Știri
Știri din categoria Știință
Descoperirea unui complex complet de băi cu alimentare și drenaj indică un nivel avansat de infrastructură publică în estul Deltei Nilului, într-o zonă-cheie de tranzit și așezări la nord de Canalul Suez, potrivit The Jerusalem Post. Arheologii au găsit instalațiile la situl Tell Nasser (guvernoratul Port Said), în primul sezon de săpături din perimetru, la circa 1,5 km nord de Canalul Suez și aproximativ 40 km sud de Port Said.
Secretarul general al Consiliului Suprem al Antichităților, dr. Hisham El-Leithy, spune că importanța descoperirii are două componente: documentarea primului complex de băi complet identificat la Tell Nasser și confirmarea faptului că situl era locuit înainte de perioada ptolemaică, fiind utilizat și în perioada romană. În plus, ansamblul oferă „o imagine completă” a ingineriei hidraulice antice din regiunea estică a Deltei.
Elementul distinctiv față de alte complexe similare din Egipt, conform aceleiași surse, este combinația dintre:
Unitatea privată este organizată în jurul unui bazin circular de aproximativ 2,5 metri diametru, realizat din cărămidă roșie și căptușit cu un mortar roz rezistent la umezeală. În apropiere, o structură joasă este interpretată ca instalație pentru încălzirea apei, potrivit lui Mohamed Abdel Badi, șeful Sectorului Antichități Egiptene din cadrul Consiliului Suprem al Antichităților.
Băile publice includ două încăperi circulare (tholoi), fiecare cu diametrul de aproximativ cinci metri. În prima încăpere au fost identificate cinci băi pentru picioare, dintre care trei s-au păstrat în stare bună; acestea au spătar, cotiere laterale și un locaș rotunjit pentru picioare, plus mai multe bazine folosite pentru colectarea și distribuția apei. Pardoseala era finisată cu mortar hidraulic antiderapant, iar scurgerea era conectată la rețeaua internă de drenaj.
Studiul preliminar al straturilor arheologice indică o succesiune de locuire care începe în sfârșitul secolului IV și începutul secolului III î.e.n., cu fragmente de ceramică cipriotă și amfore grecești. Straturile superioare indică o fază ptolemaică (secolele II–I î.e.n.), inclusiv ștampile de amfore rhodiene.
Abdel Badi afirmă că ansamblul ar fi fost construit probabil la sfârșitul secolului I î.e.n. și a rămas în uz în perioada romană, cu modificări arhitecturale succesive. În perioada romană târzie, unele părți par să fi fost reutilizate ca spații de depozitare, pe baza amforelor de tip Gaza recuperate din sit.
Khaled Farid, directorul Zonei de Antichități Port Said și șeful misiunii, a declarat că săpăturile au scos la iveală un sistem hidraulic complet, inclusiv un canal de alimentare cu apă de șase metri din cărămidă roșie, parțial acoperit cu o boltă, precum și o rețea completă de drenaj. Sub acesta a fost identificat un canal mai vechi, iar în zonă au apărut și urme de ziduri rezidențiale, sugerând faze de construcție anterioare.
Ministrul egiptean al Turismului și Antichităților, Sherif Fathy, a apreciat rezultatele misiunii, afirmând că descoperirea aduce „noi perspective” asupra istoriei locuirii și a dezvoltării arhitecturii și serviciilor publice în estul Deltei în perioadele ptolemaică și romană.
Recomandate
O intervenție de rutină s-a transformat într-un șantier arheologic major, cu efect direct asupra calendarului și costurilor lucrărilor de restaurare : pe Dealul Caelian din Roma, echipele au scos la lumină un complex din secolul al II-lea d.Hr., bogat decorat cu picturi și mozaicuri, potrivit HotNews , care citează Euronews . Proiectul pornise ca o simplă stabilizare a unui zid la Villa Celimontana , însă descoperirea a obligat inginerii să extindă lucrările. Până acum au fost identificate opt încăperi: cinci sunt complet dezgropate, iar restul se întind dincolo de zona actuală de săpături. Ce s-a găsit și de ce schimbă amploarea proiectului Arheologul-șef Simona Moretta spune că echipa se aștepta la vestigii, având în vedere apropierea de Forumul Roman, dar nu la o descoperire „de o asemenea importanță”. „Fiind în inima Romei antice, la o aruncătură de piatră de Forumul Roman, am luat cu siguranță în calcul posibilitatea existenței unor vestigii antice, dar cu siguranță nu de o asemenea importanță.” Moretta a indicat și un element care sugerează utilizări succesive ale spațiului: în încăperea „V” au fost găsite două mozaicuri suprapuse, unul datat în secolul al III-lea d.Hr., iar cel de dedesubt în secolul al II-lea d.Hr. Conservare și inventariere: sute de artefacte și un tavan refăcut Echipele curăță și cataloghează sute de artefacte, între care fragmente de marmură, ceramică, mozaicuri și tencuială pictată. În paralel, restauratorii lucrează la reconstruirea unui tavan bogat decorat, recuperat în bucăți mari, a cărui stare de conservare a depășit așteptările, potrivit arheologului-șef. „Acum l-am depozitat și va fi reconstruit; cred că vom recupera peste 50% din întreaga încăpere. Un tavan frumos, pictat cu cercuri roșii și albastre, încadrat de stucatură albă cu denticule.” Datare și întrebarea-cheie: locuință de elită sau clădire cu funcție publică? Daniela Porro, inspector special pentru arheologie al orașului Roma, a declarat că ansamblul datează din secolul al II-lea d.Hr. și a fost modificat ulterior în secolul al III-lea. Ea a descris și un mozaic geometric cu o emblemă centrală reprezentând un delfin și pești în jurul unui crater. Destinația inițială a clădirii nu este încă stabilită: ar putea fi un „domus” (locuință urbană a unei familii importante) sau o cazarmă legată de brigada de pompieri din Roma antică, iar studiile sunt în desfășurare. Finanțare și ce urmează Săpăturile sunt parte din lucrări de restaurare finanțate prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) al Italiei, susținut de Uniunea Europeană. În practică, descoperirea mută proiectul din zona unei intervenții punctuale în cea a unui program extins de excavare și conservare, cu implicații operaționale imediate pentru șantier. [...]
NASA a redus consumul de energie al sondei Voyager 2 pentru a menține în funcțiune toate cele trei instrumente științifice rămase încă cel puțin un an , prin oprirea unor dispozitive neesențiale și trecerea la alternative cu consum mai mic, potrivit Space . Miza este una operațională: pe măsură ce „bateria” nucleară a sondei își pierde treptat din putere, fiecare watt economisit prelungește direct capacitatea de a colecta date din spațiul interstelar . Ajustarea, descrisă de NASA drept un „Big Bang”, vizează un echilibru delicat între menținerea temperaturii interne a navei și păstrarea instrumentelor științifice active. Voyager 2 și Voyager 1 (lansate în 1977) folosesc un generator termoelectric cu radioizotopi (RTG), care transformă căldura rezultată din dezintegrarea plutoniului în electricitate, însă puterea disponibilă scade cu aproximativ patru wați pe an pentru fiecare sondă. Ce a făcut NASA, concret Într-o declarație, NASA a precizat că echipa a redus cerințele de energie ale lui Voyager 2 prin: oprirea unor dispozitive care nu sunt legate de activitatea științifică; folosirea unor „alternative cu consum mai mic”, suficient de eficiente pentru a păstra sonda încălzită la distanța foarte mare față de Soare. „Marjele de putere ale navei au devenit extrem de subțiri, ceea ce obligă echipa să conserve energia prin oprirea dispozitivelor și sistemelor neesențiale.” Impactul asupra științei: instrumente închise, dar încă „în viață” Scăderea de putere are deja efecte măsurabile: fiecare dintre cele două sonde a oprit câte două instrumente științifice doar din 2024 până acum. Unele instrumente fuseseră închise după încheierea survolurilor planetare istorice, însă altele au fost oprite strict din motive de consum. Inițial, fiecare sondă a plecat cu 10 instrumente. În prezent, Voyager 2 a rămas cu doar trei, iar fără această reconfigurare ar fi existat perspectiva opririi încă unuia chiar în cursul acestui an. Noile economii de energie ar urma să permită operarea tuturor celor trei instrumente „cel puțin încă un an”, potrivit NASA. Ce urmează: aceeași intervenție și pentru Voyager 1 NASA intenționează să aplice aceeași schimbare de consum („Big Bang”) și pentru Voyager 1 „în lunile următoare”. Operațiunea este complicată și de întârzierile de comunicație: un semnal către fiecare sondă are nevoie de aproape 24 de ore pentru a ajunge într-un singur sens. În plus, Voyager 1 este mai departe de Pământ decât Voyager 2. Voyager 2 se află la aproximativ 142 unități astronomice (distanțe Soare–Pământ), iar Voyager 1 se apropie de 171 unități astronomice, conform datelor NASA citate de publicație. Context: de la survoluri planetare la date din spațiul interstelar Cele două sonde au fost lansate pentru a profita de o aliniere rară a planetelor gigant din Sistemul Solar. Ambele au trecut pe lângă Jupiter și Saturn, trimițând imagini detaliate ale planetelor și sateliților lor. Ulterior, Voyager 1 a fost deviată deasupra planului Sistemului Solar, în timp ce Voyager 2 a continuat către Uranus și Neptun, fiind prima navă care a „văzut” aceste lumi și lunile lor; ultimul survol planetar al lui Voyager 2 a avut loc în 1989. Misiunile continuă și astăzi cu transmiterea de date din spațiul interstelar: Voyager 1 a intrat în această regiune în 2012, iar Voyager 2 în 2018. Potrivit NASA, Voyager 1 este în prezent cea mai îndepărtată navă construită de om, la circa 25,5 miliarde de kilometri de Pământ. [...]
NASA a câștigat cel puțin încă un an de date științifice de la Voyager 2 , după un „pariu” de management energetic care menține în funcțiune instrumentele rămase, potrivit WinFuture . Miza este operațională: fără intervenție, încă un senzor ar fi trebuit oprit înainte de finalul lui 2026, pe fondul scăderii continue a puterii electrice disponibile în spațiul interstelar. Manevra „Big Bang”: schimbări simultane, fără plasă de siguranță Inginerii de la Jet Propulsion Laboratory au finalizat la începutul lui august un set de modificări interne, numit „Big Bang”, prin care au înlocuit mai multe echipamente mari consumatoare de energie cu alternative mai eficiente. Implementarea a cerut planificare la detaliu, inclusiv din cauza întârzierii de comunicație: semnalele ajung la sondă în aproximativ 20 de ore pe sens, la o distanță de circa 21,5 miliarde km. Potrivit informațiilor atribuite NASA în articol, au fost înlocuite două sisteme de încălzire și un alt dispozitiv care funcționa în principal pentru căldura reziduală, cu trei alternative mai economice energetic. De ce scade energia și de ce intervenția e riscantă Voyager 2 este alimentată de generatoare termoelectrice cu radioizotopi (RTG), care transformă căldura degajată de plutoniu-238 în electricitate. Pe măsură ce materialul radioactiv se dezintegrează, puterea disponibilă scade inevitabil — în cazul sondei, cu aproximativ patru wați pe an, conform articolului. În acest context, oprirea sistemelor nu e un simplu „economisitor”: electronica și conductele de combustibil trebuie menținute calde în frigul extrem al spațiului profund, cu temperaturi apropiate de zero absolut. Din acest motiv, schimbarea sistemelor de încălzire a fost făcută simultan; o oprire treptată ar fi putut duce la înghețarea ireversibilă a unor componente critice. Ce instrumente mai funcționează și de ce contează După manevră, Voyager 2 ar urma să păstreze active cel puțin încă un an cele trei instrumente științifice rămase: magnetometrul; instrumentul pentru unde de plasmă; detectorul de raze cosmice. Acestea colectează date despre mediul din afara heliosferei (bula magnetică protectoare a Soarelui), iar articolul notează că, în prezent, nu există o misiune succesoare planificată pentru acest tip de „stație” de măsurare la marginea Sistemului Solar. Următorul pas: procedură similară pentru Voyager 1 Echipa intenționează să aplice același tip de intervenție și pe Voyager 1 în lunile următoare. Sonda-soră operează în prezent cu doar două instrumente active, iar în 2027 ambele misiuni împlinesc 50 de ani de la lansare. Pentru detalii tehnice și context, WinFuture trimite la comunicările NASA: NASA și pagina oficială a misiunii NASA Voyager Mission . [...]
Un etaj superior de Falcon 9 , rămas fără combustibil după o misiune lunară, urmează să lovească Luna pe 5 august – un episod care readuce în discuție riscurile operaționale ale „deșeurilor spațiale” pentru viitoarea infrastructură lunară, potrivit Space . Impactul este estimat pentru miercuri, 5 august, în jurul orei 09:35 (ora României) și ar urma să creeze un crater de aproximativ 27 de metri lățime. Corpul rachetei a stat pe o orbită înaltă în jurul Pământului timp de peste 18 luni, înainte ca forțe naturale să-i modifice treptat traiectoria. De ce nu a fost „deorbitat” controlat Etajul superior provine de la o lansare din ianuarie 2025, când o rachetă Falcon 9 a transportat două landere lunare private: Blue Ghost (Firefly Aero space ) și Resilience (construit de compania japoneză ispace). Blue Ghost a ajuns cu succes pe Lună, în timp ce Resilience s-a prăbușit la tentativa de aselenizare. Deși primele trepte Falcon 9 sunt reutilizabile, etajele superioare sunt folosite o singură dată. În mod obișnuit, SpaceX ghidează aceste etaje spre o reintrare controlată în atmosfera Pământului, pentru distrugere. În acest caz, însă, trimiterea sondelor spre punctul de desfășurare lunar a consumat aproape tot combustibilul rămas, astfel că etajul superior a fost „abandonat” pe o orbită înaltă care intersectează zona Lunii, conform unui studiu recent condus de Benjamin Fernando (Los Alamos National Laboratory). Julianna Scheiman, director pentru programele de știință NASA și Dragon la SpaceX, a spus într-o conferință de presă (3 august) că firma a făcut „o manevră diferită” față de deorbitare, pentru a se încadra în regulile și reglementările aplicabile privind siguranța. Manevra nu a fixat însă obiectul într-o poziție stabilă, iar activitatea solară și gravitația i-au schimbat în timp traiectoria. „Ceea ce s-a întâmplat este, în esență, un amestec de activitate solară și forțe gravitaționale care l-au pus pe o traiectorie către Lună”, a declarat Scheiman. De ce contează: test pentru monitorizare și un semnal pentru Artemis Oamenii de știință urmăresc evenimentul și pentru valoarea sa practică: impactul poate ajuta la testarea metodelor de detectare și localizare a coliziunilor (inclusiv prin măsurători seismice) și la înțelegerea riscurilor pe care le pot crea astfel de impacturi pentru viitoare echipamente și astronauți. Miza crește pe fondul planurilor NASA de a construi, în următorul deceniu, o bază în apropierea polului sud lunar prin programul Artemis și de a o menține ocupată pe termen lung. Scheiman a mai spus că SpaceX analizează, împreună cu NASA și alte agenții relevante, opțiuni pentru a reduce probabilitatea ca etaje de rachetă consumate să ajungă să cadă pe o Lună „locuită” în viitor. Un precedent: nu este primul obiect care lovește Luna Astfel de impacturi nu sunt fără precedent. Space notează că trepte ale rachetei Saturn V au lovit Luna în cadrul mai multor misiuni Apollo, iar în martie 2022 un corp de rachetă a creat un crater dublu neobișnuit, identificat ulterior ca fiind etajul superior al unei rachete chineze Long March 3C (misiunea Chang’e 5-T1 din 2014). [...]
Un studiu chinezesc propune detonarea controlată a unei încărcături nucleare în interiorul unui asteroid ca soluție de ultimă instanță în scenarii cu timp foarte scurt de reacție, potrivit Washington Post . Miza practică a ideii este una operațională: dacă un obiect mare este descoperit cu doar zile sau săptămâni înainte de un posibil impact, metodele clasice de deviere ar putea să nu mai aibă timp să funcționeze. Concluziile apar într-un articol publicat în revista științifică Space: Science & Technology și se bazează pe simulări computerizate privind utilizarea „controlată” a unei încărcături nucleare. Autorii sunt cercetători din cadrul China Academy of Launch Vehicle Technology . Ce schimbă propunerea: explozie sub suprafață, nu lângă asteroid Conceptul diferă de scenariile discutate anterior prin faptul că presupune trimiterea unei nave spațiale care să foreze un crater adânc în asteroid. Încărcătura nucleară ar fi introdusă în cavitate și detonată sub suprafață, cu scopul de a crește eficiența transferului de energie și, implicit, a modificării traiectoriei. Cercetătorii au rulat simulări pentru explozii de intensități diferite și la adâncimi variate, luând în calcul și factori precum viteza de impact și caracteristicile vehiculului spațial. Rezultatele simulărilor: efectul depinde de dimensiune și adâncime Potrivit rezultatelor prezentate, o explozie echivalentă cu aproximativ 200 de bombe de tip Hiroshima ar putea distruge complet un asteroid cu diametrul de circa 100 de metri. În plus, simulările indică faptul că detonarea la aproximativ 30 de metri sub suprafață ar produce o modificare a vitezei de deplasare de aproape trei ori mai mare decât în cazul unei explozii realizate aproape de suprafață. Pentru un asteroid cu diametrul de aproximativ un kilometru, autorii susțin că detonarea într-un crater adânc de circa 20 de metri ar putea genera o modificare suficientă a traiectoriei pentru a îndepărta obiectul de direcția Pământului. De ce contează: scenariile „târzii” pot depăși soluțiile actuale Studiul pornește de la o problemă de bază în apărarea planetară: mulți asteroizi mari nu sunt încă identificați, iar în unele scenarii intervalul dintre descoperire și un posibil impact ar putea fi de doar câteva zile sau săptămâni. În astfel de condiții, autorii notează că metode precum misiunea DART a NASA (care în 2022 a demonstrat modificarea traiectoriei unui asteroid prin impactul controlat al unei sonde) ar putea fi insuficiente pentru obiecte foarte mari. Cercetătorii subliniază însă că rezultatele nu reprezintă un plan operațional și nu indică existența unui asteroid care să amenințe în prezent Pământul; scopul este furnizarea de date pentru dezvoltarea viitoarelor sisteme și proceduri de intervenție în scenarii extreme. România este menționată în contextul implicării, prin specialiști din programele Agenției Spațiale Europene (ESA), în proiecte de monitorizare a obiectelor din apropierea Pământului. [...]
Rusia mizează pe „pământurile rare” ca argument economic , după ce a anunțat identificarea unui mineral nou, care conține itriu – element folosit în electronice, lasere și industria aerospațială – și pe care autoritățile îl prezintă drept „mai valoros decât aurul”, potrivit Mediafax . Mineralul, denumit Kola Ashcroftine , a fost găsit în masivul Hibini, pe Peninsula Kola (nord-vestul Rusiei), într-o zonă cunoscută pentru diversitatea resurselor minerale. Conform Ministerului rus al Științei și Învățământului Superior, citat de news.by, descoperirea ar putea avea aplicații importante în cercetare și industrie. Ce conține mineralul și de ce contează Potrivit oficialilor ruși, Kola Ashcroftine conține itriu (din categoria „pământurilor rare”), alături de siliciu, potasiu, sodiu, calciu, mangan și fluor. Itriul este utilizat în: electronică; tehnologii laser; industria aerospațială; fabricarea unor materiale avansate. În același timp, cercetătorii implicați în proiect indică faptul că importanța imediată a mineralului este mai ales științifică, nu industrială: acesta este descris ca o „arhivă chimică a scoarței terestre”, prin informațiile pe care compoziția sa le poate oferi despre procesele geologice de formare. „Mai valoros decât aurul”: estimarea invocată și limita ei Specialiștii ruși susțin că pelicula care acoperă roca în care a fost descoperit mineralul ar avea o valoare estimată la 145 de dolari pe milimetru (aprox. 660 lei), nivel despre care afirmă că ar depăși valoarea aurului. Publicația notează însă că unitatea de măsură folosită în această evaluare nu este explicată în detaliu, ceea ce limitează comparabilitatea directă cu prețurile standard de pe piețele de metale prețioase. Cine a făcut descoperirea și unde a fost identificat mineralul Descoperirea este atribuită unei colaborări între: Centrul Științific Kola al Academiei Ruse de Științe; Universitatea de Stat din Sankt Petersburg ; Muzeul Mineralogic A.E. Fersman. Mineralul a fost identificat în mina Kirovski, din masivul Hibini. Cercetătorii mai arată că acesta se diferențiază de Ashcroftine-(Y) (un mineral cunoscut anterior) prin prezența calciului, manganului și fluorului în structura chimică și printr-o structură cristalină descrisă drept una dintre cele mai complexe întâlnite până acum. În context, masivul Hibini este prezentat ca unul dintre cele mai importante centre mineralogice din lume, unde sunt descoperite periodic noi specii minerale, pe fondul condițiilor geochimice specifice zonei. [...]
