Știri
Știri din categoria Știință
Un dispozitiv optic montat pe roverul sovietic Lunokhod 1 a rămas utilizabil după aproape 40 de ani, iar în 2010 a returnat un semnal laser de circa patru ori mai puternic decât cel al reflectorului de pe Lunokhod 2, potrivit Antena 3. Miza practică: astfel de „ținte” pasive (retroreflectori) susțin măsurători de mare precizie ale distanței Pământ–Lună și ale mișcărilor Lunii, într-un experiment care depinde de hardware vechi, expus decenii la mediul lunar.
Deși roverul a încetat să mai răspundă în 1971, retroreflectorul său – un ansamblu optic pasiv construit în Franța – nu avea nevoie de energie electrică. Rolul lui este să primească un impuls laser trimis de pe Pământ și să îl întoarcă aproape pe aceeași direcție, permițând calcularea distanței prin măsurarea timpului de zbor al luminii (dus-întors, aproximativ 2,5 secunde).
Problema majoră a fost localizarea: poziția finală a roverului devenise incertă la nivel de kilometri, o eroare uriașă când ținta este un dispozitiv mic aflat la circa 384.000 km.
Schimbarea a venit în 2010, când imagini de înaltă rezoluție de la Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) al NASA au permis identificarea locației roverului. Cu coordonate mai precise, cercetătorii au putut încerca din nou măsurători laser către reflector.
În aprilie 2010, echipa APOLLO (Apache Point Observatory Lunar Laser-ranging Operation) din New Mexico a trimis impulsuri laser către Lunokhod 1 folosind coordonate derivate din LRO și a obținut semnalul de întoarcere, apoi a rafinat poziția prin observații suplimentare.
În rezumatul lucrării ulterioare, echipa a notat că reflectorul de pe Lunokhod 1 părea „în stare excelentă” și returna un semnal de aproximativ patru ori mai puternic decât reflectorul de pe Lunokhod 2.
Materialul mai menționează că NASA a raportat, în general, slăbirea semnalelor de la reflectoare lunare mai vechi, iar una dintre ipoteze este depunerea de praf ridicat de micrometeoriți; cauzele nu sunt însă pe deplin clarificate. În acest context, performanța Lunokhod 1 nu „rezolvă” problema, dar adaugă un punct de date important într-un experiment pe termen lung.
Echipa APOLLO a observat că Lunokhod 1 este amplasat mai aproape de marginea Lunii decât alți reflectori, o geometrie utilă pentru studierea oscilațiilor subtile ale Lunii (librațiile). Aceste mișcări sunt folosite pentru rafinarea modelelor despre interiorul Lunii, inclusiv întrebări legate de miez.
Separat, NASA descrie măsurarea laser lunară drept unul dintre cele mai longevive experimente din era Apollo; reflectoarele lăsate de misiunile Apollo 11, 14 și 15, plus cele transportate de Lunokhod 1 și 2, permit urmărirea distanței Pământ–Lună cu precizie foarte mare. Un rezultat cunoscut, menționat în material, este că Luna se îndepărtează de Pământ cu aproximativ 3,8 centimetri pe an.
Lunokhod 1 a aterizat în Marea Ploilor pe 17 noiembrie 1970, în misiunea sovietică Luna 17, și este descris ca primul rover telecomandat care a operat pe o altă lume. A funcționat timp de 11 cicluri lunare zi-noapte și a parcurs aproximativ 10,5 kilometri, înainte ca încercările de contact să eșueze; încheierea oficială a călătoriei este datată 4 octombrie 1971.
Roverul a rămas pe Lună, iar urmele sale sunt încă vizibile în imaginile LRO, însă timp de decenii oamenii de știință nu au mai știut suficient de precis unde se află pentru a folosi reflectorul în mod eficient.
Recomandate
Modelele NASA arată că unele microbe terestre pot supraviețui pe Lună săptămâni sau luni , ceea ce complică atât protecția „resurselor” locale (în special gheața de apă), cât și acuratețea analizelor științifice din viitoarele misiuni spre poli, potrivit The Jerusalem Post . Cercetarea, condusă de oameni de știință NASA, a testat în simulări cinci forme de fungi și bacterii în trei regiuni din apropierea Polului Sud lunar (Nobile Rim, Connecting Ridge și de Gerlache Rim). Condițiile de mediu au fost construite pe baza observațiilor sondei Lunar Reconnaissance Orbiter și a datelor privind expunerea la radiații. Rezultatul: în anumite zone – mai ales în interiorul craterelor permanent umbrite – unele microorganisme ar putea rezista perioade de la câteva săptămâni la câteva luni, în special în anotimpurile de toamnă și iarnă, conform autorului principal Prabal Saxena (NASA Goddard Space Flight Center). Cine rezistă mai bine și unde apar „nișele” de supraviețuire Dintre organismele analizate, cei doi fungi s-au dovedit mai rezistenți decât cele trei specii de bacterii. Cel mai robust a fost Aspergillus niger („mucegaiul negru”), o specie comună, întâlnită și în sisteme de ventilație; astronauții au identificat Aspergillus și la bordul Stației Spațiale Internaționale, iar experimente anterioare au arătat că poate supraviețui chiar și în exteriorul stației, pe orbită. A fost studiat și genul Fusarium, un fung frecvent din sol. În cazul bacteriilor, studiul a inclus: Deinococcus radiodurans (cunoscut pentru toleranța la frig și radiații), Staphylococcus aureus (prezent adesea pe piele și în cavitatea nazală), Bacillus subtilis (întâlnit în sol, vegetație și tractul gastrointestinal uman). Conform simulărilor, cele mai mari amenințări pentru supraviețuire sunt radiația ultravioletă și căldura – temperaturile din timpul zilei lunare pot ajunge la aproximativ 260°F (127°C) – alături de radiația particulelor energetice și efectele vidului de la suprafață. Modelele au indicat existența unor „nișe” de supraviețuire care pot acoperi suprafețe comparabile cu podeaua unor cratere late de mile (adică de ordinul kilometrilor). De ce contează pentru misiunile cu echipaj și pentru exploatarea resurselor Studiul, publicat în Science Advances , nu a evaluat dacă microorganismele s-ar putea înmulți pe Lună, ci doar dacă pot persista. Totuși, coautoarea Heather Graham (NASA Goddard) a indicat scenarii în care celulele ar putea fi îngropate, ceea ce le-ar proteja de radiații și le-ar menține mai calde, sau situații în care s-ar putea forma „pungi” de apă lichidă, care ar putea favoriza creșterea. Miza operațională este dublă: pe de o parte, microbii ar putea afecta resurse precum apa (existentă ca gheață în unele zone), potențial utilă astronauților; pe de altă parte, contaminarea poate altera interpretarea probelor și a analizelor privind regolitul (materialul de la suprafața Lunii) și posibila prezență a unor molecule organice. „Contaminarea este inevitabilă, așa că trebuie să urmărim ce aducem cu noi, pentru ca ulterior să putem distinge chimia lunară de ceea ce am adus de pe Pământ”, a spus Graham, citată în material. Context: presiunea crește odată cu revenirea pe Lună SUA și China urmăresc revenirea astronauților pe suprafața Lunii pentru prima dată din 1972 și dezvoltarea unor baze pe termen mai lung. NASA, prin programul Artemis, vizează aterizări în zona Polului Sud. În acest context, autorii avertizează că atât Polul Sud, cât și Polul Nord lunar ar include regiuni unde microbii asociați oamenilor ar putea supraviețui suficient de mult încât să influențeze operațiunile științifice și de explorare. Studiul nu a analizat dacă mediul lunar ar putea produce mutații care să facă microbii mai periculoși ca patogeni, limitând concluziile la persistența celulară în condiții simulate. [...]
Imaginile NASA confirmă că deșeurile spațiale pot produce „daune” măsurabile pe Lună , un risc operațional care devine tot mai relevant pe măsură ce crește traficul de rachete și misiuni în spațiul cislunar, potrivit HotNews . Un satelit care orbitează Luna a surprins craterul format după impactul unei trepte superioare de rachetă SpaceX , scăpată de sub control. Treapta superioară a unei rachete Falcon s-a izbit de suprafața lunară pe 5 august, cu o viteză de 8.700 km/h, după ce a plutit prin spațiu mai bine de un an. Locul impactului a devenit vizibil abia după aproape o săptămână. Imaginile au fost realizate în 11 și 12 august de sonda Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) și publicate marți de NASA. Oamenii de știință ai agenției au stabilit că impactul a lăsat un crater cu diametrul de 18 metri și o adâncime mai mică de 3 metri. Ce arată craterul și de ce contează pentru misiunile viitoare În jurul craterului se văd dungi întunecate și luminoase, dispuse ca un evantai. NASA explică faptul că liniile mai întunecate sunt material excavat din apropierea suprafeței, „îmbătrânit” de-a lungul a milioane de ani de vânt solar, raze cosmice și micrometeoriți. În schimb, razele mai luminoase de la marginea craterului sunt material proaspăt, scos din straturi mai adânci ale solului. Din perspectivă operațională, astfel de observații oferă date concrete despre efectele coliziunilor necontrolate și despre modul în care este redistribuit materialul la suprafață — informații utile pentru planificarea și protejarea viitoarelor activități în proximitatea Lunii. Cum a fost obținută fotografia LRO a fotografiat craterul de la o altitudine de 96 km, în timp ce se deplasa cu o viteză de o milă pe secundă (aprox. 1,6 km/s). Operatorii de zbor au înclinat sonda pentru a orienta camerele spre zona impactului. Sonda urmează o orbită polară lunară la fiecare două ore, în timp ce Luna se rotește dedesubt. Materialul este relatat de AP, cu detalii preluate de HotNews ; varianta AP este disponibilă aici . Pentru context despre impactul la 8.700 km/h, HotNews a publicat anterior un material separat, disponibil aici . [...]
O nouă tehnologie de desalinizare ar putea reduce costurile și impactul de mediu prin eliminarea saramurii lichide – deșeul concentrat de sare care, în mod obișnuit, ajunge înapoi în ocean – și prin evitarea aditivilor chimici folosiți la pretratarea apei, potrivit Science Daily . Miza este operațională și de reglementare: evacuarea saramurii este una dintre cele mai sensibile probleme pentru instalațiile de desalinizare, din cauza efectelor asupra ecosistemelor marine. În prezent, metodele dominante – osmoza inversă (filtrare prin membrane) și distilarea termică (separare prin încălzire) – pot consuma multă energie, cer tratamente înainte și după proces și produc saramură. Când aceasta este deversată în mare, poate crește salinitatea locală și reduce nivelul de oxigen, cu efecte negative asupra organismelor marine, notează publicația. Cum funcționează sistemul: panouri solare din „metal negru” cu suprafață autocurățabilă Echipa de la University of Rochester a dezvoltat un sistem de desalinizare solar-termică bazat pe panouri din „metal negru”, tratat cu lasere cu impulsuri ultrarapide (femtosecunde – o cvadrilionime de secundă). Tratamentul modifică suprafața metalului la nivel microscopic, astfel încât acesta: absoarbe aproape toată radiația solară incidentă, încălzind rapid pelicula de apă; devine „superhidrofil” (superwicking), adică apa se întinde repede pe suprafață, în loc să formeze picături. Panoul are o zonă activă (unde are loc evaporarea) și o zonă pasivă pe margini. Sărurile și mineralele rămase după evaporare nu se depun pe zona activă, ci sunt direcționate spre zona pasivă, reducând riscul de „înfundare” – una dintre problemele majore ale desalinizării solare. De ce contează apa de mare reală și rolul „efectului inelului de cafea” Cercetătorii arată că multe sisteme similare au performat bine în laborator folosind „apă de mare” artificială (apă + clorură de sodiu), unde cristalele rezultate sunt mai poroase și permit circulația apei. În apa de mare reală, însă, apar și alte substanțe dizolvate (magneziu, calciu etc.), care pot forma depuneri dure și dense, asemănătoare calcarului dintr-un duș sau ceainic, dar la o scară mult mai dificilă. Pentru a evita formarea unei cruste pe zona activă, echipa a proiectat microcanale care „împing” sărurile spre margini și a folosit „efectul inelului de cafea” – fenomenul prin care particulele dintr-o picătură se acumulează la periferie pe măsură ce apa se evaporă. Autorul principal, Chunlei Guo , explică principiul astfel: „Dacă verși cafea pe o suprafață, în cele din urmă apa se evaporă și rămâne un inel la marginea exterioară, care este concentrarea particulelor de cafea. Folosim același principiu pentru a avansa sărurile către regiunea pasivă.” Testele au fost făcute cu apă de mare reală colectată din Oceanele Pacific, Atlantic și Indian. În aceste experimente, suprafața s-a autocurățat în timp ce producea apă dulce, iar acumularea de minerale în zona pasivă nu a redus eficiența desalinizării, potrivit descrierii din articol. Din deșeu în resursă: săruri solide și recuperarea litiului Un element cu potențial economic este că sistemul nu produce saramură lichidă, ci extrage „aproape 100%” din sărurile dizolvate în formă solidă, care ar putea fi colectate ulterior. O parte ar putea fi folosită ca sare de masă, iar minerale mai valoroase ar putea fi recuperate separat. Într-un studiu conex, publicat în Journal of Materials Chemistry A, aceeași platformă de panouri a fost modificată pentru a separa litiul din amestecul de săruri, prin introducerea unor nanoparticule de titanat de hidrogen în microcanale, care izolează selectiv litiul. Folosind probe din Great Salt Lake, echipa a recuperat aproximativ 50% din litiul conținut în sărurile rămase după desalinizare. Ce urmează și care sunt limitele de acum Tehnologia este încă într-o fază incipientă: demonstrațiile au fost realizate ca „proof-of-concept” (dovadă de concept) pe dispozitive relativ mici. Guo susține că designul de bază este scalabil, însă articolul nu oferă un calendar sau estimări de cost pentru trecerea la instalații industriale. Dacă va putea fi extinsă la scară mare, abordarea ar putea ataca simultan două presiuni tot mai vizibile pentru operatorii de desalinizare: reducerea impactului evacuării deșeurilor saline și creșterea eficienței, cu posibilitatea de a transforma o parte din „deșeu” în materie primă recuperabilă. [...]
Anunțul SUA despre o armă pe orbită ridică miza securității sateliților , într-un moment în care marile puteri își testează tot mai des capacitățile de a se apropia, bruia sau scoate din funcțiune infrastructura spațială de care depind comunicațiile și operațiunile militare, potrivit Antena 3 , care citează BBC. Washingtonul a oferit puține detalii despre sistemul desfășurat. Troy Meink , secretarul Forțelor Aeriene, a spus că arma aflată „pe orbită” este necesară pentru protejarea forțelor americane împotriva acțiunilor inamice ostile, fără să precizeze capacitățile sau momentul plasării ei pe orbită. În context, analiza amintește că armatele avansate folosesc deja sateliți pentru comunicații securizate, recunoaștere, furnizarea de date de localizare pentru lovituri țintite și detectarea lansărilor de rachete. Pe măsură ce conflictele devin mai tehnologizate, analiștii se așteaptă la o utilizare mai intensă a echipamentelor militare în spațiu. Ce ar putea fi „arma” despre care au vorbit SUA Dr. Bleddyn Bowen ( Royal United Services Institute / Universitatea Durham) spune că poate doar să emită ipoteze privind arma anunțată de SUA, iar scenariul cel mai probabil ar fi unul „non-distructiv”, axat pe perturbarea funcționării sateliților. Ipotezele menționate: platformă de război electronic sau bruiaj radio , care ar putea perturba comunicațiile prin satelit; Bowen explică faptul că, dacă legăturile radio sunt întrerupte, satelitul devine „practic inutil”; satelit pentru inspecție de aproape și capturare , adică un aparat capabil să se apropie de alți sateliți pentru a-i verifica sau a interacționa cu ei. Bowen nu exclude însă existența unor arme „mai periculoase”, care ar putea produce deșeuri spațiale și distrugeri semnificative, dar consideră mai puțin probabil un „vehicul de distrugere cinetică” (un dispozitiv care lovește direct un satelit pentru a-l distruge). De ce contează: operațiunile RPO și riscul de escaladare Materialul descrie intensificarea manevrelor spațiale ale Rusiei și Chinei din ultimul deceniu, cunoscute ca operațiuni de întâlnire și proximitate (RPO) – zboruri foarte apropiate de sateliții occidentali. În teorie, astfel de sateliți manevrabili pot deveni „vânător-ucigaș”, fie prin coliziune, fie prin împingerea țintei în afara orbitei, potrivit dr. Rod Thornton (King’s College Londra), citat de BBC. Bowen adaugă că partea chineză a demonstrat capacități de „remorcare spațială”: un vehicul se poate apropia de un satelit, îl poate prinde și îl poate muta pe o altă orbită. Aceeași capacitate poate avea o utilizare pozitivă (îndepărtarea deșeurilor spațiale), dar și una ofensivă (scoaterea din uz a sateliților funcționali). Ce capacități sunt atribuite Rusiei Thornton susține că Rusia ar compensa lipsurile la capitolul armament spațial și sateliți prin rachete: sisteme lansate de la sol care pot lovi sateliți pe orbita joasă a Pământului și rachete antisatelit (ASAT) lansate de la mare altitudine cu ajutorul aeronavelor. Tot el avertizează că, „ca ultimă soluție”, Rusia ar putea lansa arme nucleare în spațiu, iar unda de șoc electromagnetică ar „prăji” sateliții neprotejați pe o suprafață vastă. Într-un astfel de scenariu, afirmă Thornton, Rusia – având mai puțini sateliți – ar putea ieși „marea câștigătoare” dintr-un conflict spațial. Informațiile despre arma americană rămân, deocamdată, limitate, iar evaluările se bazează pe ipoteze și pe tiparele de capabilități deja demonstrate de marile puteri în operațiuni de proximitate și în sisteme antisatelit. [...]
Roverul Curiosity a identificat pe Muntele Sharp formațiuni „fără precedent” pe Marte , iar echipa misiunii încearcă acum să stabilească dacă aceste urme pot rescrie o parte din istoria geologică locală, potrivit Space . Deși roverul Perseverance este cel mai nou vehicul robotic al NASA pe Planeta Roșie, Curiosity continuă să livreze observații relevante la 14 ani de la aterizare. În imagini și măsurători recente, Curiosity a surprins pe Muntele Sharp o serie de gropi late și puțin adânci, împrăștiate în roca de bază, care „nu seamănă cu aproape nimic din ce am văzut în trecut”, a declarat Michelle Minitti, adjunct al investigatorului principal pentru camera MAHLI (Mars Hand Lens Imager), într-un comunicat. Ce au văzut cercetătorii și de ce contează Gropile mici și adânciturile sunt frecvente pe suprafața marțiană, însă aceste cavități sunt descrise ca fiind neobișnuit de largi și superficiale față de forme similare observate anterior. Un element important, menționat de echipă, este că nu apar „obiecte evidente” care să fi ocupat cândva aceste gropi, ceea ce complică explicația formării lor. Pentru a maximiza valoarea științifică a observației, echipa a strâns cât mai multe date cu instrumentele disponibile la bord, inclusiv: MAHLI (camera pentru imagini de detaliu); Mastcam (camera principală); ChemCam (sistem de analiză chimică și imagistică); APXS (spectrometru cu raze X pentru compoziție). Indiciu operațional: semnături chimice diferite în materialul din gropi Analizele de până acum indică existența unor straturi interesante în materialul din interiorul gropilor, care pare să fie chimic diferit de roca de bază din jur. Space notează însă că interpretarea rămâne deschisă: echipa nu are încă o concluzie despre mecanismul de formare, vechimea acestor structuri sau ce ar putea spune ele despre evoluția mediului marțian. Următorul pas, implicit, este continuarea investigațiilor pentru a răspunde la întrebările-cheie ridicate de echipă: cum s-au format aceste gropi, de când există și ce informații pot oferi despre istoria geologică a lui Marte. [...]
China își poate reduce costurile și riscurile tehnice în cursa pentru aducerea pe Pământ a probelor de pe Marte , mizând pe o arhitectură de misiune mai simplă decât planul NASA, potrivit Notebookcheck . Misiunea Tianwen-3 este programată pentru lansare în 2028 și vizează returnarea probelor în 2031, în timp ce programul american Mars Sample Return rămâne fără un calendar ferm, pe fondul incertitudinilor de finanțare. Șeful de proiect științific al Tianwen-3, Hou Zengqian, a declarat pentru presa de stat din China că misiunea este „pe drumul cel bun” pentru țintele 2028/2031 și că intră în etapa de prototipare, deși persistă provocări tehnice semnificative înainte ca nava să fie considerată pregătită de lansare. O arhitectură mai simplă, cu două lansări și un lander staționar Conform planului descris, Tianwen-3 ar urma să folosească două rachete Long March 5 : una pentru un modul de asolizare (lander) și alta pentru un orbiter. După sosirea la Marte, landerul staționar ar urma să foreze aproximativ șapte picioare (circa 2,1 metri) în sol, să colecteze aproximativ 18 uncii (aprox. 500 grame) de roci și sol și să lanseze containerul cu probe direct pe orbită marțiană. Orbiterul ar urma să captureze containerul și să îl aducă pe Pământ. Misiunea de la suprafață este estimată să dureze aproximativ două luni. De ce contează: comparația implicită cu NASA și presiunea bugetară Publicația notează că această abordare este „considerabil mai simplă” decât conceptul NASA pentru Mars Sample Return. Roverul Perseverance colectează și depozitează probe încă din 2021, însă planul de aducere pe Pământ ar necesita o misiune separată de recuperare, lansarea probelor de pe Marte și transferul lor către o altă navă pentru drumul spre Terra. Prin faptul că își colectează și își lansează propriile probe de la un lander staționar, Tianwen-3 ar evita etapa de recuperare a unui „depozit” de probe lăsat de rover (cache-retrieval), reducând complexitatea operațională — și, potențial, costurile. În paralel, programul NASA s-a confruntat cu estimări de 7–11 miliarde de dolari (aprox. 32–50 miliarde lei), pe fondul temerilor că bugetul ar putea crește și mai mult, ceea ce a alimentat incertitudinea privind finanțarea și calendarul. Miza științifică și geopolitică Tianwen-3 este așteptată să caute indicii ale vieții trecute sau prezente pe Marte. Dacă China ar reuși să aducă probe în 2031, ar fi un reper științific major și un nou episod relevant în competiția SUA–China pentru explorarea Lunii și a spațiului îndepărtat. [...]
