Știri
Știri din categoria Știință
O treaptă superioară de Falcon 9, rămasă pe orbită după o lansare SpaceX, este așteptată să lovească Luna pe 5 august, într-un nou episod care readuce în discuție problema gestionării „deșeurilor” spațiale în contextul intensificării misiunilor lunare, potrivit IT Home.
Obiectul este identificat ca treapta superioară a unei rachete Falcon 9 (catalogată 2025-010D), care a lansat anul trecut o misiune ce a inclus două vehicule spațiale private. Acum, restul de rachetă se îndreaptă spre o coliziune cu Luna, după ce traiectoria i s-a modificat ușor în timp.
Bill Gray, coordonator al „Proiectului Pluto” și dezvoltator al software-ului de observație și urmărire cu telescoape „Guide”, spune că obiectul a fost urmărit încă de la lansare și că impactul este estimat pentru 5 august, cu un punct de cădere „abia” pe partea Lunii orientată spre Pământ.
Gray a indicat și că există o probabilitate ridicată ca evenimentul să poată fi observat de pe Pământ, deoarece punctul de impact ar fi aproape de marginea discului lunar (spre „limb”), într-o zonă iluminată de Soare. La acel moment, porțiunea vizibilă iluminată a Lunii ar urma să fie puțin peste jumătate.
În material este menționată și misiunea Blue Ghost Mission 1 a companiei Firefly Aerospace, lansată la 15 ianuarie 2025 și care a aselenizat la 2 martie în Marea Crizelor, fiind prezentată drept prima aselenizare comercială „complet reușită” și un record de durată operațională pentru un vehicul comercial pe suprafața Lunii.
Tot în cadrul aceleiași lansări a fost trimis și landerul japonez Hakuto-R M2 („Resilience”), care a pierdut contactul cu aproximativ 90 de secunde înainte de aselenizare și s-a prăbușit, pe fondul unei defecțiuni la telemetrul laser, conform informațiilor citate.
Gray apreciază că impactul poate avea o anumită valoare științifică, dar limitată, și că nu ar reprezenta o amenințare de siguranță pentru sonde sau vehicule spațiale. În același timp, el atrage atenția că incidentul scoate la iveală o abordare „lejeră” în privința eliminării hardware-ului spațial după încheierea misiunilor.
„În viitor, riscul misiunilor lunare va crește semnificativ. Dacă acum este lansată o treaptă superioară pe o orbită înaltă, oamenii trebuie să-i planifice din timp destinația finală; altfel, peste câțiva ani pot apărea riscuri de siguranță spațială greu de anticipat.”
Gray mai spune că probabilitatea ca fragmentele ridicate de impact să lovească un vehicul aflat pe orbită lunară este foarte mică, însă recomandă ca acest risc să fie luat în calcul în planificarea manevrelor orbitale, pe măsură ce activitatea în jurul Lunii devine mai intensă.
Recomandate
Un etaj superior de Falcon 9 , rămas fără combustibil după o misiune lunară, urmează să lovească Luna pe 5 august – un episod care readuce în discuție riscurile operaționale ale „deșeurilor spațiale” pentru viitoarea infrastructură lunară, potrivit Space . Impactul este estimat pentru miercuri, 5 august, în jurul orei 09:35 (ora României) și ar urma să creeze un crater de aproximativ 27 de metri lățime. Corpul rachetei a stat pe o orbită înaltă în jurul Pământului timp de peste 18 luni, înainte ca forțe naturale să-i modifice treptat traiectoria. De ce nu a fost „deorbitat” controlat Etajul superior provine de la o lansare din ianuarie 2025, când o rachetă Falcon 9 a transportat două landere lunare private: Blue Ghost (Firefly Aero space ) și Resilience (construit de compania japoneză ispace). Blue Ghost a ajuns cu succes pe Lună, în timp ce Resilience s-a prăbușit la tentativa de aselenizare. Deși primele trepte Falcon 9 sunt reutilizabile, etajele superioare sunt folosite o singură dată. În mod obișnuit, SpaceX ghidează aceste etaje spre o reintrare controlată în atmosfera Pământului, pentru distrugere. În acest caz, însă, trimiterea sondelor spre punctul de desfășurare lunar a consumat aproape tot combustibilul rămas, astfel că etajul superior a fost „abandonat” pe o orbită înaltă care intersectează zona Lunii, conform unui studiu recent condus de Benjamin Fernando (Los Alamos National Laboratory). Julianna Scheiman, director pentru programele de știință NASA și Dragon la SpaceX, a spus într-o conferință de presă (3 august) că firma a făcut „o manevră diferită” față de deorbitare, pentru a se încadra în regulile și reglementările aplicabile privind siguranța. Manevra nu a fixat însă obiectul într-o poziție stabilă, iar activitatea solară și gravitația i-au schimbat în timp traiectoria. „Ceea ce s-a întâmplat este, în esență, un amestec de activitate solară și forțe gravitaționale care l-au pus pe o traiectorie către Lună”, a declarat Scheiman. De ce contează: test pentru monitorizare și un semnal pentru Artemis Oamenii de știință urmăresc evenimentul și pentru valoarea sa practică: impactul poate ajuta la testarea metodelor de detectare și localizare a coliziunilor (inclusiv prin măsurători seismice) și la înțelegerea riscurilor pe care le pot crea astfel de impacturi pentru viitoare echipamente și astronauți. Miza crește pe fondul planurilor NASA de a construi, în următorul deceniu, o bază în apropierea polului sud lunar prin programul Artemis și de a o menține ocupată pe termen lung. Scheiman a mai spus că SpaceX analizează, împreună cu NASA și alte agenții relevante, opțiuni pentru a reduce probabilitatea ca etaje de rachetă consumate să ajungă să cadă pe o Lună „locuită” în viitor. Un precedent: nu este primul obiect care lovește Luna Astfel de impacturi nu sunt fără precedent. Space notează că trepte ale rachetei Saturn V au lovit Luna în cadrul mai multor misiuni Apollo, iar în martie 2022 un corp de rachetă a creat un crater dublu neobișnuit, identificat ulterior ca fiind etajul superior al unei rachete chineze Long March 3C (misiunea Chang’e 5-T1 din 2014). [...]
Imaginile NASA confirmă că deșeurile spațiale pot produce „daune” măsurabile pe Lună , un risc operațional care devine tot mai relevant pe măsură ce crește traficul de rachete și misiuni în spațiul cislunar, potrivit HotNews . Un satelit care orbitează Luna a surprins craterul format după impactul unei trepte superioare de rachetă SpaceX , scăpată de sub control. Treapta superioară a unei rachete Falcon s-a izbit de suprafața lunară pe 5 august, cu o viteză de 8.700 km/h, după ce a plutit prin spațiu mai bine de un an. Locul impactului a devenit vizibil abia după aproape o săptămână. Imaginile au fost realizate în 11 și 12 august de sonda Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) și publicate marți de NASA. Oamenii de știință ai agenției au stabilit că impactul a lăsat un crater cu diametrul de 18 metri și o adâncime mai mică de 3 metri. Ce arată craterul și de ce contează pentru misiunile viitoare În jurul craterului se văd dungi întunecate și luminoase, dispuse ca un evantai. NASA explică faptul că liniile mai întunecate sunt material excavat din apropierea suprafeței, „îmbătrânit” de-a lungul a milioane de ani de vânt solar, raze cosmice și micrometeoriți. În schimb, razele mai luminoase de la marginea craterului sunt material proaspăt, scos din straturi mai adânci ale solului. Din perspectivă operațională, astfel de observații oferă date concrete despre efectele coliziunilor necontrolate și despre modul în care este redistribuit materialul la suprafață — informații utile pentru planificarea și protejarea viitoarelor activități în proximitatea Lunii. Cum a fost obținută fotografia LRO a fotografiat craterul de la o altitudine de 96 km, în timp ce se deplasa cu o viteză de o milă pe secundă (aprox. 1,6 km/s). Operatorii de zbor au înclinat sonda pentru a orienta camerele spre zona impactului. Sonda urmează o orbită polară lunară la fiecare două ore, în timp ce Luna se rotește dedesubt. Materialul este relatat de AP, cu detalii preluate de HotNews ; varianta AP este disponibilă aici . Pentru context despre impactul la 8.700 km/h, HotNews a publicat anterior un material separat, disponibil aici . [...]
O nouă tehnologie de desalinizare ar putea reduce costurile și impactul de mediu prin eliminarea saramurii lichide – deșeul concentrat de sare care, în mod obișnuit, ajunge înapoi în ocean – și prin evitarea aditivilor chimici folosiți la pretratarea apei, potrivit Science Daily . Miza este operațională și de reglementare: evacuarea saramurii este una dintre cele mai sensibile probleme pentru instalațiile de desalinizare, din cauza efectelor asupra ecosistemelor marine. În prezent, metodele dominante – osmoza inversă (filtrare prin membrane) și distilarea termică (separare prin încălzire) – pot consuma multă energie, cer tratamente înainte și după proces și produc saramură. Când aceasta este deversată în mare, poate crește salinitatea locală și reduce nivelul de oxigen, cu efecte negative asupra organismelor marine, notează publicația. Cum funcționează sistemul: panouri solare din „metal negru” cu suprafață autocurățabilă Echipa de la University of Rochester a dezvoltat un sistem de desalinizare solar-termică bazat pe panouri din „metal negru”, tratat cu lasere cu impulsuri ultrarapide (femtosecunde – o cvadrilionime de secundă). Tratamentul modifică suprafața metalului la nivel microscopic, astfel încât acesta: absoarbe aproape toată radiația solară incidentă, încălzind rapid pelicula de apă; devine „superhidrofil” (superwicking), adică apa se întinde repede pe suprafață, în loc să formeze picături. Panoul are o zonă activă (unde are loc evaporarea) și o zonă pasivă pe margini. Sărurile și mineralele rămase după evaporare nu se depun pe zona activă, ci sunt direcționate spre zona pasivă, reducând riscul de „înfundare” – una dintre problemele majore ale desalinizării solare. De ce contează apa de mare reală și rolul „efectului inelului de cafea” Cercetătorii arată că multe sisteme similare au performat bine în laborator folosind „apă de mare” artificială (apă + clorură de sodiu), unde cristalele rezultate sunt mai poroase și permit circulația apei. În apa de mare reală, însă, apar și alte substanțe dizolvate (magneziu, calciu etc.), care pot forma depuneri dure și dense, asemănătoare calcarului dintr-un duș sau ceainic, dar la o scară mult mai dificilă. Pentru a evita formarea unei cruste pe zona activă, echipa a proiectat microcanale care „împing” sărurile spre margini și a folosit „efectul inelului de cafea” – fenomenul prin care particulele dintr-o picătură se acumulează la periferie pe măsură ce apa se evaporă. Autorul principal, Chunlei Guo , explică principiul astfel: „Dacă verși cafea pe o suprafață, în cele din urmă apa se evaporă și rămâne un inel la marginea exterioară, care este concentrarea particulelor de cafea. Folosim același principiu pentru a avansa sărurile către regiunea pasivă.” Testele au fost făcute cu apă de mare reală colectată din Oceanele Pacific, Atlantic și Indian. În aceste experimente, suprafața s-a autocurățat în timp ce producea apă dulce, iar acumularea de minerale în zona pasivă nu a redus eficiența desalinizării, potrivit descrierii din articol. Din deșeu în resursă: săruri solide și recuperarea litiului Un element cu potențial economic este că sistemul nu produce saramură lichidă, ci extrage „aproape 100%” din sărurile dizolvate în formă solidă, care ar putea fi colectate ulterior. O parte ar putea fi folosită ca sare de masă, iar minerale mai valoroase ar putea fi recuperate separat. Într-un studiu conex, publicat în Journal of Materials Chemistry A, aceeași platformă de panouri a fost modificată pentru a separa litiul din amestecul de săruri, prin introducerea unor nanoparticule de titanat de hidrogen în microcanale, care izolează selectiv litiul. Folosind probe din Great Salt Lake, echipa a recuperat aproximativ 50% din litiul conținut în sărurile rămase după desalinizare. Ce urmează și care sunt limitele de acum Tehnologia este încă într-o fază incipientă: demonstrațiile au fost realizate ca „proof-of-concept” (dovadă de concept) pe dispozitive relativ mici. Guo susține că designul de bază este scalabil, însă articolul nu oferă un calendar sau estimări de cost pentru trecerea la instalații industriale. Dacă va putea fi extinsă la scară mare, abordarea ar putea ataca simultan două presiuni tot mai vizibile pentru operatorii de desalinizare: reducerea impactului evacuării deșeurilor saline și creșterea eficienței, cu posibilitatea de a transforma o parte din „deșeu” în materie primă recuperabilă. [...]
Anunțul SUA despre o armă pe orbită ridică miza securității sateliților , într-un moment în care marile puteri își testează tot mai des capacitățile de a se apropia, bruia sau scoate din funcțiune infrastructura spațială de care depind comunicațiile și operațiunile militare, potrivit Antena 3 , care citează BBC. Washingtonul a oferit puține detalii despre sistemul desfășurat. Troy Meink , secretarul Forțelor Aeriene, a spus că arma aflată „pe orbită” este necesară pentru protejarea forțelor americane împotriva acțiunilor inamice ostile, fără să precizeze capacitățile sau momentul plasării ei pe orbită. În context, analiza amintește că armatele avansate folosesc deja sateliți pentru comunicații securizate, recunoaștere, furnizarea de date de localizare pentru lovituri țintite și detectarea lansărilor de rachete. Pe măsură ce conflictele devin mai tehnologizate, analiștii se așteaptă la o utilizare mai intensă a echipamentelor militare în spațiu. Ce ar putea fi „arma” despre care au vorbit SUA Dr. Bleddyn Bowen ( Royal United Services Institute / Universitatea Durham) spune că poate doar să emită ipoteze privind arma anunțată de SUA, iar scenariul cel mai probabil ar fi unul „non-distructiv”, axat pe perturbarea funcționării sateliților. Ipotezele menționate: platformă de război electronic sau bruiaj radio , care ar putea perturba comunicațiile prin satelit; Bowen explică faptul că, dacă legăturile radio sunt întrerupte, satelitul devine „practic inutil”; satelit pentru inspecție de aproape și capturare , adică un aparat capabil să se apropie de alți sateliți pentru a-i verifica sau a interacționa cu ei. Bowen nu exclude însă existența unor arme „mai periculoase”, care ar putea produce deșeuri spațiale și distrugeri semnificative, dar consideră mai puțin probabil un „vehicul de distrugere cinetică” (un dispozitiv care lovește direct un satelit pentru a-l distruge). De ce contează: operațiunile RPO și riscul de escaladare Materialul descrie intensificarea manevrelor spațiale ale Rusiei și Chinei din ultimul deceniu, cunoscute ca operațiuni de întâlnire și proximitate (RPO) – zboruri foarte apropiate de sateliții occidentali. În teorie, astfel de sateliți manevrabili pot deveni „vânător-ucigaș”, fie prin coliziune, fie prin împingerea țintei în afara orbitei, potrivit dr. Rod Thornton (King’s College Londra), citat de BBC. Bowen adaugă că partea chineză a demonstrat capacități de „remorcare spațială”: un vehicul se poate apropia de un satelit, îl poate prinde și îl poate muta pe o altă orbită. Aceeași capacitate poate avea o utilizare pozitivă (îndepărtarea deșeurilor spațiale), dar și una ofensivă (scoaterea din uz a sateliților funcționali). Ce capacități sunt atribuite Rusiei Thornton susține că Rusia ar compensa lipsurile la capitolul armament spațial și sateliți prin rachete: sisteme lansate de la sol care pot lovi sateliți pe orbita joasă a Pământului și rachete antisatelit (ASAT) lansate de la mare altitudine cu ajutorul aeronavelor. Tot el avertizează că, „ca ultimă soluție”, Rusia ar putea lansa arme nucleare în spațiu, iar unda de șoc electromagnetică ar „prăji” sateliții neprotejați pe o suprafață vastă. Într-un astfel de scenariu, afirmă Thornton, Rusia – având mai puțini sateliți – ar putea ieși „marea câștigătoare” dintr-un conflict spațial. Informațiile despre arma americană rămân, deocamdată, limitate, iar evaluările se bazează pe ipoteze și pe tiparele de capabilități deja demonstrate de marile puteri în operațiuni de proximitate și în sisteme antisatelit. [...]
Roverul Curiosity a identificat pe Muntele Sharp formațiuni „fără precedent” pe Marte , iar echipa misiunii încearcă acum să stabilească dacă aceste urme pot rescrie o parte din istoria geologică locală, potrivit Space . Deși roverul Perseverance este cel mai nou vehicul robotic al NASA pe Planeta Roșie, Curiosity continuă să livreze observații relevante la 14 ani de la aterizare. În imagini și măsurători recente, Curiosity a surprins pe Muntele Sharp o serie de gropi late și puțin adânci, împrăștiate în roca de bază, care „nu seamănă cu aproape nimic din ce am văzut în trecut”, a declarat Michelle Minitti, adjunct al investigatorului principal pentru camera MAHLI (Mars Hand Lens Imager), într-un comunicat. Ce au văzut cercetătorii și de ce contează Gropile mici și adânciturile sunt frecvente pe suprafața marțiană, însă aceste cavități sunt descrise ca fiind neobișnuit de largi și superficiale față de forme similare observate anterior. Un element important, menționat de echipă, este că nu apar „obiecte evidente” care să fi ocupat cândva aceste gropi, ceea ce complică explicația formării lor. Pentru a maximiza valoarea științifică a observației, echipa a strâns cât mai multe date cu instrumentele disponibile la bord, inclusiv: MAHLI (camera pentru imagini de detaliu); Mastcam (camera principală); ChemCam (sistem de analiză chimică și imagistică); APXS (spectrometru cu raze X pentru compoziție). Indiciu operațional: semnături chimice diferite în materialul din gropi Analizele de până acum indică existența unor straturi interesante în materialul din interiorul gropilor, care pare să fie chimic diferit de roca de bază din jur. Space notează însă că interpretarea rămâne deschisă: echipa nu are încă o concluzie despre mecanismul de formare, vechimea acestor structuri sau ce ar putea spune ele despre evoluția mediului marțian. Următorul pas, implicit, este continuarea investigațiilor pentru a răspunde la întrebările-cheie ridicate de echipă: cum s-au format aceste gropi, de când există și ce informații pot oferi despre istoria geologică a lui Marte. [...]
China își poate reduce costurile și riscurile tehnice în cursa pentru aducerea pe Pământ a probelor de pe Marte , mizând pe o arhitectură de misiune mai simplă decât planul NASA, potrivit Notebookcheck . Misiunea Tianwen-3 este programată pentru lansare în 2028 și vizează returnarea probelor în 2031, în timp ce programul american Mars Sample Return rămâne fără un calendar ferm, pe fondul incertitudinilor de finanțare. Șeful de proiect științific al Tianwen-3, Hou Zengqian, a declarat pentru presa de stat din China că misiunea este „pe drumul cel bun” pentru țintele 2028/2031 și că intră în etapa de prototipare, deși persistă provocări tehnice semnificative înainte ca nava să fie considerată pregătită de lansare. O arhitectură mai simplă, cu două lansări și un lander staționar Conform planului descris, Tianwen-3 ar urma să folosească două rachete Long March 5 : una pentru un modul de asolizare (lander) și alta pentru un orbiter. După sosirea la Marte, landerul staționar ar urma să foreze aproximativ șapte picioare (circa 2,1 metri) în sol, să colecteze aproximativ 18 uncii (aprox. 500 grame) de roci și sol și să lanseze containerul cu probe direct pe orbită marțiană. Orbiterul ar urma să captureze containerul și să îl aducă pe Pământ. Misiunea de la suprafață este estimată să dureze aproximativ două luni. De ce contează: comparația implicită cu NASA și presiunea bugetară Publicația notează că această abordare este „considerabil mai simplă” decât conceptul NASA pentru Mars Sample Return. Roverul Perseverance colectează și depozitează probe încă din 2021, însă planul de aducere pe Pământ ar necesita o misiune separată de recuperare, lansarea probelor de pe Marte și transferul lor către o altă navă pentru drumul spre Terra. Prin faptul că își colectează și își lansează propriile probe de la un lander staționar, Tianwen-3 ar evita etapa de recuperare a unui „depozit” de probe lăsat de rover (cache-retrieval), reducând complexitatea operațională — și, potențial, costurile. În paralel, programul NASA s-a confruntat cu estimări de 7–11 miliarde de dolari (aprox. 32–50 miliarde lei), pe fondul temerilor că bugetul ar putea crește și mai mult, ceea ce a alimentat incertitudinea privind finanțarea și calendarul. Miza științifică și geopolitică Tianwen-3 este așteptată să caute indicii ale vieții trecute sau prezente pe Marte. Dacă China ar reuși să aducă probe în 2031, ar fi un reper științific major și un nou episod relevant în competiția SUA–China pentru explorarea Lunii și a spațiului îndepărtat. [...]
