Știri
Știri din categoria Știință
Un mecanism natural care poate reduce pesticidele: potrivit Gizmodo, o echipă de cercetători din China a găsit indicii că fasolea „cowpea” (Vigna unguiculata) nu doar atrage viespi parazite ca să-și elimine dăunătorii, ci „pregătește” și solul astfel încât generațiile următoare de plante să poată activa mai ușor aceeași apărare — o descoperire cu potențial pentru control biologic în agricultură.
Studiul, publicat în Cell Reports, urmărește cum cowpea se apără de un intrus care mănâncă frunzele: Liriomyza trifolii, cunoscut ca „American serpentine leafminer” (un mic dăunător care perforează frunzele și își depune ouăle în interior; larvele sapă „tuneluri” în frunză). Autorii notează că infestările puternice pot distruge frunzișul și pot reduce producția.
Cercetătorii au confirmat că plantele infestate emit compuși volatili — substanțe care se evaporă ușor și se răspândesc prin aer — ce atrag viespea parazită Neochrysocharis formosa, un inamic natural al larvelor dăunătorului. Viespile își depun ouăle în larve, iar urmașii se hrănesc cu acestea.
Noutatea, conform echipei, este că planta ar declanșa și un al doilea nivel de apărare: eliberează compuși prin rădăcini care modifică microbiomul solului (comunitatea de bacterii din jurul rădăcinilor). Acest „sol ajustat” ar îmbunătăți capacitatea cowpea de a emite ulterior semnalele aeriene care atrag viespile, inclusiv la plante care nu fuseseră atacate anterior.
Autorii descriu mecanismul ca pe o buclă de feedback în mai mulți pași, care transformă un atac temporar într-o „moștenire” defensivă transmisă prin sol.
În logica controlului biologic (combaterea dăunătorilor cu ajutorul organismelor naturale, nu prin substanțe chimice), un astfel de mecanism ar putea deveni o bază pentru strategii care să mențină culturile sănătoase cu o dependență mai mică de pesticide toxice, susțin cercetătorii.
Totuși, studiul a fost realizat în condiții controlate, iar întrebări importante rămân deschise: cât timp persistă efectul în sol în condiții reale și cât de răspândită este această strategie la alte specii de plante.
Recomandate
Modelele NASA arată că unele microbe terestre pot supraviețui pe Lună săptămâni sau luni , ceea ce complică atât protecția „resurselor” locale (în special gheața de apă), cât și acuratețea analizelor științifice din viitoarele misiuni spre poli, potrivit The Jerusalem Post . Cercetarea, condusă de oameni de știință NASA, a testat în simulări cinci forme de fungi și bacterii în trei regiuni din apropierea Polului Sud lunar (Nobile Rim, Connecting Ridge și de Gerlache Rim). Condițiile de mediu au fost construite pe baza observațiilor sondei Lunar Reconnaissance Orbiter și a datelor privind expunerea la radiații. Rezultatul: în anumite zone – mai ales în interiorul craterelor permanent umbrite – unele microorganisme ar putea rezista perioade de la câteva săptămâni la câteva luni, în special în anotimpurile de toamnă și iarnă, conform autorului principal Prabal Saxena (NASA Goddard Space Flight Center). Cine rezistă mai bine și unde apar „nișele” de supraviețuire Dintre organismele analizate, cei doi fungi s-au dovedit mai rezistenți decât cele trei specii de bacterii. Cel mai robust a fost Aspergillus niger („mucegaiul negru”), o specie comună, întâlnită și în sisteme de ventilație; astronauții au identificat Aspergillus și la bordul Stației Spațiale Internaționale, iar experimente anterioare au arătat că poate supraviețui chiar și în exteriorul stației, pe orbită. A fost studiat și genul Fusarium, un fung frecvent din sol. În cazul bacteriilor, studiul a inclus: Deinococcus radiodurans (cunoscut pentru toleranța la frig și radiații), Staphylococcus aureus (prezent adesea pe piele și în cavitatea nazală), Bacillus subtilis (întâlnit în sol, vegetație și tractul gastrointestinal uman). Conform simulărilor, cele mai mari amenințări pentru supraviețuire sunt radiația ultravioletă și căldura – temperaturile din timpul zilei lunare pot ajunge la aproximativ 260°F (127°C) – alături de radiația particulelor energetice și efectele vidului de la suprafață. Modelele au indicat existența unor „nișe” de supraviețuire care pot acoperi suprafețe comparabile cu podeaua unor cratere late de mile (adică de ordinul kilometrilor). De ce contează pentru misiunile cu echipaj și pentru exploatarea resurselor Studiul, publicat în Science Advances , nu a evaluat dacă microorganismele s-ar putea înmulți pe Lună, ci doar dacă pot persista. Totuși, coautoarea Heather Graham (NASA Goddard) a indicat scenarii în care celulele ar putea fi îngropate, ceea ce le-ar proteja de radiații și le-ar menține mai calde, sau situații în care s-ar putea forma „pungi” de apă lichidă, care ar putea favoriza creșterea. Miza operațională este dublă: pe de o parte, microbii ar putea afecta resurse precum apa (existentă ca gheață în unele zone), potențial utilă astronauților; pe de altă parte, contaminarea poate altera interpretarea probelor și a analizelor privind regolitul (materialul de la suprafața Lunii) și posibila prezență a unor molecule organice. „Contaminarea este inevitabilă, așa că trebuie să urmărim ce aducem cu noi, pentru ca ulterior să putem distinge chimia lunară de ceea ce am adus de pe Pământ”, a spus Graham, citată în material. Context: presiunea crește odată cu revenirea pe Lună SUA și China urmăresc revenirea astronauților pe suprafața Lunii pentru prima dată din 1972 și dezvoltarea unor baze pe termen mai lung. NASA, prin programul Artemis, vizează aterizări în zona Polului Sud. În acest context, autorii avertizează că atât Polul Sud, cât și Polul Nord lunar ar include regiuni unde microbii asociați oamenilor ar putea supraviețui suficient de mult încât să influențeze operațiunile științifice și de explorare. Studiul nu a analizat dacă mediul lunar ar putea produce mutații care să facă microbii mai periculoși ca patogeni, limitând concluziile la persistența celulară în condiții simulate. [...]
Noile imagini 3D filmate de Mars Express arată cum cartografierea „din zbor” rafinează modelele despre relieful marțian , potrivit Space . Sonda europeană a surprins un videoclip detaliat în timpul unei treceri la altitudine joasă peste Southern Highlands și craterul Schiaparelli , o regiune modelată de curgeri de apă vechi de miliarde de ani. Mars Express, lansată în 2003 și operată de Agenția Spațială Europeană, folosește camera High Resolution Stereo Camera (HRSC), care scanează aceeași zonă din mai multe perspective pentru a produce randări 3D color. În cazul trecerilor pe orbita sa foarte eliptică, sonda poate obține porțiuni extinse de date 3D, care sunt apoi „cusute” pentru a construi hărți regionale mai complete. Craterul Schiaparelli: dimensiune, istorie geologică și context Craterul Schiaparelli se află într-o zonă puternic craterizată din Southern Highlands, unde, potrivit explicațiilor din videoclipul ESA, un climat mai umed și mai cald ar fi susținut curgeri de apă care au modelat geografia planetei în urmă cu 3,7 miliarde de ani. Schiaparelli are peste 285 de mile (460 km) în diametru și este descris ca fiind relativ „puțin adânc” față de alte cratere marțiene de dimensiuni similare. Publicația notează că, de-a lungul a mai multor miliarde de ani, craterul ar fi fost umplut treptat de sedimente depuse de vânt și de curgeri de apă din trecut, dar și de materiale provenite din erupții vulcanice și din resturi de impact. De ce contează videoclipul: cum se construiesc hărțile 3D ale lui Marte Videoclipul publicat de Agenția Spațială Europeană explică și mecanismul de observare: HRSC captează simultan cinci unghiuri de vizualizare, pe un spectru în patru culori, în timpul trecerilor la altitudine joasă. Rezultatul este un set de date 3D care poate acoperi sute până la mii de mile în lungime și zeci de mile în lățime, folosit ulterior pentru hărți regionale integrate în modele tot mai complexe ale întregului glob marțian. Materialul are și o componentă de cultură populară: craterul Schiaparelli este locul în care personajul Mark Watney rămâne blocat în romanul „The Martian” al lui Andy Weir. În plus, numele este comun cu landerul Schiaparelli al ESA, care s-a prăbușit pe Marte în 2016, însă nu avea ca destinație craterul Schiaparelli. Originea numelui și o confuzie istorică Atât craterul, cât și landerul poartă numele astronomului italian Giovanni Schiaparelli (1835–1910), care a observat Marte în 1877 și a cartografiat „canali” (în italiană „canale/canale naturale”). Termenul a fost ulterior tradus greșit în engleză ca „canals” („canale artificiale”), ceea ce a alimentat speculații despre existența unei civilizații inteligente pe Marte — ipoteză infirmată ulterior, menționează articolul. Totuși, între timp, cercetările au indicat că Marte a avut cândva corpuri de apă active la suprafață. [...]
Imaginile NASA confirmă că deșeurile spațiale pot produce „daune” măsurabile pe Lună , un risc operațional care devine tot mai relevant pe măsură ce crește traficul de rachete și misiuni în spațiul cislunar, potrivit HotNews . Un satelit care orbitează Luna a surprins craterul format după impactul unei trepte superioare de rachetă SpaceX , scăpată de sub control. Treapta superioară a unei rachete Falcon s-a izbit de suprafața lunară pe 5 august, cu o viteză de 8.700 km/h, după ce a plutit prin spațiu mai bine de un an. Locul impactului a devenit vizibil abia după aproape o săptămână. Imaginile au fost realizate în 11 și 12 august de sonda Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) și publicate marți de NASA. Oamenii de știință ai agenției au stabilit că impactul a lăsat un crater cu diametrul de 18 metri și o adâncime mai mică de 3 metri. Ce arată craterul și de ce contează pentru misiunile viitoare În jurul craterului se văd dungi întunecate și luminoase, dispuse ca un evantai. NASA explică faptul că liniile mai întunecate sunt material excavat din apropierea suprafeței, „îmbătrânit” de-a lungul a milioane de ani de vânt solar, raze cosmice și micrometeoriți. În schimb, razele mai luminoase de la marginea craterului sunt material proaspăt, scos din straturi mai adânci ale solului. Din perspectivă operațională, astfel de observații oferă date concrete despre efectele coliziunilor necontrolate și despre modul în care este redistribuit materialul la suprafață — informații utile pentru planificarea și protejarea viitoarelor activități în proximitatea Lunii. Cum a fost obținută fotografia LRO a fotografiat craterul de la o altitudine de 96 km, în timp ce se deplasa cu o viteză de o milă pe secundă (aprox. 1,6 km/s). Operatorii de zbor au înclinat sonda pentru a orienta camerele spre zona impactului. Sonda urmează o orbită polară lunară la fiecare două ore, în timp ce Luna se rotește dedesubt. Materialul este relatat de AP, cu detalii preluate de HotNews ; varianta AP este disponibilă aici . Pentru context despre impactul la 8.700 km/h, HotNews a publicat anterior un material separat, disponibil aici . [...]
Nivelul record de scăzut al Dunării a scos la iveală muniții și un vehicul militar vechi de decenii în centrul Budapestei, un semnal practic despre riscurile operaționale pe care le aduce retragerea apelor în zone urbane, potrivit Știrile Pro TV . Motocicleta, identificată ca model Wehrmacht DKW NZ 350-1, a fost găsită în albia Dunării, în dreptul clădirii Parlamentului ungar. Pentru specialiștii Institutului și Muzeului de Istorie Militară din Ungaria, descoperirea este una rară, descrisă ca apărând „o dată la un secol”. Ce s-a găsit și de ce contează operațional Institutul susține că motocicleta este aproape complet intactă, fiind conservată în nămol timp de aproximativ 80 de ani. În același perimetru au fost identificate și alte obiecte rămase din război, inclusiv muniții, ceea ce ridică miza intervențiilor: recuperarea nu ține doar de patrimoniu, ci și de siguranță. Pe fundul Dunării au mai fost găsite: mine antitanc germane; fragmente de grenade de mână; proiectile de artilerie. Institutul consideră că zona ar fi putut funcționa la finalul războiului ca o „groapă de depozitare a resturilor de război”. Context: un episod rar, dar cu risc ridicat Nivelul extrem de scăzut al Dunării a creat o „fereastră” de acces către obiecte istorice rămase ascunse aproape opt decenii, însă specialiștii avertizează că multe dintre ele pot fi muniții neexplodate și trebuie recuperate cu mare atenție. În plan istoric, articolul amintește că Budapesta a fost ocupată de trupele germane din martie 1944, iar între octombrie 1944 și februarie 1945 a avut loc Bătălia pentru Budapesta , una dintre confruntările majore de pe frontul de est. După capitularea ultimelor unități germane, orașul a fost eliberat la 13 februarie 1945. Detalii despre motocicletă (din datele disponibile) Modelul recuperat a fost dezvoltat pentru utilizare militară și produs începând din 1944; până la finalul războiului ar fi fost fabricate aproximativ 12.000 de exemplare. Știrile Pro TV notează că modelul anterior, DKW NZ 350, putea atinge o viteză maximă de 105 kilometri pe oră, potrivit ADAC. Motocicleta a fost produsă de Auto Union AG , companie germană fondată în 1932, rezultată din fuziunea mai multor mărci, inclusiv Audi. [...]
Descoperirea unui complex complet de băi cu alimentare și drenaj indică un nivel avansat de infrastructură publică în estul Deltei Nilului, într-o zonă-cheie de tranzit și așezări la nord de Canalul Suez, potrivit The Jerusalem Post . Arheologii au găsit instalațiile la situl Tell Nasser (guvernoratul Port Said), în primul sezon de săpături din perimetru, la circa 1,5 km nord de Canalul Suez și aproximativ 40 km sud de Port Said. De ce contează: infrastructură de apă „la pachet”, rar documentată complet Secretarul general al Consiliului Suprem al Antichităților, dr. Hisham El-Leithy, spune că importanța descoperirii are două componente: documentarea primului complex de băi complet identificat la Tell Nasser și confirmarea faptului că situl era locuit înainte de perioada ptolemaică , fiind utilizat și în perioada romană. În plus, ansamblul oferă „o imagine completă” a ingineriei hidraulice antice din regiunea estică a Deltei. Elementul distinctiv față de alte complexe similare din Egipt, conform aceleiași surse, este combinația dintre: o unitate de baie privată și o baie publică în același ansamblu; un sistem complet de alimentare cu apă și drenaj (evacuare). Ce au găsit arheologii: bazin privat, încălzire și băi publice Unitatea privată este organizată în jurul unui bazin circular de aproximativ 2,5 metri diametru, realizat din cărămidă roșie și căptușit cu un mortar roz rezistent la umezeală. În apropiere, o structură joasă este interpretată ca instalație pentru încălzirea apei , potrivit lui Mohamed Abdel Badi, șeful Sectorului Antichități Egiptene din cadrul Consiliului Suprem al Antichităților. Băile publice includ două încăperi circulare (tholoi), fiecare cu diametrul de aproximativ cinci metri . În prima încăpere au fost identificate cinci băi pentru picioare, dintre care trei s-au păstrat în stare bună; acestea au spătar, cotiere laterale și un locaș rotunjit pentru picioare, plus mai multe bazine folosite pentru colectarea și distribuția apei. Pardoseala era finisată cu mortar hidraulic antiderapant, iar scurgerea era conectată la rețeaua internă de drenaj. Cronologie și utilizare: de la faze timpurii la adaptări în epoca romană târzie Studiul preliminar al straturilor arheologice indică o succesiune de locuire care începe în sfârșitul secolului IV și începutul secolului III î.e.n. , cu fragmente de ceramică cipriotă și amfore grecești. Straturile superioare indică o fază ptolemaică (secolele II–I î.e.n.), inclusiv ștampile de amfore rhodiene. Abdel Badi afirmă că ansamblul ar fi fost construit probabil la sfârșitul secolului I î.e.n. și a rămas în uz în perioada romană, cu modificări arhitecturale succesive. În perioada romană târzie, unele părți par să fi fost reutilizate ca spații de depozitare, pe baza amforelor de tip Gaza recuperate din sit. Sistemul hidraulic: canal de alimentare și rețea de drenaj Khaled Farid, directorul Zonei de Antichități Port Said și șeful misiunii, a declarat că săpăturile au scos la iveală un sistem hidraulic complet, inclusiv un canal de alimentare cu apă de șase metri din cărămidă roșie, parțial acoperit cu o boltă, precum și o rețea completă de drenaj. Sub acesta a fost identificat un canal mai vechi, iar în zonă au apărut și urme de ziduri rezidențiale, sugerând faze de construcție anterioare. Ministrul egiptean al Turismului și Antichităților, Sherif Fathy, a apreciat rezultatele misiunii, afirmând că descoperirea aduce „noi perspective” asupra istoriei locuirii și a dezvoltării arhitecturii și serviciilor publice în estul Deltei în perioadele ptolemaică și romană. [...]
O intervenție de rutină s-a transformat într-un șantier arheologic major, cu efect direct asupra calendarului și costurilor lucrărilor de restaurare : pe Dealul Caelian din Roma, echipele au scos la lumină un complex din secolul al II-lea d.Hr., bogat decorat cu picturi și mozaicuri, potrivit HotNews , care citează Euronews . Proiectul pornise ca o simplă stabilizare a unui zid la Villa Celimontana , însă descoperirea a obligat inginerii să extindă lucrările. Până acum au fost identificate opt încăperi: cinci sunt complet dezgropate, iar restul se întind dincolo de zona actuală de săpături. Ce s-a găsit și de ce schimbă amploarea proiectului Arheologul-șef Simona Moretta spune că echipa se aștepta la vestigii, având în vedere apropierea de Forumul Roman, dar nu la o descoperire „de o asemenea importanță”. „Fiind în inima Romei antice, la o aruncătură de piatră de Forumul Roman, am luat cu siguranță în calcul posibilitatea existenței unor vestigii antice, dar cu siguranță nu de o asemenea importanță.” Moretta a indicat și un element care sugerează utilizări succesive ale spațiului: în încăperea „V” au fost găsite două mozaicuri suprapuse, unul datat în secolul al III-lea d.Hr., iar cel de dedesubt în secolul al II-lea d.Hr. Conservare și inventariere: sute de artefacte și un tavan refăcut Echipele curăță și cataloghează sute de artefacte, între care fragmente de marmură, ceramică, mozaicuri și tencuială pictată. În paralel, restauratorii lucrează la reconstruirea unui tavan bogat decorat, recuperat în bucăți mari, a cărui stare de conservare a depășit așteptările, potrivit arheologului-șef. „Acum l-am depozitat și va fi reconstruit; cred că vom recupera peste 50% din întreaga încăpere. Un tavan frumos, pictat cu cercuri roșii și albastre, încadrat de stucatură albă cu denticule.” Datare și întrebarea-cheie: locuință de elită sau clădire cu funcție publică? Daniela Porro, inspector special pentru arheologie al orașului Roma, a declarat că ansamblul datează din secolul al II-lea d.Hr. și a fost modificat ulterior în secolul al III-lea. Ea a descris și un mozaic geometric cu o emblemă centrală reprezentând un delfin și pești în jurul unui crater. Destinația inițială a clădirii nu este încă stabilită: ar putea fi un „domus” (locuință urbană a unei familii importante) sau o cazarmă legată de brigada de pompieri din Roma antică, iar studiile sunt în desfășurare. Finanțare și ce urmează Săpăturile sunt parte din lucrări de restaurare finanțate prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) al Italiei, susținut de Uniunea Europeană. În practică, descoperirea mută proiectul din zona unei intervenții punctuale în cea a unui program extins de excavare și conservare, cu implicații operaționale imediate pentru șantier. [...]
