincolo de influența directă a vântului solar. [...]
Nivelul record de scăzut al Dunării a scos la iveală muniții și un vehicul militar vechi de decenii în centrul Budapestei, un semnal practic despre riscurile operaționale pe care le aduce retragerea apelor în zone urbane, potrivit Știrile Pro TV . Motocicleta, identificată ca model Wehrmacht DKW NZ 350-1, a fost găsită în albia Dunării, în dreptul clădirii Parlamentului ungar. Pentru specialiștii Institutului și Muzeului de Istorie Militară din Ungaria, descoperirea este una rară, descrisă ca apărând „o dată la un secol”. Ce s-a găsit și de ce contează operațional Institutul susține că motocicleta este aproape complet intactă, fiind conservată în nămol timp de aproximativ 80 de ani. În același perimetru au fost identificate și alte obiecte rămase din război, inclusiv muniții, ceea ce ridică miza intervențiilor: recuperarea nu ține doar de patrimoniu, ci și de siguranță. Pe fundul Dunării au mai fost găsite: mine antitanc germane; fragmente de grenade de mână; proiectile de artilerie. Institutul consideră că zona ar fi putut funcționa la finalul războiului ca o „groapă de depozitare a resturilor de război”. Context: un episod rar, dar cu risc ridicat Nivelul extrem de scăzut al Dunării a creat o „fereastră” de acces către obiecte istorice rămase ascunse aproape opt decenii, însă specialiștii avertizează că multe dintre ele pot fi muniții neexplodate și trebuie recuperate cu mare atenție. În plan istoric, articolul amintește că Budapesta a fost ocupată de trupele germane din martie 1944, iar între octombrie 1944 și februarie 1945 a avut loc Bătălia pentru Budapesta , una dintre confruntările majore de pe frontul de est. După capitularea ultimelor unități germane, orașul a fost eliberat la 13 februarie 1945. Detalii despre motocicletă (din datele disponibile) Modelul recuperat a fost dezvoltat pentru utilizare militară și produs începând din 1944; până la finalul războiului ar fi fost fabricate aproximativ 12.000 de exemplare. Știrile Pro TV notează că modelul anterior, DKW NZ 350, putea atinge o viteză maximă de 105 kilometri pe oră, potrivit ADAC. Motocicleta a fost produsă de Auto Union AG , companie germană fondată în 1932, rezultată din fuziunea mai multor mărci, inclusiv Audi. [...]
