Știri
Știri din categoria Știință
Grafenul ar putea oferi o cale mai accesibilă de a testa fenomene cuantice rare, după ce cercetători au observat în acest material un comportament care contrazice legea Wiedemann–Franz, un reper al fizicii metalelor, potrivit Antena 3. Miza practică: grafenul ar putea deveni o „platformă” experimentală pentru efecte care, până acum, erau asociate cu condiții extreme și greu de reprodus.
O echipă de la Indian Institute of Science, împreună cu specialiști de la National Institute for Materials Science, susține că a observat în grafen un regim în care electronii se comportă colectiv, ca un fluid aproape „perfect”, ceea ce ar explica abaterea de la relațiile clasice dintre transportul de căldură și cel de electricitate.
Pentru a surprinde fenomenul, cercetătorii au folosit mostre „extrem de pure” și au măsurat cu precizie conductivitatea electrică și conductivitatea termică. Rezultatul raportat: cele două proprietăți nu au crescut împreună, ci au evoluat în sensuri opuse — când conductivitatea electrică creștea, cea termică scădea, și invers.
Observația intră în conflict cu legea Wiedemann–Franz, care spune că, în metale, transportul de căldură și cel de electricitate sunt proporționale. Diferențele raportate au fost de „peste 200 de ori” la temperaturi scăzute, conform articolului.
Comportamentul apare în apropierea „punctului Dirac”, o stare a grafenului descrisă ca fiind la limita dintre conductor și izolator. În acest regim, electronii nu mai acționează individual, ci ca un ansamblu, similar unui fluid („fluid Dirac”), cu vâscozitate foarte mică, apropiată de idealul unui fluid perfect.
Autorii compară această stare exotică cu plasma quarc-gluon — un amestec de particule subatomice extrem de energice observat în acceleratoarele de particule de la CERN — însă aici ar putea fi studiată într-un material solid, în condiții mai accesibile decât cele din fizica energiilor înalte.
Articolul indică și o direcție de utilizare practică: dezvoltarea unor senzori cuantici foarte sensibili, capabili să detecteze semnale electrice foarte slabe sau câmpuri magnetice fine.
Studiul este prezentat ca fiind publicat în Nature Physics, iar informația este atribuită de Antena 3 către Science Daily; detalii suplimentare despre setările experimentale (temperaturi exacte, configurația dispozitivelor, incertitudini de măsurare) nu sunt incluse în textul sursă.
Recomandate
Un mușchi artificial care își revine în proporție de 91% după reutilizări repetate ar putea reduce costurile și timpii de mentenanță în robotica moale , prin componente care se reconfigurează și se repară în loc să fie înlocuite, potrivit Interesting Engineering . Cercetători de la Universitatea Națională din Seul au dezvoltat un „mușchi” artificial bazat pe un actuator dielectric elastomeric (DEA) – un dispozitiv moale care transformă energia electrică în mișcare și este folosit deja în aplicații precum feedback haptic, dispozitive purtabile și clești robotici pentru obiecte fragile. Noutatea este un electrod intern realizat dintr-un material ferofluid cu tranziție de fază: se comportă ca un solid la temperatura camerei, dar devine fluid când este expus la căldură sau câmpuri magnetice, ceea ce permite remodelarea structurii interne chiar și după fabricație. De ce contează operațional: un singur actuator, mai multe funcții Limitarea majoră a actuatoarelor convenționale este că au tipare de electrozi „înghețate” în procesul de producție, astfel încât pot executa, de regulă, o singură mișcare prestabilită. În schimb, noul sistem permite electrozilor să se separe, să se unească și să se deplaseze în spațiu tridimensional în timpul funcționării, astfel încât același actuator poate schimba funcția în timp real. În demonstrațiile descrise, un singur actuator ar putea comuta între mișcări diferite, precum: îndoire; expansiune; „punte” de circuit (conectarea unor trasee electrice). Implicația este o reducere a complexității de proiectare și fabricație în robotica moale, unde multe componente sunt construite pentru sarcini înguste, „de unică folosință” din punct de vedere funcțional. Auto-reparare și reutilizare: de la defect critic la funcționare continuă Echipa a proiectat actuatorul să își revină după tăieturi sau defecte electrice. Dacă o parte a electrodului este deteriorată, materialul din apropiere poate fi transformat în stare lichidă pentru a reconecta trasee întrerupte sau pentru a ocoli secțiuni defecte, astfel încât sistemul să continue să funcționeze în situații care, în mod normal, ar opri un actuator moale clasic. Pe partea de sustenabilitate și costuri, cercetătorii susțin și reciclabilitatea: la finalul duratei de viață, materialul electrodului poate fi extras în formă lichidă și injectat într-un sistem nou. După cicluri repetate de reutilizare, au raportat „aproximativ 91%” recuperare, cu performanță stabilă. Ce urmează și unde s-ar putea vedea aplicații Printre utilizările posibile menționate se numără mâini robotice cu mișcări mai naturale, mașini care se auto-repară, ecrane care își schimbă forma și electronice flexibile care pot fi reconstruite în loc să fie aruncate. Studiul a fost publicat în „ Science Advances ”. [...]
SUA împing un calendar accelerat pentru reactoare nucleare pe Lună, dar fezabilitatea e contestată , pe fondul unei competiții strategice cu China și al presiunii de a asigura energie continuă pentru o viitoare bază lunară, potrivit Antena 3 . Administrația Trump a publicat îndrumări actualizate pentru agențiile federale după misiunea Artemis II , cu obiectivul de a accelera dezvoltarea și desfășurarea energiei nucleare în spațiu. Miza, în logica documentului, este ca SUA să rămână înaintea Chinei în „noua cursă spațială”, care ar putea influența cine va stabili regulile în viitor, în condițiile în care NASA urmărește o bază lunară permanentă și lucrează la o navă spre Marte cu propulsie nucleară. De ce contează: energia continuă pe Lună și presiunea termenelor NASA argumentează că energia nucleară devine esențială pentru activitate susținută pe Lună, dincolo de limitele energiei solare. „Energia nucleară va fi necesară pentru a trăi și a lucra pe Lună, deoarece nu există acces nelimitat la energia solară, iar nopțile lunare au o durată de 14,5 zile pământene. Reactoarele nucleare pot fi amplasate în zone permanent umbrite și pot genera energie continuu”, potrivit NASA. În același timp, calendarul avansat de administrație este contestat de critici, care îl consideră greu de atins în intervalul propus. Ce prevede planul: repere 2028–2031 și roluri pe agenții Îndrumările emise marți cer Departamentelor Energiei și Apărării, Biroului de Politici Științifice și Tehnologice al Casei Albe (OSTP) și NASA să înceapă pași concreți pentru desfășurarea în siguranță a reactoarelor nucleare: pe orbită încă din 2028 ; pe Lună până în 2030 , în linie cu un ordin executiv emis în decembrie de președintele Donald Trump. Jared Isaacman, administratorul NASA și fost astronaut SpaceX, a transmis pe platforma X că: „A venit momentul ca America să acționeze în domeniul energiei nucleare în spațiu”. Documentul mai cere ca NASA și Departamentul Apărării să organizeze concursuri de proiectare pentru o „demonstrație pe termen scurt” a unui reactor spațial de putere mică și medie , cu pregătirea pentru reactoare de mare putere în următorul deceniu. Ce urmează în termene scurte: 30, 60 și 90 de zile Pe lângă țintele de la finalul deceniului, îndrumările fixează și livrabile rapide: în următoarea lună , NASA trebuie să inițieze un program pentru un reactor de fisiune la suprafață, care să furnizeze cel puțin 40 de kilowați de electricitate continuă și fiabilă pe Lună, și să pregătească o opțiune demonstrativă pentru propulsie nucleară electrică (reactorul generează electricitate care alimentează propulsia); în 60 de zile , Departamentul Energiei trebuie să evalueze dacă industria nucleară poate produce până la patru reactoare spațiale în cinci ani , incluzând proiectarea, componentele cu termene lungi de livrare și combustibilul, plus recomandări pentru acoperirea „lacunelor”; în 90 de zile , OSTP trebuie să elaboreze o foaie de parcurs cu obstacolele care pot bloca atingerea obiectivelor. Ghidul mai notează că Departamentul Apărării va urmări, „în funcție de disponibilitatea fondurilor”, desfășurarea unui reactor spațial de putere medie care să permită misiuni până în 2031 . Fezabilitatea: între scepticism și estimări de cost Antena 3 citează The Independent, care notează că unii experți consideră că obiectivele nu sunt realizabile în termenul alocat, deși nu există consens. Joseph Cirincione, analist în securitate națională și expert nuclear, a declarat pentru The Independent că propunerea „contravine bunei gestionări” a unui program spațial „privat de bani” și estimează că un reactor nuclear pe Lună ar putea dura până la 20 de ani pentru a deveni realitate. În sens opus, Bhavya Lal, fost administrator asociat la NASA pentru tehnologie, politici și strategie, a susținut recent că ar fi posibil un reactor nuclear pe Lună până în 2030 și că ar fi nevoie de 3 miliarde de dolari (aprox. 13,8 miliarde lei) pentru acest obiectiv. În context, Antena 3 amintește că energia nucleară în spațiu este folosită din anii 1960 și că Departamentul Energiei și NASA au demonstrat în 2018 un sistem de alimentare cu energie a unui reactor nuclear, în prima administrație Trump. [...]
Eclipsa totală de Soare din 12 august 2026 va fi vizibilă în România doar parțial și numai în vestul țării , ceea ce limitează atât interesul pentru observații „de totalitate”, cât și oportunitățile pentru activități educaționale și turism astronomic local, potrivit Digi24 . Fenomenul are loc pe 12 august 2026, în apropierea apusului, când Luna va acoperi progresiv discul solar. Vizibilitatea maximă (totalitatea) va fi însă restrânsă la o fâșie îngustă care traversează Groenlanda, Islanda, nordul Portugaliei, nordul Spaniei și Insulele Baleare. Ce se vede, concret, din România În România, eclipsa va putea fi observată doar parțial și exclusiv în vest , în orașe precum: Satu Mare Arad Oradea În aceste zone, acoperirea discului solar va ajunge la cel mult 38% , iar evenimentul se va produce tot în apropierea apusului. În București și în localitățile aflate la est de capitală, eclipsa nu va fi vizibilă , conform explicațiilor citate de Digi24 de la astronomul Adrian Șonka ( Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu ”). Unde se vede totalitatea și cât durează „Totalitatea” – momentul în care Soarele este acoperit complet de Lună – va fi vizibilă doar pe o bandă de cel mult 294 de kilometri lățime , care traversează Groenlanda, Islanda, Oceanul Atlantic, nordul Portugaliei, nordul Spaniei și Insulele Baleare. Punctul de maxim al eclipsei va fi atins în Oceanul Atlantic, la vest de Islanda, în apropiere de Reykjavík, unde durata totalității va ajunge la 2 minute și 18 secunde , potrivit aceleiași surse. Observarea în siguranță: ce recomandă specialiștii Digi24 atrage atenția că observarea eclipsei presupune măsuri stricte, deoarece lumina solară poate afecta grav vederea, mai ales cu telescopul sau binoclul. Ochelarii de soare obișnuiți nu sunt suficienți. Pentru observații sunt recomandate: ochelari speciali pentru eclipse; filtre de sudură cu grad maxim de protecție; pentru telescop/binoclu, filtre de tip Mylar montate obligatoriu în fața obiectivului (folii tratate care reduc lumina la un nivel sigur și blochează radiațiile periculoase). [...]
Nava experimentală chineză Qīngzhōu a intrat în operare pe termen lung după ce a validat tehnologii de reducere a costurilor , inclusiv panouri solare cu preț de o zecime față de soluțiile tradiționale, potrivit IT之家 . Primele rezultate științifice și de testare inginerească au fost prezentate pe 15 aprilie de Institutul de Inovare pentru Microsateliți al Academiei Chineze de Științe, care a dezvoltat nava. Qīngzhōu (numită și „Báixiàng”) a fost lansată pe 30 martie 2026 cu racheta Lìjiàn-2 Yáo-1 și are o masă totală de 4,2 tone, cu 1 tonă de încărcătură pentru experimente științifice. Conform informațiilor publicate, nava are o capacitate de zbor pe orbită de până la trei ani și a finalizat testele de control al zborului, ridicându-și activ orbita la 600 km, după care a trecut oficial în etapa de funcționare pe termen lung. De ce contează: validări care pot coborî costul viitoarelor misiuni Miza principală a programului este demonstrarea unor soluții care să reducă costurile de dezvoltare și operare, fără a compromite fiabilitatea, pentru a susține proiectarea viitoarei nave cargo Qīngzhōu (varianta „de serie”, menționată în material ca următor pas). În zona de „design cu cost redus”, rezultatele menționate includ: Energie: panouri solare pliabile, ultrsubțiri, flexibile, din siliciu monocristalin, cu performanță stabilă pe orbită și cost declarat la o zecime din cel al bateriilor/panourilor tradiționale. Comunicații: un modul de comunicații „aer-aer” (între vehicule spațiale) care ar permite transmisii de date la peste 450 km . Producție și materiale: utilizarea imprimării 3D și a unor materiale noi pentru a reduce costurile și a scurta ciclul de fabricație, cu o verificare a „utilizării pe orbită” pentru componente cu cost redus. Ce a mai testat nava: manevre, eliberări de sateliți și „servicii pe orbită” Pe lângă obiectivele de cost, misiunea a urmărit și extinderea capabilităților operaționale. Pe 2 și 3 aprilie, nava a eliberat succesiv doi sateliți mici și a realizat, împreună cu satelitul Xīnzhēngchéng 01, un test de apropiere de la distanță și retragere în siguranță, pentru a valida o tehnologie de control „cuplată” orbită–atitudine pentru configurații cu mai multe corpuri. Materialul mai notează că platforma de găzduire a sarcinilor utile este una „universală”, de tip „plug-and-play” („conectezi și folosești”), iar până acum ar fi fost finalizate șase teste de sarcini utile cu tehnologii noi, inclusiv izolare activă a vibrațiilor și fabricație metalică pe orbită, cu rezultate considerate bune și cu „acoperirea unor goluri” tehnologice în domenii relevante. Context de program Potrivit cronologiei prezentate, proiectul a intrat în faza de argumentare și proiectare sincronizată în octombrie 2024, soluția a fost stabilită în ianuarie 2025, iar dezvoltarea a durat 11 luni până la lansarea din 30 martie 2026. În etapa curentă, nava urmează să continue testele de validare a tehnologiilor-cheie ale platformei, testele de stabilitate și misiunile de extindere, în regim de operare pe termen lung. [...]
După ani de amânări, misiunea europeană ExoMars primește în sfârșit un calendar operațional: roverul Rosalind Franklin este programat să plece spre Marte la finalul lui 2028, cu o rachetă Falcon Heavy , într-un aranjament în care NASA furnizează componente critice pentru lansare și asolizare , potrivit WinFuture . Pentru ESA, miza este relansarea unei misiuni „blocate” după ruperea parteneriatelor anterioare, iar pentru NASA este un nou angajament tehnic care reduce riscul ca proiectul să fie abandonat. Roverul ar urma să fie lansat de la Kennedy Space Center (Florida), iar obiectivul științific rămâne căutarea urmelor de viață trecută sau prezentă pe „Planeta Roșie”. Dacă fereastra de lansare de la finalul lui 2028 este respectată, roverul ar ajunge pe Marte în 2030. Ce aduce concret parteneriatul NASA–ESA Conform informațiilor prezentate, împărțirea responsabilităților este „strict reglementată”: Europa operează roverul, iar partea americană livrează hardware esențial pentru a face posibilă misiunea. Pachetul SUA include: un zbor de lansare cu racheta Falcon Heavy; motoare de frânare pentru o asolizare sigură; elemente de încălzire cu radioizotopi, necesare pentru protejarea electronicii. Necesitatea încălzirii este una operațională: temperaturile nocturne de pe Marte scad puternic, iar fără aceste surse de căldură instrumentele sensibile ar putea îngheța și ceda. În plus, inginerii americani îi sprijină pe europeni în rezolvarea unor probleme tehnice ale sistemului de parașute al platformei de asolizare. De ce contează: misiunea este „salvată” prin hardware american, dar rămâne presiunea timpului Proiectul a acumulat întârzieri repetate, iar după excluderea agenției spațiale ruse Roscosmos în 2022, roverul – deja finalizat – a rămas fără o soluție de transport. În noua configurație, NASA preia din nou sarcini cheie pentru a securiza zborul și a evita încă o amânare majoră. WinFuture notează însă și un cost al întârzierilor: tehnologia de la bord este „învechită” sau în curs de îmbătrânire. Chiar și așa, obiectivul științific rămâne actual, iar misiunea își păstrează relevanța prin capacitățile de analiză planificate la sol. Componenta științifică: foraje până la 2 metri și analiză de laborator la fața locului Programul de sprijin ROSA (Rosalind Franklin Support and Augmentation) a fost aprobat oficial, iar un element central al contribuției americane este un spectrometru de masă (instrument care identifică substanțe după „amprenta” lor moleculară). Acesta va analiza probele de sol colectate în zona de asolizare Oxia Planum . Rosalind Franklin este prezentat ca primul vehicul de pe Marte care va fora până la 2 metri în scoarță, o adâncime la care moleculele organice ar fi putut rămâne protejate de radiația cosmică. Obstacole politice și următorul prag Deși implementarea tehnică este descrisă ca fiind asigurată, materialul menționează și riscuri politice: administrația americană în funcție ar fi propus în repetate rânduri tăieri bugetare care ar fi afectat proiectul, însă Congresul SUA a respins aceste inițiative. Următorul reper rămâne respectarea ferestrei de lansare de la finalul lui 2028; în scenariul indicat, sosirea pe Marte ar urma în 2030. [...]
Scutul termic al capsulei Orion din misiunea Artemis 2 pare să fi funcționat conform așteptărilor, reducând un risc operațional major pentru zborurile cu echipaj spre Lună , după ce vehiculul a revenit pe Pământ fără problemele care au alimentat ani la rând îngrijorări în jurul acestui element critic, potrivit Space . Capsula Orion, botezată de echipaj „Integrity”, a amerizat pe 10 aprilie, încheind o misiune de 10 zile până la orbita Lunii. Înaintea reintrării în atmosferă, scutul termic a fost intens discutat nu doar din cauza vitezelor și temperaturilor extreme ale revenirii (în jur de 5.000°F, adică aproximativ 2.800°C), ci și din cauza precedentului Artemis 1. În 2022, misiunea fără echipaj Artemis 1 a fost un succes, însă scutul termic al Orion — cu diametrul de 16,5 picioare (aprox. 5 metri), descris ca fiind cel mai mare de acest tip trimis vreodată în zbor — a suferit „mai multe avarii decât era de așteptat” la reintrare. Deși NASA a decis să păstreze același design pentru Artemis 2, agenția a modificat traiectoria de reintrare, aducând capsula într-un unghi mai abrupt, astfel încât să petreacă mai puțin timp în regimurile de temperatură extremă care au afectat Artemis 1. Ce s-a văzut după amerizare Comandantul Artemis 2, Reid Wiseman , a spus că el și colegii săi au inspectat capsula la scurt timp după amerizare și că, la o primă evaluare vizuală, scutul termic a fost într-o stare bună. Wiseman a menționat o pierdere de material carbonizat („char loss”) în zona numită „shoulder” — locul unde scutul termic se întâlnește cu structura conică a navei — dar a descris partea inferioară ca arătând „foarte bine” pentru o inspecție făcută de echipaj. „Cu siguranță, când am ajuns la vehicul, a existat o mică pierdere de material carbonizat pe ceea ce se numește «shoulder»… Dar partea de jos… ni s-a părut minunată.” Tot el a caracterizat reintrarea drept „foarte lină”. De ce contează: risc redus, dar verdictul final rămâne la NASA Observațiile echipajului sunt preliminare, iar NASA urmează să ofere concluzii detaliate în săptămânile și lunile următoare, după analize tehnice. Totuși, faptul că scutul termic pare să fi trecut testul în condiții reale de reintrare atenuează una dintre cele mai sensibile necunoscute operaționale ale programului Artemis, mai ales după controversele din comunitatea de zbor spațial legate de păstrarea aceluiași design. Publicația notează și că Artemis 2 ar fi „cântecul de lebădă” pentru acest design de scut termic: NASA a spus că va schimba abordarea pe viitoarele misiuni Artemis. Ce urmează în program Conform articolului, următoarea misiune, Artemis 3, ar urma să rămână pe orbita Pământului pentru a testa proceduri de andocare folosind Orion și unul sau ambele landere lunare dezvoltate privat (Starship al SpaceX și Blue Moon al Blue Origin), ceea ce ar însemna condiții mai puțin extreme decât la întoarcerea de la Lună. În schimb, Artemis 4 este descrisă ca o misiune care va ajunge „departe” și va reveni „fierbinte”: ar urma să folosească unul dintre landere pentru a duce astronauți lângă polul sud lunar, apoi să îi aducă înapoi pe Pământ la bordul Orion. [...]
