Știri
Știri din categoria Știință
Explozia unui meteorit deasupra nord-estului SUA a generat un boom sonic resimțit la sol, un tip de eveniment rar în regiune, care a produs vibrații raportate inclusiv către autorități, potrivit HotNews.
Fenomenul a avut loc sâmbătă, puțin după ora locală 14:00 (aprox. 21:00 în România), la o altitudine de 40 de mile (aprox. 64 km), deasupra nord-estului statului Massachusetts și a sud-estului statului New Hampshire. Obiectul a intrat în atmosferă cu peste 120.000 km/h și s-a dezintegrat, iar energia eliberată la fragmentare a fost estimată la echivalentul a aproximativ 300 de tone de TNT, ceea ce explică bubuiturile puternice.
NASA a transmis, prin Jennifer Dooren (adjunctul șefului departamentului de presă), că „mingea de foc” nu a fost asociată cu vreun curent activ de meteori și că a fost un obiect natural, nu reintrarea unor resturi spațiale sau a unui satelit, într-o declarație pentru AFP.
Robert Lunsford, monitor al programului Societății Americane de Meteori, a spus că organizația a primit zeci de relatări dintr-o arie extinsă, de la Delaware până la Montreal. Martorii au descris o dublă explozie, zguduirea pământului sau observarea bilei de foc, iar Lunsford a apreciat că obiectul a fost „cu siguranță mai mare decât o minge de foc obișnuită”, cu o lățime de aproximativ un metru.
Locuitorii din mai multe state au relatat pe rețelele sociale că au simțit unda de șoc, iar unii au spus că bubuiturile au fost atât de puternice încât „casele se zguduiau”. În paralel, mai multe persoane au sesizat Serviciul Geologic al Statelor Unite (USGS) cu privire la vibrațiile resimțite, iar purtătorul de cuvânt al agenției, Steve Sobie, a confirmat că tremurul a fost înregistrat la Centrul Național de Informații despre Cutremure.
În privința posibilității ca meteoritul să fi ajuns la sol, Lunsford a indicat că este puțin probabil, precizând că ar fi nevoie de mai multe date despre traiectorie și viteză pentru o concluzie sigură; în scenariul în care nu ar fi ars complet, ar fi putut ajunge în ocean.
Deși atmosfera este intersectată zilnic de corpuri spațiale, oficialii NASA au subliniat că un eveniment izolat de o asemenea intensitate, vizibil în timpul zilei și capabil să producă un boom sonic resimțit la sol, este considerat rar pentru această regiune. Contextul e relevant și operațional: un astfel de episod poate genera alerte în lanț (raportări de „cutremur”, apeluri către autorități) și necesită confirmări rapide din partea agențiilor științifice pentru a elimina ipoteze precum reintrarea de resturi spațiale.
Recomandate
NASA va face public pe 9 iunie echipajul „ Artemis 3 ”, un pas-cheie pentru validarea andocării lunare cu echipaj , într-un anunț programat la Centrul Spațial Lyndon B. Johnson din Houston, potrivit IT之家 . Evenimentul este stabilit pentru 9 iunie, ora 11:00 (ora Coastei de Est a SUA), respectiv 23:00 ora României, iar după prezentarea noutăților despre misiune, astronauții desemnați vor răspunde întrebărilor presei. Miza operațională a „Artemis 3” este testarea capabilității de „întâlnire și andocare” (rendezvous & docking) între capsula Orion și un sistem comercial de aselenizare cu echipaj — o etapă critică pentru transferul astronauților din orbită către suprafața Lunii și pentru validarea tehnologiilor necesare unor misiuni lunare de durată mai mare. Ce știm despre arhitectura misiunii Conform informațiilor publicate, „Artemis 3” ar urma să fie lansată de la Centrul Spațial Kennedy din Florida, cu: 4 astronauți la bord; capsula Orion ; racheta SLS (Space Launch System), care va plasa nava în spațiu. NASA nu a comunicat în materialul citat alte detalii despre calendarul complet al misiunii sau despre configurația exactă a sistemului comercial de aselenizare, urmând ca actualizările și numele echipajului să fie anunțate în cadrul evenimentului din 9 iunie. [...]
Explozia unei rachete Blue Origin a avariat singura rampă de lansare a companiei, riscând să împingă cu luni de zile calendarul misiunilor lunare ale NASA , într-un moment în care SUA vizează revenirea oamenilor pe Lună până în 2028, potrivit Mediafax , care citează Politico. Incidentul a avut loc la Cape Canaveral , în noaptea de joi spre vineri, când una dintre rachetele Blue Origin a explodat pe platforma de lansare. Miza este operațională: explozia a produs „daune mari” la rampa de lansare, iar experții citați estimează că reparațiile ar putea dura luni, ceea ce ar amâna următoarele lansări. De ce contează: blocaj de infrastructură într-un program cu termene strânse Blue Origin este una dintre companiile pe care NASA se baza pentru a ajunge pe Lună, iar avarierea singurei rampe de lansare a companiei creează un punct unic de vulnerabilitate (un „single point of failure”) pentru ritmul testelor și al zborurilor planificate. În acest context, incidentul este descris drept un eșec major pentru Blue Origin, compania spațială fondată de Jeff Bezos, aflată în competiție directă cu SpaceX, compania lui Elon Musk. Ce urmează: NASA ar putea muta accentul către SpaceX Potrivit informațiilor citate, explozia ar putea „da peste cap” planurile care vizează întoarcerea oamenilor pe Lună până în 2028 și construirea unei baze lunare înaintea Chinei. NASA ar putea să se orienteze mai mult către SpaceX. Agenția își propune, totuși, să testeze anul viitor module de aselenizare de la ambele companii, ceea ce sugerează că strategia de redundanță (mai mulți furnizori) rămâne, cel puțin deocamdată, în picioare. [...]
Eșecul rachetei New Glenn riscă să împingă NASA spre o dependență și mai mare de SpaceX , pentru că blochează, pe termen nedefinit, testele necesare pentru landerul lunar Blue Moon și complică planificarea misiunilor Artemis, potrivit Ars Technica . De ce nu e ușor de „mutat” Blue Moon pe altă rachetă În teorie, Blue Moon Mark 1 ar putea fi lansat spre Lună cu alte rachete grele, precum Falcon Heavy (SpaceX) sau Vulcan (United Launch Alliance), care „probabil” au capacitatea de a trimite vehiculul către Lună. În practică, opțiunile sunt limitate: Vulcan este și ea indisponibilă în acest moment și are „o coadă lungă” de încărcături utile ale Space Force, ceea ce reduce șansele de a prelua rapid un program suplimentar. Pentru Falcon Heavy , publicația notează posibile probleme de compatibilitate : Mark 1 folosește motorul BE-7 (hidrogen lichid și oxigen lichid), iar etajul superior al rachetei Falcon este alimentat cu kerosen. Ars Technica precizează că aceste incompatibilități nu sunt confirmate . În plus, este „puțin probabil” ca Blue Origin să colaboreze astfel cu un rival direct , SpaceX. Efectul în lanț: întârzieri la „Moon Base” și presiune pe Artemis Dacă Mark 1 rămâne blocat, consecința imediată este fie întârzierea semnificativă , fie restructurarea fazelor timpurii ale programului de bază lunară („Moon Base”), arată analiza. Un exemplu: roverele lunare dezvoltate de Astrolab și Lunar Outpost au o masă de circa 1 tonă , iar, potrivit publicației, doar Mark 1 și Starship ar avea capacitatea de livrare necesară pentru astfel de încărcături. Impactul major este însă asupra misiunilor cu echipaj din programul Artemis: Artemis III : NASA a modificat recent misiunea astfel încât capsula Orion să se întâlnească pe orbită joasă cu unul sau ambele sisteme de aselenizare dezvoltate de Blue Origin (Blue Moon) și SpaceX (Starship). NASA „pare hotărâtă” să lanseze misiunea în 2027 și intenționează să anunțe cei patru astronauți „în câteva săptămâni”. Totuși, Ars Technica susține că este „aproape sigur” că un lander Blue Moon nu va fi gata în următoarele 18 luni , ceea ce obligă NASA să aleagă între a aștepta Blue Origin sau a merge înainte doar cu Starship. Artemis IV : eșecul „complică și mai mult” planul. Publicația spune că este greu de imaginat un scenariu în care un Blue Moon „certificat pentru echipaj” să fie gata în 2028 , mai ales că Blue Origin trebuie să zboare misiuni de test cu Mark 1, iar acestea sunt acum suspendate pe termen nedefinit . În interiorul NASA, unii oficiali ajunseseră să vadă drept opțiune principală pentru Artemis IV o versiune „subțiată” a landerului Mark 2, care nu ar necesita realimentare în spațiu . În contextul actual, concluzia analizei este că NASA — „ca o mare parte din industria spațială americană” — devine și mai dependentă de capacitatea SpaceX de a livra cu Starship . Notă: Ars Technica precizează că articolul a fost editat pentru a clarifica posibilele probleme de interoperabilitate dintre Blue Moon Mark 1 și Falcon Heavy. [...]
NASA își mută o parte din investițiile spațiale către o infrastructură lunară permanentă , un program estimat la aproximativ 20 de miliarde de dolari, care ar urma să ducă la o bază la polul sud al Lunii până în 2032, potrivit G4Media . Miza nu este doar științifică, ci și operațională: agenția descrie o succesiune de tehnologii și misiuni care ar trebui să transforme Luna dintr-o destinație „de vizită” într-un punct de prezență umană pe termen lung. Planul include trimiterea pe suprafața selenară, în următorii ani, a unor module robotizate de aselenizare, drone și vehicule specializate, dezvoltate în colaborare cu sectorul privat. Printre companiile menționate se află Blue Origin , fondată de Jeff Bezos. Ce urmărește NASA să obțină prin baza de la polul sud Conform informațiilor prezentate, baza ar urma să fie alimentată atât cu energie nucleară, cât și solară. NASA argumentează că o astfel de infrastructură ar permite: experimente științifice pe termen lung; explorarea resurselor naturale; sprijin logistic pentru viitoare misiuni către Marte. Administratorul NASA, Jared Isaacman , a indicat o schimbare de strategie: SUA nu mai tratează Luna ca pe o destinație temporară, ci ca pe un punct permanent de prezență umană. Presiune de calendar și competiție cu China Strategia este plasată într-un context de competiție mai intensă cu China, care își propune să trimită astronauți pe Lună până în 2030. În paralel, Beijingul își dezvoltă programul spațial, inclusiv prin misiuni precum Shenzhou-23, lansată recent către stația spațială Tiangong. Pe partea americană, obiectivul de a readuce astronauți pe Lună înainte de finalul actualului ciclu politic adaugă presiune asupra programului. În același timp, o parte a comunității științifice consideră că termenele anunțate sunt dificil de respectat, iar unii experți estimează că China ar putea devansa SUA în trimiterea următorilor oameni pe Lună, în pofida avantajului istoric american în explorarea spațiului. În această logică, proiectul bazei lunare capătă o dimensiune dublă: investiție în capacități operaționale pentru explorare pe termen lung și instrument de poziționare geopolitică în noua cursă spațială. [...]
NASA își pune planul de bază lunară pe o listă de achiziții sub presiune , într-o cursă accelerată cu China, care vizează și ea trimiterea de oameni pe Lună până în 2030, potrivit Mediafax . Agenția americană a publicat detalii despre module robotizate de aselenizare, drone și vehicule pe care intenționează să le trimită pe Lună, ca parte a planurilor SUA de construire a unei baze lunare. Pe lista companiilor selectate să construiască vehicule se află și Blue Origin , compania spațială a fondatorului Amazon, Jeff Bezos, conform BBC (citată de Mediafax). Miza este atât operațională, cât și geopolitică: SUA vor să trimită americani pe Lună înainte ca președintele Donald Trump să părăsească funcția în 2028, în timp ce NASA concurează direct cu China pentru următoarea aselenizare cu echipaj uman. Ce include „pachetul” de capabilități pentru Lună NASA a detaliat tipurile de echipamente pe care vrea să le trimită pe Lună pentru a susține o prezență permanentă: module robotizate de aselenizare; drone; vehicule pentru deplasare și operațiuni la sol. Calendarul și bugetul: ținte ambițioase, contestate de experți În martie, NASA a anunțat un program de 20 de miliarde de dolari (aprox. 92 de miliarde de lei) pentru construirea unei baze permanente, alimentate cu energie nucleară și solară, la polul sud al Lunii, cu termen până în 2032. Totuși, Mediafax notează că „majoritatea experților” consideră termenele stabilite de NASA nerealiste. Administratorul NASA, Jared Isaacman , a declarat marți: „SUA nu vor mai renunța niciodată la Lună”. Potrivit articolului, o bază lunară ar permite SUA să facă experimente științifice, să exploateze resurse valoroase și să faciliteze călătoriile spre Marte. Presiunea competiției cu China China își continuă planurile de a trimite oameni pe Lună până în 2030. Mediafax menționează că luni a fost lansată sonda spațială Shenzhou-23, care a trimis un echipaj de astronauți către stația spațială Tiangong. În acest context, deși SUA au trimis patru astronauți în jurul Lunii în cadrul misiunii Artemis II din aprilie, unii oameni de știință cred că următoarea țară care va trimite oameni pe suprafața lunară ar putea fi China. [...]
DARPA vrea să prelungească viața sateliților GEO prin reparații și realimentare pe orbită , reducând nevoia de înlocuire și riscul asociat deșeurilor spațiale, potrivit Agerpres , care citează Space.com. Programul american, numit Robotic Servicing of Geosynchronous Satellite (RSGS) , are în centru o „suită robotică de service” care ar urma să execute sarcini precum modernizări pe orbită, inspecții, rezolvarea anomaliilor și relocare. Ținta sunt sateliții aflați pe orbită geosincronă (GEO), la aproximativ 35.786 km deasupra Pământului, utilizați în special pentru telecomunicații, monitorizare climatică și misiuni de apărare pe termen lung. De ce contează: costuri mari blocate în orbită și puține opțiuni când se termină combustibilul La această altitudine, sateliții au, de regulă, opțiuni limitate când rămân fără combustibil, în afară de a fi scoși din uz pentru a face loc unui satelit nou. În contextul creșterii cantității de deșeuri spațiale și al riscului de coliziune, obiectivul declarat al DARPA și al partenerilor este prelungirea duratei de viață a sateliților GEO. Agenția americană argumentează că, în lipsa posibilităților de intervenție după lansare, sateliții GEO sunt proiectați cu redundanțe și cu capacitate maximă de combustibil, ceea ce le crește „complexitatea, greutatea și costul”. În materialele DARPA este menționat și impactul învechirii tehnologice asupra unor active scumpe: „Chiar și sateliții complet funcționali își au adesea durata de viață operațională scurtată pur și simplu pentru că transportă sarcini utile învechite – o situație frustrantă pentru proprietarii de active în valoare de sute de milioane de dolari.” Calendar și parteneri: lansare „în această vară”, operațional din 2027 Programul RSGS a fost anunțat inițial în 2017, dar a avut întârzieri; contractorul inițial, Maxar Technologies , a părăsit proiectul în 2019, iar pandemia a afectat lanțul de distribuție al industriei, potrivit Breaking Defense (citat de Space.com, preluat de Agerpres). Dacă lansarea va avea loc în această vară, primul robot RSGS ar urma să înceapă activitatea anul viitor, după o călătorie de 10 luni către orbita geosincronă, folosind propulsie electrică. Printre participanții menționați se numără NASA, SpaceLogistics (subsidiară Northrop Grumman) și Laboratorul de Cercetare Navală al SUA. Context: sateliții GEO au viață lungă, dar se învechesc greu de înlocuit Un satelit geostaționar tipic are o durată de viață de 15 ani, mult peste cea a sateliților de pe orbita terestră joasă (LEO) precum cei din constelația Starlink, indicați în material ca având aproximativ 5 ani. Diferența, potrivit informațiilor citate, este că sateliții LEO pot fi înlocuiți mai frecvent și la costuri mai reduse, în timp ce pentru GEO înlocuirea este mai dificilă și mai scumpă, ceea ce face relevantă ideea de „service” pe orbită. [...]
