Știri
Știri din categoria Știință
Un mecanism de „autoprotecție” al reginelor ar putea accelera colapsul coloniilor: potrivit Science Daily, cercetări noi arată că reginele de albine pot reduce încărcătura de pesticide din propriul corp transferând o parte din substanțe în ouă, un proces numit de cercetători „maternal offloading” (descărcare maternă).
Studiul, publicat în Current Biology și coordonat de University of California, Davis, oferă primele dovezi la albinele melifere că regina poate „împinge” povara chimică spre ouă pentru a se proteja. Mecanismul apare în timp, pe măsură ce expunerea la pesticide continuă și capacitatea albinelor lucrătoare de a filtra contaminanții este depășită.
„Pentru a se proteja, regina descarcă aceste substanțe chimice în ouă ca să scape de ele.”
Rezultatele sugerează că pesticidele pot continua să se acumuleze într-o colonie după debutul expunerii, mai ales când „filtrarea” realizată de albinele lucrătoare nu mai este suficientă. Implicația practică este un risc de degradare treptată a sănătății coloniei, cu efecte întârziate, relevante pentru apicultori, cultivatori și pentru planificarea combaterii integrate a dăunătorilor (strategii care combină mai multe metode pentru a reduce folosirea pesticidelor).
Autorii avertizează asupra unui posibil prag critic: dacă ouăle ajung suficient de încărcate cu pesticide încât să nu se mai dezvolte normal, coloniile ar putea intra într-o spirală de declin.
„Când pesticidele se acumulează până la punctul în care regina are ouă atât de încărcate încât s-ar putea să nu se mai dezvolte corect, ar putea exista un punct de cotitură.”
Cercetătorii au folosit „nanocolonii” – sisteme experimentale mici care reproduc funcții-cheie din stup – fiecare cu o regină și 60 de albine lucrătoare. Albinele au primit polen, apă și hrană contaminate cu metil paration, un pesticid marcat cu un indicator radioactiv de nivel redus, pentru a putea fi urmărit traseul substanței în colonie.
În prima zi, albinele lucrătoare au filtrat 95% din pesticid și l-au transferat în fagure. Până în ziua 10, proporția filtrată a scăzut la 86%, indicând că protecția oferită reginei de lucrătoare are limite și poate fi „copleșită” în timp.
Proiectul a fost realizat împreună cu Lawrence Livermore National Laboratory (LLNL) și serviciul de cercetare agricolă al Departamentului Agriculturii din SUA (USDA-ARS). La LLNL, echipa a folosit spectrometrie cu accelerator pentru aplicații biologice (BioAMS), o metodă care poate detecta markeri radioactivi la concentrații extrem de mici.
Cercetătorii precizează că nivelurile de pesticid folosite nu au fost letale și au fost „relevante pentru mediu”, comparabile cu cele întâlnite în natură.
Studiul nu stabilește cât timp pot continua reginele să transfere contaminanți în ouă, care sunt consecințele pe termen lung pentru colonie sau dacă mecanismul diferă în funcție de pesticid. Aceste întrebări sunt indicate ca direcții pentru cercetări viitoare, pe fondul importanței economice a albinelor: reginele pot produce 1.500–2.000 de ouă pe zi, iar albinele polenizează aproximativ o treime din culturile alimentare la nivel global, ceea ce face ca pierderile de colonii să fie o problemă pentru productivitatea agricolă și securitatea alimentară.
Recomandate
Vaccinul personalizat anti-melanom se administrează post-operator în până la nouă doze și vine „la pachet” cu un an de imunoterapie , ceea ce îl transformă într-un tratament cu implicații operaționale importante pentru spitale și pacienți, nu într-un vaccin preventiv clasic, potrivit Adevărul . Tratamentul experimental, denumit intismeran și dezvoltat de Moderna împreună cu Merck, este testat în combinație cu pembrolizumab (Keytruda), un medicament folosit deja în imunoterapia cancerului. Într-un studiu clinic de fază a treia, combinația a redus riscul ca melanomul să reapară sau să se răspândească, comparativ cu administrarea Keytruda singur. Schema de administrare: până la 9 doze la 3 săptămâni, plus Keytruda circa un an În studiul de fază a treia au fost incluși 1.137 de pacienți cu melanom în stadiile IIB–IV, împărțiți în două grupuri: unii au primit vaccinul personalizat împreună cu Keytruda, iar ceilalți Keytruda și placebo, conform informațiilor comunicate de Merck. Protocolul de administrare descris în articol include: intismeran : doză de 1 mg , o dată la trei săptămâni , pentru maximum nouă doze ; Keytruda : administrat la intervale de șase săptămâni , pentru maximum nouă cicluri (aprox. un an ). Tratamentul putea fi oprit mai devreme dacă boala revenea, dacă apăreau efecte adverse care impuneau întreruperea sau la finalul perioadei stabilite în protocol. De ce e „personalizat”: vaccinul se construiește pe mutațiile tumorii fiecărui pacient Intismeran nu este identic pentru toți pacienții. După îndepărtarea chirurgicală a tumorii, o probă este analizată pentru identificarea mutațiilor din celulele canceroase. Pe baza acestor date, cercetătorii selectează așa-numitele neoantigene (elemente specifice pe care sistemul imunitar le poate recunoaște) și construiesc vaccinul. Vaccinul folosește ARN mesager (moleculă care transmite „instrucțiuni” celulelor) și poate include informații pentru până la 34 de neoantigene . Cum acționează combinația: „ținte” pentru imunitate + „deblocarea” răspunsului imun Mecanismul descris este complementar: vaccinul urmărește să ajute sistemul imunitar să recunoască mai ușor celulele canceroase rămase, iar Keytruda blochează o cale prin care celulele tumorale pot frâna răspunsul imun. Astfel, vaccinul „arată” țintele, iar imunoterapia permite reacția împotriva lor. Ce arată rezultatele și ce nu se știe încă Rezultatele preliminare ale studiului de fază a treia indică atingerea obiectivelor pentru supraviețuirea fără recidivă și supraviețuirea fără metastaze la distanță , cu rezultate mai bune pentru pacienții care au primit combinația față de cei tratați doar cu Keytruda. În același timp, datele complete urmează să fie prezentate, iar analiza privind supraviețuirea generală continuă, ceea ce înseamnă că nu se poate stabili încă efectul asupra duratei totale de viață . Tratamentul rămâne experimental și nu trebuie confundat cu un vaccin disponibil curent în practica obișnuită. Extinderea cercetării: alte tipuri de cancer vizate Moderna și Merck testează aceeași abordare și pentru alte tumori, inclusiv: cancer pulmonar fără celule mici , cancer renal , cancerul vezicii urinare . Articolul subliniază însă că rezultatele din melanom nu se transferă automat la alte cancere, fiecare indicație necesitând evaluare separată în studii clinice și, ulterior, o posibilă analiză pentru aprobarea de către autoritățile de reglementare. [...]
Un mecanism natural care poate reduce pesticidele : potrivit Gizmodo , o echipă de cercetători din China a găsit indicii că fasolea „cowpea” (Vigna unguiculata) nu doar atrage viespi parazite ca să-și elimine dăunătorii, ci „pregătește” și solul astfel încât generațiile următoare de plante să poată activa mai ușor aceeași apărare — o descoperire cu potențial pentru control biologic în agricultură. Studiul, publicat în Cell Reports , urmărește cum cowpea se apără de un intrus care mănâncă frunzele: Liriomyza trifolii, cunoscut ca „American serpentine leafminer” (un mic dăunător care perforează frunzele și își depune ouăle în interior; larvele sapă „tuneluri” în frunză). Autorii notează că infestările puternice pot distruge frunzișul și pot reduce producția. Cum funcționează „chemarea” viespilor Cercetătorii au confirmat că plantele infestate emit compuși volatili — substanțe care se evaporă ușor și se răspândesc prin aer — ce atrag viespea parazită Neochrysocharis formosa, un inamic natural al larvelor dăunătorului. Viespile își depun ouăle în larve, iar urmașii se hrănesc cu acestea. Noutatea, conform echipei, este că planta ar declanșa și un al doilea nivel de apărare: eliberează compuși prin rădăcini care modifică microbiomul solului (comunitatea de bacterii din jurul rădăcinilor). Acest „sol ajustat” ar îmbunătăți capacitatea cowpea de a emite ulterior semnalele aeriene care atrag viespile, inclusiv la plante care nu fuseseră atacate anterior. Autorii descriu mecanismul ca pe o buclă de feedback în mai mulți pași, care transformă un atac temporar într-o „moștenire” defensivă transmisă prin sol. De ce contează pentru agricultură În logica controlului biologic (combaterea dăunătorilor cu ajutorul organismelor naturale, nu prin substanțe chimice), un astfel de mecanism ar putea deveni o bază pentru strategii care să mențină culturile sănătoase cu o dependență mai mică de pesticide toxice, susțin cercetătorii. Totuși, studiul a fost realizat în condiții controlate, iar întrebări importante rămân deschise: cât timp persistă efectul în sol în condiții reale și cât de răspândită este această strategie la alte specii de plante. [...]
Modelele NASA arată că unele microbe terestre pot supraviețui pe Lună săptămâni sau luni , ceea ce complică atât protecția „resurselor” locale (în special gheața de apă), cât și acuratețea analizelor științifice din viitoarele misiuni spre poli, potrivit The Jerusalem Post . Cercetarea, condusă de oameni de știință NASA, a testat în simulări cinci forme de fungi și bacterii în trei regiuni din apropierea Polului Sud lunar (Nobile Rim, Connecting Ridge și de Gerlache Rim). Condițiile de mediu au fost construite pe baza observațiilor sondei Lunar Reconnaissance Orbiter și a datelor privind expunerea la radiații. Rezultatul: în anumite zone – mai ales în interiorul craterelor permanent umbrite – unele microorganisme ar putea rezista perioade de la câteva săptămâni la câteva luni, în special în anotimpurile de toamnă și iarnă, conform autorului principal Prabal Saxena (NASA Goddard Space Flight Center). Cine rezistă mai bine și unde apar „nișele” de supraviețuire Dintre organismele analizate, cei doi fungi s-au dovedit mai rezistenți decât cele trei specii de bacterii. Cel mai robust a fost Aspergillus niger („mucegaiul negru”), o specie comună, întâlnită și în sisteme de ventilație; astronauții au identificat Aspergillus și la bordul Stației Spațiale Internaționale, iar experimente anterioare au arătat că poate supraviețui chiar și în exteriorul stației, pe orbită. A fost studiat și genul Fusarium, un fung frecvent din sol. În cazul bacteriilor, studiul a inclus: Deinococcus radiodurans (cunoscut pentru toleranța la frig și radiații), Staphylococcus aureus (prezent adesea pe piele și în cavitatea nazală), Bacillus subtilis (întâlnit în sol, vegetație și tractul gastrointestinal uman). Conform simulărilor, cele mai mari amenințări pentru supraviețuire sunt radiația ultravioletă și căldura – temperaturile din timpul zilei lunare pot ajunge la aproximativ 260°F (127°C) – alături de radiația particulelor energetice și efectele vidului de la suprafață. Modelele au indicat existența unor „nișe” de supraviețuire care pot acoperi suprafețe comparabile cu podeaua unor cratere late de mile (adică de ordinul kilometrilor). De ce contează pentru misiunile cu echipaj și pentru exploatarea resurselor Studiul, publicat în Science Advances , nu a evaluat dacă microorganismele s-ar putea înmulți pe Lună, ci doar dacă pot persista. Totuși, coautoarea Heather Graham (NASA Goddard) a indicat scenarii în care celulele ar putea fi îngropate, ceea ce le-ar proteja de radiații și le-ar menține mai calde, sau situații în care s-ar putea forma „pungi” de apă lichidă, care ar putea favoriza creșterea. Miza operațională este dublă: pe de o parte, microbii ar putea afecta resurse precum apa (existentă ca gheață în unele zone), potențial utilă astronauților; pe de altă parte, contaminarea poate altera interpretarea probelor și a analizelor privind regolitul (materialul de la suprafața Lunii) și posibila prezență a unor molecule organice. „Contaminarea este inevitabilă, așa că trebuie să urmărim ce aducem cu noi, pentru ca ulterior să putem distinge chimia lunară de ceea ce am adus de pe Pământ”, a spus Graham, citată în material. Context: presiunea crește odată cu revenirea pe Lună SUA și China urmăresc revenirea astronauților pe suprafața Lunii pentru prima dată din 1972 și dezvoltarea unor baze pe termen mai lung. NASA, prin programul Artemis, vizează aterizări în zona Polului Sud. În acest context, autorii avertizează că atât Polul Sud, cât și Polul Nord lunar ar include regiuni unde microbii asociați oamenilor ar putea supraviețui suficient de mult încât să influențeze operațiunile științifice și de explorare. Studiul nu a analizat dacă mediul lunar ar putea produce mutații care să facă microbii mai periculoși ca patogeni, limitând concluziile la persistența celulară în condiții simulate. [...]
Noile imagini 3D filmate de Mars Express arată cum cartografierea „din zbor” rafinează modelele despre relieful marțian , potrivit Space . Sonda europeană a surprins un videoclip detaliat în timpul unei treceri la altitudine joasă peste Southern Highlands și craterul Schiaparelli , o regiune modelată de curgeri de apă vechi de miliarde de ani. Mars Express, lansată în 2003 și operată de Agenția Spațială Europeană, folosește camera High Resolution Stereo Camera (HRSC), care scanează aceeași zonă din mai multe perspective pentru a produce randări 3D color. În cazul trecerilor pe orbita sa foarte eliptică, sonda poate obține porțiuni extinse de date 3D, care sunt apoi „cusute” pentru a construi hărți regionale mai complete. Craterul Schiaparelli: dimensiune, istorie geologică și context Craterul Schiaparelli se află într-o zonă puternic craterizată din Southern Highlands, unde, potrivit explicațiilor din videoclipul ESA, un climat mai umed și mai cald ar fi susținut curgeri de apă care au modelat geografia planetei în urmă cu 3,7 miliarde de ani. Schiaparelli are peste 285 de mile (460 km) în diametru și este descris ca fiind relativ „puțin adânc” față de alte cratere marțiene de dimensiuni similare. Publicația notează că, de-a lungul a mai multor miliarde de ani, craterul ar fi fost umplut treptat de sedimente depuse de vânt și de curgeri de apă din trecut, dar și de materiale provenite din erupții vulcanice și din resturi de impact. De ce contează videoclipul: cum se construiesc hărțile 3D ale lui Marte Videoclipul publicat de Agenția Spațială Europeană explică și mecanismul de observare: HRSC captează simultan cinci unghiuri de vizualizare, pe un spectru în patru culori, în timpul trecerilor la altitudine joasă. Rezultatul este un set de date 3D care poate acoperi sute până la mii de mile în lungime și zeci de mile în lățime, folosit ulterior pentru hărți regionale integrate în modele tot mai complexe ale întregului glob marțian. Materialul are și o componentă de cultură populară: craterul Schiaparelli este locul în care personajul Mark Watney rămâne blocat în romanul „The Martian” al lui Andy Weir. În plus, numele este comun cu landerul Schiaparelli al ESA, care s-a prăbușit pe Marte în 2016, însă nu avea ca destinație craterul Schiaparelli. Originea numelui și o confuzie istorică Atât craterul, cât și landerul poartă numele astronomului italian Giovanni Schiaparelli (1835–1910), care a observat Marte în 1877 și a cartografiat „canali” (în italiană „canale/canale naturale”). Termenul a fost ulterior tradus greșit în engleză ca „canals” („canale artificiale”), ceea ce a alimentat speculații despre existența unei civilizații inteligente pe Marte — ipoteză infirmată ulterior, menționează articolul. Totuși, între timp, cercetările au indicat că Marte a avut cândva corpuri de apă active la suprafață. [...]
Imaginile NASA confirmă că deșeurile spațiale pot produce „daune” măsurabile pe Lună , un risc operațional care devine tot mai relevant pe măsură ce crește traficul de rachete și misiuni în spațiul cislunar, potrivit HotNews . Un satelit care orbitează Luna a surprins craterul format după impactul unei trepte superioare de rachetă SpaceX , scăpată de sub control. Treapta superioară a unei rachete Falcon s-a izbit de suprafața lunară pe 5 august, cu o viteză de 8.700 km/h, după ce a plutit prin spațiu mai bine de un an. Locul impactului a devenit vizibil abia după aproape o săptămână. Imaginile au fost realizate în 11 și 12 august de sonda Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) și publicate marți de NASA. Oamenii de știință ai agenției au stabilit că impactul a lăsat un crater cu diametrul de 18 metri și o adâncime mai mică de 3 metri. Ce arată craterul și de ce contează pentru misiunile viitoare În jurul craterului se văd dungi întunecate și luminoase, dispuse ca un evantai. NASA explică faptul că liniile mai întunecate sunt material excavat din apropierea suprafeței, „îmbătrânit” de-a lungul a milioane de ani de vânt solar, raze cosmice și micrometeoriți. În schimb, razele mai luminoase de la marginea craterului sunt material proaspăt, scos din straturi mai adânci ale solului. Din perspectivă operațională, astfel de observații oferă date concrete despre efectele coliziunilor necontrolate și despre modul în care este redistribuit materialul la suprafață — informații utile pentru planificarea și protejarea viitoarelor activități în proximitatea Lunii. Cum a fost obținută fotografia LRO a fotografiat craterul de la o altitudine de 96 km, în timp ce se deplasa cu o viteză de o milă pe secundă (aprox. 1,6 km/s). Operatorii de zbor au înclinat sonda pentru a orienta camerele spre zona impactului. Sonda urmează o orbită polară lunară la fiecare două ore, în timp ce Luna se rotește dedesubt. Materialul este relatat de AP, cu detalii preluate de HotNews ; varianta AP este disponibilă aici . Pentru context despre impactul la 8.700 km/h, HotNews a publicat anterior un material separat, disponibil aici . [...]
Nivelul record de scăzut al Dunării a scos la iveală muniții și un vehicul militar vechi de decenii în centrul Budapestei, un semnal practic despre riscurile operaționale pe care le aduce retragerea apelor în zone urbane, potrivit Știrile Pro TV . Motocicleta, identificată ca model Wehrmacht DKW NZ 350-1, a fost găsită în albia Dunării, în dreptul clădirii Parlamentului ungar. Pentru specialiștii Institutului și Muzeului de Istorie Militară din Ungaria, descoperirea este una rară, descrisă ca apărând „o dată la un secol”. Ce s-a găsit și de ce contează operațional Institutul susține că motocicleta este aproape complet intactă, fiind conservată în nămol timp de aproximativ 80 de ani. În același perimetru au fost identificate și alte obiecte rămase din război, inclusiv muniții, ceea ce ridică miza intervențiilor: recuperarea nu ține doar de patrimoniu, ci și de siguranță. Pe fundul Dunării au mai fost găsite: mine antitanc germane; fragmente de grenade de mână; proiectile de artilerie. Institutul consideră că zona ar fi putut funcționa la finalul războiului ca o „groapă de depozitare a resturilor de război”. Context: un episod rar, dar cu risc ridicat Nivelul extrem de scăzut al Dunării a creat o „fereastră” de acces către obiecte istorice rămase ascunse aproape opt decenii, însă specialiștii avertizează că multe dintre ele pot fi muniții neexplodate și trebuie recuperate cu mare atenție. În plan istoric, articolul amintește că Budapesta a fost ocupată de trupele germane din martie 1944, iar între octombrie 1944 și februarie 1945 a avut loc Bătălia pentru Budapesta , una dintre confruntările majore de pe frontul de est. După capitularea ultimelor unități germane, orașul a fost eliberat la 13 februarie 1945. Detalii despre motocicletă (din datele disponibile) Modelul recuperat a fost dezvoltat pentru utilizare militară și produs începând din 1944; până la finalul războiului ar fi fost fabricate aproximativ 12.000 de exemplare. Știrile Pro TV notează că modelul anterior, DKW NZ 350, putea atinge o viteză maximă de 105 kilometri pe oră, potrivit ADAC. Motocicleta a fost produsă de Auto Union AG , companie germană fondată în 1932, rezultată din fuziunea mai multor mărci, inclusiv Audi. [...]
